Contemporanul » Cronică plastică » Luiza Barcan: Ieudul fără intrare

Luiza Barcan: Ieudul fără intrare

Îmi dau seama că n-⁠avem la noi nici o lumânare şi propun să mergem să căutăm undeva. Poate la biserică, dar biserica e închisă, poate la mănăstirea nouă, ridicată la vreun kilometru distanţă. Ne întoarcem

Drum cu asfalt de la un capăt la altul al localităţii. Oameni puţini pe stradă, dar destule maşini de lux. O luăm întâi pe drumul spre biserica veche din lemn, monument UNESCO. Frig sticlos, soare mult. Încerc să-⁠mi reamintesc poteca aceea pe care am mai parcurs-⁠o demult, spre cimitirul din deal, în mijlocul Luiza-Pensiune-la-ieudcăruia tronează, cu turla ei îndrăzneaţă, biserica de lemn, unul dintre simbolurile identitare ale satului. Intrăm în curtea bisericii. Două turiste citesc istoricul afişat pe zidul exterior al monumentului, cu voce tare, şi se fotografiează. Înaintăm în sus printre mormintele aşezate în pantă, multe în paragină, căutându-⁠l pe acela al bunicilor prietenilor mei. Se mai văd încă destule cruci din lemn cioplit, cum trebuie să fie orice cruce de mormânt, dar nicăieri nu arde vreo lumânare la căpătâiul strămoşilor. Găsim cu greu mormântul bunilor într-⁠o margine de cimitir. E înclinat, năpădit de iederă şi străjuit de o cruce mare, de lemn. Bunul a fost cântărit cu sare când s-⁠a născut. De aia nu s-⁠a legat de el nimic niciodată, nici binecuvântare, nici blestem. Buna, Pălaga, a tras multe cu el, cât au trăit împreună, dar acum odihnesc liniştiţi aici, sub cer.

Îmi dau seama că n-⁠avem la noi nici o lumânare şi propun să mergem să căutăm undeva. Poate la biserică, dar biserica e închisă, poate la mănăstirea nouă, ridicată la vreun kilometru distanţă. Ne întoarcem. La poarta cimitirului un bărbat între două vârste ne pofteşte să intrăm, că deschide biserica. Ne întoarcem, plătim bilet la intrare. Vreau să mă închin la icoane, dar nu le văd nicăieri. Biserica e muzeu. Scoasă din cult. Întreb de lumânări. Domnul care ne-⁠a tăiat biletele spune că n-⁠are voie de la pompieri să comercializeze aşa ceva. Vizionăm monumentul. Ieşim să luăm maşina din locul unde am lăsat-⁠o. În zare se vede nou-⁠nouţă o măreaţă catedrală cu turlele de metal lucind în soare, disproporţionată şi neadecvată spaţiului generos pe care s-⁠a întemeiat, încă din secolul al XIV-⁠lea, Luiza-Casa-noua-la-Ieudaşezarea. Ieşim şi o pornim spre mănăstirea nouă. Pe drum nici ţipenie. La poarta ei un bărbat cară o roabă cu ciment. În rest nimeni. Totul închis. E frig, e chiar ger şi un fel de pustiu îmi dă târcoale. Coborâm în centrul satului. Mă gândesc că aici voi mai putea recunoaşte câte ceva. Parchez pe o margine de drum în faţa unui butic. Pe partea cealaltă a drumului văd o farmacie nouă, modernă, semnalizată corespunzător. Intru şi o întreb pe farmacistă dacă localitatea e oraş sau sat. Îmi zice că e comună. În centru, acolo unde era fotograful satului şi unde m-⁠am fotografiat în 1986 cu surorile Ana, Mărcuţa şi Ileana, cu Gavrilă al Cătunii şi cu Emilian, înveşmântaţi în straiele locului, se văd numai construcţii noi: un supermarket, un magazin de vopseluri, un bar şi o clădire înzorzonată cu coloniţe galbene, ţigăneşti, la balcon. Spaţiul supermarketului e mai mult decât generos şi ai senzaţia că aici, în sfârşit, poţi găsi orice, îţi poţi satisface orice nevoie de consum. Doar lumânări-⁠candelă nicăieri. Din depozit iese o duduie. Îi spunem ce căutăm, zice că da, are, şi ne conduce la un raft unde stau expuse două candele chinezeşti, kitsch-⁠oase, dar singurele. Zicem că le luăm. Ieşim. Pornim în sus, pe strada principală, perfect asfaltată. Din dreapta zăresc ca pe un abur de amintire biserica de lemn din mijlocul altui cimitir al satului, cel de jos. E străină şi stingheră printre vilele cu două-⁠trei nivele ce se făloşesc spre drum.

Îmi doresc să refac drumul spre cătunul Plopşor, doar aşa simbolic, în amintirea celor cu care în momente diferite ale vieţii, cândva, l-⁠am străbătut cu traful tras de cai, pe nişte geruri de crăpau pietrele, pe zăpadă, în cântec de colinde răsunând din piepturi clocotind de bucurie şi de credinţă. Ieşim din sat şi ajungem în pădurea de brad, la drumul forestier. Vreau să-⁠l străbat de dorul lor şi de dor de tanti Ioana din Plopşor, de casa ei simplă, din grinzi mari de lemn, care se încălzea la minus douăzeci de grade cu un singur coş de vreascuri, de nu puteai să stai înăuntru, de dorul acelei lucerne fabuloase, înalte, aşa încât când ne-⁠am culcat în ea, în vara de atunci, am fost perfect ascunşi de orice ochi curios. De lucerna în care stând culcaţi, atunci, am privit un cer care nu se va mai repeta vreodată. Când drumul s-⁠a bifurcat am decis se ne întoarcem. Nu ştiam precis care din cele două cărări duce spre Plopşor. Aşa că n-⁠am putut afla dacă a mai rămas ceva din el. M-⁠am oprit pe malul râului şi am cules o piatră, ca amintire. Probabil nu voi mai reveni nicodată aici, pentru că, de fapt, locul nu mai există decât în inima mea. Am reintrat în sat şi ne-⁠am dus direct la cimitir, în deal, la mormântul bunilor, să aprindem lumânările. Când am aprins-⁠o şi pe a mea, m-⁠am rugat şi pentru plecaţii mei, alături de care am cunoscut unul dintre cele mai curate şi mai frumoase locuri de pe pământ. I-⁠am lăsat pe buni să doarmă în pace şi în drumul de întoarcere ne-⁠am oprit la o rudă mai de departe a prietenilor mei. Casă impunătoare, cu vreo trei nivele. Intrăm în curtea cu pavele de ciment. Gazda, o femeie încă tânără, ne primeşte bucoroasă. Îmi vine s-⁠o salut, aşa, ca atunci, „Laudis Iisus” dar betoanele din jur îmi îngheaţă pe buze salutul lor de odinioară. Dau bună ziua. Zăresc în fundul curţii betonate câteva acareturi de lemn. Semnele vieţii şi ale unei locuiri pe care, fără să-⁠şi dea seama, până în 1990, când a început exodul spre occident, le-⁠au urât din toată fiinţa lor. Intrăm în grandioasa vilă, pavoazată pe dinăuntru cu faianţă, gresie, marmură, termopane, fotolii cu piele de Cordoba, tot ce-⁠i trebuie unui om care „s-⁠a scos”. Din bucătăria ultramodernă se zăresc în living câţiva copii în jurul unei mese. „Se joacă la calculator”, remarcăm noi. „Nu, la play statiLuiza-Biserica-din-Dealon” ne replică gazda. Stăm de vorbă câteva minute, după care ei o roagă pe femeie să-⁠mi arate şi mie „surpriza”. Urcăm scările în spirală ale pălăţoilului până la ultimul nivel. În stare de conservă, regăsesc, încremenit şi îngheţat de frig, Ieudul meu. Cel pe care poetul Ioan Es. Pop l-⁠a numit „fără ieşire”, dar pe care eu îl surprind, astăzi, la zece ani după ultima mea vizită pe aici, fără intrare.

Din păcate, Ieudul a avut după 1990 nu o ieşire, ci atât de multe spre lumea plină de mirajul bunurilor de consum, dar goală de orice conţinut, încât oamenii lui nu i-⁠a mai lăsat, până la urmă, nici o intrare. Cu frenezie i-⁠au distrus identitatea, şi-⁠au abolit obiceiurile unice, acel mod de viaţă conservator pe care nicăieri în altă parte nu-⁠l mai întâlnisem. Au mutilat chipul satului, strivind sub betoane, sticlă, oţel-⁠inox şi termopane casele de lemn vechi şi noi, cu prispe generoase, porţile de lemn falnice, acareturile şi gospodăriile lor atât de bine tocmite. Au distrus un loc unde înainte de schimbarea de regim din România şi câţiva ani după, veneau turişti şi specialişti în etnologie din toată lumea, ca să cunoască un loc unic sub soare. Nimic n-⁠a mai rămas din locul despre care scriam în anul 2000 un articol intitulat: „Iisus se naşte la Ieud”. O localitate fără chip, fără identitate, în care tot ce contează e să ai o casă mai făloasă decât a vecinului, chiar dacă ea bate în urâţenie până şi palatele ţigăneşti. Banii câştigaţi în occident au reuşit să distrugă ceea ce nici măcar comunismul n-⁠a reuşit să facă, în furia lui împotriva vieţii tradiţionale. Pe ieudeni nu i-⁠au îngenuncheat nici securitatea, nici politrucii de la centru ori locali, în vremea lui Ceauşescu, dar au fost anihilaţi fără drept de apel de banii câştigaţi pe aiurea şi de ura lor declarată faţă de ceea ce reprezentau cu adevărat într-⁠o Românie desfigurată de cinci decenii comuniste.

La ultimul nivel al măreţei case am găsit un fel de muzeu cu tot ce conţinea interiorul unei case tradiţionale ieudene: laviţele înalte, acoperite cu cergi şi cu perne uriaşe, ţesături, covoare, obiecte din lemn, straie ale locului. Un fel de mândrie locală izolată la ultimul nivel, poate cu valoare de remember, poate o ultimă tresărire de conştiinţă după ce tăvălugul alinierii la pseudovalorile lumii urbane a ras de pe pământ un topos irepetabil. „Aici e o cameră aşa, mai ţărănească”, ne zice gazda, parcă cu un fel de jenă.

Ieudenii par mulţumiţi acum, se simt în sfârşit bine pentru că până şi pe orăşeni îi pot umili cu bunăstarea şi high tech-⁠ul locuirii lor. Ei oare ştiu că de fapt nu mai există? Acum îmi vine să mă întreb dacă chiar au existat vreodată altfel decât în mintea şi în sufletul meu, al lui Nichita Stănescu, al lui Ioan Es. Pop şi al altor câţiva visători. Le-⁠am văzut declinul în decurs de un deceniu. Am constatat cum de la un an la altul îşi ştergeau memoria, îşi uitau colindele, îşi dezbrăcau portul, se dezbrăcau de legătura lor ancestrală cu pământul şi cu cerul pe care de la ei am învăţat să le contemplu, în urmă cu un sfert de secol. Dar n-⁠am crezut că vor ajunge atât de „departe”. Aici la Ieud sau acolo la Ieud?, mi-⁠am pus întrebarea înainte de a părăsi satul. Laudis Iisus nene Gavrilă, tanti Ioană, Laudis Iisus Emi, Laudis Iisus Alexandre. Ieudul unde s-⁠a născut Iisus la fiecare Crăciun mai bine de şapte secole a plecat cu voi. De aceea nădăjduiesc că lângă un Ierusalim ceresc s-⁠a aşezat acum şi un Ieud ceresc.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest