Contemporanul » (Con)texte » Maria-Ana Tupan: Tiparele marii poezii

Maria-Ana Tupan: Tiparele marii poezii

Nu este aşadar o estetică a aparenţelor/ veşmintelor frumoase, ci una semiotică, a iluminării fenomenului printr-⁠un sens profund. Fruct al unei imaginaţii religioase, Orbita zeului s-⁠a aşternut în tiparele marii poezii.

Este ceva afectat în politeţea celor care aşteaptă ca nişte majordomi să ieşi din biserica de la Cernica în prima zi din an, în felul cum îţi ţin uşa, cum spun „La mulţi ani”, este ceva pios în felul lor de a păşi de-⁠a lungul aleii, şi în mod sigur au cu toţii o privire vie şi acaparatoare, ce te include într-⁠o comunitate resimţită dincolo de cuvinte ca fiind cât se poate de reală, deşi îi lipseşte actul de constituire. Sunt, în general, oameni maturi, afişând echilibrul celor care şi-⁠au făcut un rost şi şi-⁠au câştigat un statut pe care vor să-⁠l consolideze prin coduri ale comportamentului social. Odată ajunşi aici, însă, în mirabila lumină a aura-christi-orbita-zeuluiunei dimineţi de iarnă înrămate de luciul apei şi nervurile întunecate ale copacilor desfrunziţi, sunt absorbiţi de ritual, de viziunile lumii de dincolo amprentate de istoricitatea stilurilor, căci romantismul pânzelor interioare nu are nimic comun cu jocurile geometrice şi tehnicile pointiliste ale frescei exterioare restaurate la o dată ulterioară.

Coborând pe alee, privirea îmi este atrasă de două exemplare diferite în masa de enoriaşi. O bătrână încovoiată, cu trăsăturile feţei ascuţite, masculine, cu o remarcabilă dârzenie în privire şi cu un aer de triumf – a mai prins un an – înaintează la braţul unei fete foarte tinere cu expresie de martiră. Mai bine zis, cu o faţă resemnată, cu privirea stinsă şi mers automat… În mod sigur şi-⁠ar dori o companie de aceeaşi vârstă, un smart phone sau o vizită la mall. Rolul de samariteană nu i se potriveşte deloc.

O anchetă desfăşurată în America recent a scos la iveală faptul că tânăra generaţie excelează prin egoism, dorinţă de glorie, de gratificare personală, fiind incapabilă să se dedice unor idealuri mai presus de ei. Nici nu recunosc de fapt alţi idoli decât cei cărora li se închină. Cu un aer de superioritate, o invitată a unei televiziuni aprecia nu demult că abia acum ajunge în România ideea de stil personalizat, lăudând pe soţia unui înalt demnitar pentru înţelepciunea de a fi depăşit look-⁠ul de profesoară prin angajarea a nu mai puţin de patru designeri. Ca profesoară, spunem noi, poate, de exemplu, să predea parodia de tratat filosofic al lui Carlyle despre croiuri recroite şi mode sau despre nimicul suprafeţelor fără fond. În schimb, designer-⁠ul s-⁠a priceput de minune să asorteze o fustă de piele cu o bluză roz cu volănaşe pentru proxima ieşire în lume a distinsei doamne…

Nu spun că bătrâna care înainta pe aleea de la Cernica nu inspira ceva din usurzenia Alionei Ivanovna, care îl împinge pe Raskolnikov la crimă sau a Contesei Anna Fedotovna, care îl înnebuneşte pe Hermann. Sau din răutatea gaiţelor care mănâncă viaţa Margaretei. Nerăbdarea tinerei generaţii la un sfert de veac de la Revoluţie ne face să ne gândim la altele, care au răbufnit contra unei societăţi închistate cu o violenţă tinzând spre anarhie, de care nu au fost străini nici Puşkin, nici Dostoievski. Patriarhalismul micii burghezii, transmis prin sistemul de educaţie, îl făcea pe Bacovia să compare liceul cu „cimitirul tinereţii”; îngheţul stalinist îi făcea pe colegii mei să numească aceeaşi instituţie „Bastilia”. Şi generaţia lui Bacovia şi generaţiile anilor ’60 sau ’70 ştiau însă ce voiau să pună în loc: cultura de respiraţie europeană. Proiectul mall, proiectul smart phone, proiectul haine de firmă nu oferă se pare soluţii viabile, deoarece ancheta amintită constata şi că această generaţie e foarte nefericită, realizând discrepanţa dintre visurile de glorie personală şi modul de existenţă inautentic.

Pragurile dintre epoci de cultură sunt momente de criză, când vechile investiţii axiologice nu mai au trecere la bursa credibilităţii, dar nici altele nu s-⁠au profilat la orizont. Pentru aceste vremuri de restrişte, spune Hölderlin, Dumnezeu a creat poeţii. Într-⁠un studiu recent despre imaginaţia religioasă a celei mai mari poete americane, Emily Dickinson, Linda Freedman remarcă modul în care climatul de scepticism epistemologic al trecerii de la romantism la pozitivismul prozaic instaurat către mijlocul secolului al XIX-⁠lea potenţează dramatismul interogaţiei în jurul existenţei şi naturii divinului ce o îndepărtează pe poetă de transcendentalismul emersonian, apropiind-⁠o de naturalismul lui Whitman.

Nu numai prin ambiguitatea atitudinii – distanţare de dogme, dar interogaţie febrilă în jurul esenţei enigmatice a unui univers provocator – dar şi prin procedee retorice se apropie poemele Aurei Christi din recentul volum, Orbita zeului, uimitor de mult de precursoarea americană. Ca şi la Dickinson, limbajul a fost purificat de orice element redundant, fiind redus la o expresie pură, esenţializată, dar nu lipsită de complexitate aluzivă. Nu este, aşadar, un limbaj descriptiv, deoarece, cum spune Dickinson, „lumea nu e o concluzie”, ci un fel de mers în jurul conceptului, prin cuvinte-⁠petale care nu ating niciodată centrul inefabil al ideii. Punctele de suspensie, frazele curmate brusc au acelaşi efect ca pauzele ce înlocuiesc punctuaţia în finalul versurilor lui Dickinson, indicând o mişcare către infinitul intangibil ce tensionează meditaţia.

Se pare că Aura Christi nu a fost conştientă de existenţa acestui model occidental, după cum credem că nu a avut în minte, scriind aceste poeme, nici cartea de eseuri în care John Ruskin deplânge căderea spiritului aspirând la sacralitate al artei italiene de dinainte de Fra Angelico în păgânismul şi corporalitatea Renaşterii. Cu toate acestea, seninătatea şi limpezimea serafică a versurilor sale sunt atribuite de poetă în câteva rânduri de eseu întâlnirii cu pictura lui Fra Angelico cu ocazia unei vizite la Florenţa: „Într-⁠un mod cu totul straniu, în mintea mea, oraşul Firenze e legat printr-⁠o emoţionantă venatură de volumul meu de poeme Orbita zeului, o bună parte a acestuia scris după revenirea mea din urbea lui Michenangelo, Fra Angelico şi a atâtor oameni superiori, al căror nume nu încetez să-⁠l silabisesc în singurătate aproape ori de câte ori eu devin eu însămi. De la ucenicul inimitabilului Domenico Ghirlandaio am învăţat să omit dintr-⁠un text – poezie, poem epic, eseu, publicistică – tot ce este inutil, de prisos, tot ce-⁠i respins cu de la sine putere de magma lui imperturbabilă, magmă care acceptă exclusiv cuvintele, silabele ce par aşezate acolo de veacuri, adică exact aşa cum sugera Anna Ahmatova. De la Fra Angelico continui să învăţ seninătatea; e una dintre materiile imposibile pentru un spirit, nu rareori, lunecat pe panta anxietăţii. E ca şi cum, dimineaţă de dimineaţă, ai escalada un munte dificil, cu povârnişuri abrupte, pante înclinate periculos; totuşi, în pofida greutăţilor, în pofida gâfâitului şi a aerului din ce în ce mai rarefiat, e ca şi cum te-⁠ai încăpăţâna să urci încă un pic, ei, câţiva milimetri măcar. Tot de la Fra Angelico şi, straniu, de la Fiodor Mihailovici am învăţat cât de importantă este sugestia, ambiguitatea, economia mijloacelor şi intuiţia de a te opri la timp, de a nu spune totul – ceea ce este capital în aventura scrisului. Să laşi enigmei spaţiul necesar, ca să poată respira în voie. Oare şi autorul romanului Idiotul să se fi uitat ore la rând la picturile murale ale lui Fra Angelico, de la care a învăţat nu puţină meserie Michelangelo în atelierul fondat în grădinile Mânăstirii San Marco?”

Orbita zeului este cartea unei poete care se vede traversând o bolgie dantescă, dar traversând-⁠o precum Nerval Acheronul (El Desdichado) de două ori, şi înapoi, după ce a învins monştrii Infernului. Legenda fotografiei din deschiderea volumului ne lămureşte că figura cu trăsături fine a poetei se sprijină pe capul unui prieten cu rol de „însoţitor prin infern”. Prietenul este un Rottweiler, cu un ochi închis, şăgalnic, un Cerber îmblânzit de stirpea aedică a lui Orfeu, care nu se mai hrăneşte cu suflete, ci cu brânduşe… Nu a putut ocoli destinul de care se temea Mama poetei, atunci când şi-⁠a avertizat fiica: „Tu vrei să-⁠l faci OM?!…” Intuieşti continuitatea dintre grădină şi masa de scris, dintre arta de a trăi imaginativ, poetizând existenţa de fiecare zi, şi prezenţa vie, pentru poetă, a sferei de artefacte în care schopenhauerienii epocii lui Eminescu se refugiau din societatea percepută ca trivială şi din teroarea cosmică a extincţiei.

Infernul este alt nume pentru realitatea superficială în care poetei i se pare că e singură persoană care ia totul în serios. O realitate care suferă de un gol existenţial, descrisă prin imagini şi noţiuni negative. Febră este un admirabil poem imagist, în care se sugerează o lume prin absenţe: nu ştim ce timp este, ci doar că va fi luna martie; spaţiul e maimultcapustiul; cuvântul divin s-⁠a redus la silabă; moare „nu se ştie cine”; contrariile nu se împacă într-⁠o hegeliană sublimare, ci se anulează reciproc prin superpoziţie: un nietzchean dincolo de bine, dincolo de rău, un trai asemănător morţii. Apocalipsa, revelaţia ultimă, e şi ea fragmentară, spartă în cioburi, imposibil de recompus.

Tropi ai revelaţiei parţiale sau frânate transcendental, cum ar spune Blaga, sunt eclipsa soarelui la Dickinson sau focul în ceaţă la Christi. Poeta epocii haosului şi complexităţii nu mai poate pretinde, precum Ion Barbu, purista spiritualitate a vederii abstracte, geometrice, semnul minţii triumfătoare în cunoaştere sau creaţie, ochiul din triunghi al divinităţii. Nu este teama alienării în viziunea alt­cuiva, ca în Elegia a III-⁠a a lui Nichita Stănescu, ci o limitare resimţită tragic a existenţei în cerc şi a cunoaşterii parţiale sau pe căi mediate. S-⁠a substituit pe sine în orbita zeului, mulţumindu-⁠se cu frânturi ale miturilor atotcuprinzătoare ale epocii premoderne: cu aburul Apei vii a alchimiştilor (Aqua vitae), cu ferestre de logos în arhitectura de materie purificată cândva prin arta lor: „Abur crescut din Apa cea vie./ Cine s-⁠asculte? Cine să ştie?/… Poate, da, eşti semnul/ unui străin sau al unui cuvânt/ ascuns când şi când/ între pereţii cărnii tale,/ ca liliecii într-⁠un mormânt”. (Seara nu e decât casă) Cu toate acestea, poeta îşi asumă acea îndrăzneala kantiană a examinării critice a construcţiilor dogmatice moştenite, indicându-⁠le cu diplomatică sugestivitate fisurile. Mitul lui Adam din coasta căruia Eva e construită ca supliment şi înstrăinare de sine a fiinţei lui autonome e demistificat în lumina faptului nud că bărbaţilor trupul femeiesc le e casă şi sorginte, Creatorul însuşi, dislocat din origine, părând să şi-⁠o caute în propria creaţie/ creatură: „Daţi-⁠mi un nume/ pentru cel care a cioplit omul din lut, /iar femeia – din coasta-⁠i melodioasă, /dându-⁠i dorul de acea – obscură – casă”. (Orbita zeului)

Cu toate acestea, poezia Aurei Christi poate fi considerată religioasă în sens etimologic, ca poezie a relaţionărilor holiste ale unei realităţi pe care ştiinţa sau filosofia desenează numeroase şi vane hărţi cu arbitrare frontiere. Ca şi în Rig Veda, poeta nu poate distinge între geneza lumii şi actul de cunoaştere a ei, discreditând dilema întâietăţii vreuneia: „Daţi-⁠mi un nume pentru orgoliul, piatra/ sau ochiul, din care a răsărit pentru prima dată/ soarele, ca zeii din mit.” (Ibid.) Cunoaşterea divină, a ideilor generate printr-⁠un mecanism disociativ, e inoperantă în lumea sublunară, unde omul recunoaşte în cele din urmă cu umilinţă că totul e interrelaţionat: „În sfârşit, învăţasem să aleg eternitatea/ din fiecare de lucrurile trecătoare/ cum se alege grâul de neghină,/ carnea se desprinde de os, osul –/ de măduvă, iar soldatul – de armă. /E toamnă dată în pârg. Miez de noapte,/ miez de gând. Orizontul se-⁠adapă din mare”. (Ibid.) Ca şi divinul, himerele unui subconştient anonim trebuie să ningă în vise, pentru a deveni obiect al gândirii; sfinţii trebuie să coboare în icoane, pentru a fi obiect de cult; imaginarul elin a trebuit să nască legendele Mării Egee pentru a întemeia cultura unui întreg continent. Poetul nu disociază, ci aduce nume şi lucruri într-⁠o relaţie inteligibilă. Versurile structurate de antonomasia (figură care descrie în loc să numească: „Daţi-⁠mi un nume pentru cel care…”) indică relaţia omului cu divinitatea ca prototip al logicii prin care lucrul este ataşat unei semnificaţii. Nu este aşadar o estetică a aparenţelor/ veşmintelor frumoase, ci una semiotică, a iluminării fenomenului printr-⁠un sens profund. Fruct al unei imaginaţii religioase, Orbita zeului s-⁠a aşternut în tiparele marii poezii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest