Contemporanul » (Con)texte » Maria-Ana Tupan: Cicero şi noi

Maria-Ana Tupan: Cicero şi noi

Honesta utilitas, nu e util decât ceea ce este onest, spune Cicero. Vincenzo Merolle crede că stoicul antic ne poate ajuta să ne înţelegem istoria. E onest să dai de exemplu instituţia doctoratului din vremea lui Ceauşescu, aşa cum a făcut un academician matematician de curând, deoarece a dat doar 2000 de doctori, iar acum sunt 20.000?

Relevanţa lui Cicero pentru noi e susţinută de Vincenzo Merolle, profesor la Universitatea „La Sapienza” din Roma, Facultatea de Ştiinţe Politice, şi editor al eruditei reviste The European Journal, în cinci limbi de circulaţie. Modul discursiv se potriveşte marelui orator: cartea, intitulată Mommsen and Cicero tupan-1-09-2015(Mommsen şi Cicero, Logos Verlag, Berlin, 2015) fiind o refutatio a portretului negativ alcătuit cu belşug de pagini de către cunoscutul istoric german în Istoria romană. Apărarea la modul polemic, în care s-⁠a manifestat geniul lui Cicero, e resimţită ca având un mai mare impact decât elogiul declarativ.

Merolle scrie ca un filosof politic născut tot în Arpino, în umbra marelui înaintaş, îndatorat prin aceasta de destin să-⁠l apere de defăimători. Înverşunarea sa se revarsă şi asupra altor detractori, precum Wilhelm Drumann şi Georg Barthold Niebuhr, precursorii lui Theodor Mommsen în trista operă de „character assassination” (distrugerea sistematică a imaginii unei persoane). Pasiunea pe care o pune Merolle în apărarea lui Cicero e parte din farmecul cărţii, dar inculparea întregii receptări germane, presupus favorabile ideii de Kaiser şi oligarhie prusacă ni se pare o exagerare. Nu avem de ce să interpretăm omiterea lui Theodor Mommsen din comentariile actuale drept simptom al unei conştiinţe vinovate. Mai curând am spune că, în stil tipic german, un politolog obiectiv şi detaşat precum Karl-⁠Heinz Mulag (Phänomene des politischen Menschen im 17. Jahrhundert, Hamburg 1973) aşează un genunchi la pământ, în vreme ce, pe celălalt, schiţează un tablou de invariante de natură să sistematizeze chiar şi cel mai încâlcit fenomen. Relaţia dintre putere şi valoare implică, de exemplu, concepţia antică despre întemeierea în etică (Tucidide), virtute (Platon şi Cicero), spre deosebire de epoca modernă a instalării raţionalităţii instrumentale (Morus: puterea trebuie să fie pragmatică, dar cu reguli de joc, în vreme ce Machivelli reduce finalitatea exerciţiului puterii la utilitate) etc.

Studiul operei lui Cicero, ca şi acoperirea operelor exegetice care i-⁠au fost dedicate fac din acest volum un model de erudiţie şi un reper imposibil de ignorat în viitor. Cea mai importantă calitate ni se pare însă repoziţionarea lui Cicero în istoria ideilor şi exploatarea potenţialului actual al ciceronianismului (asistăm la „renaşterea sa”) de a servi filosofiei istoriei şi politicii.

Urmând sugestii ale ucrainianului de origine poloneză, Tadeusz Zielinski, Merolle restabileşte întâietatea lui Cicero în genealogia deismului şi a modelului cosmogonic newtonian în De natura deorum şi De divinatione.

Ca apărător al idealului republican şi al guvernării consensuale în momentul prăbuşirii Republicii Romane, Cicero a fost reconfirmat în opţiunea sa politică de alte două catastrofe, cum le vede Merolle, care au dat înapoi mersul civilizaţiei: învingerea girondinilor în Franţa şi a lui Kerensky în Rusia. Dacă cel dintâi eveniment a păcătuit prin instaurarea arbitrariului puterii unui tiran, ultimele două au confirmat teama lui Cicero de tirania majorităţii, mai ales a vulgului. Doar egalitatea în faţa legii e justificată, nu şi impunerea principiului egalităţiii în organizarea socială, deoarece oamenii nu sunt egali. A onora în mod tupan-2-09-2015egal pe cei mai de sus şi pe cei mai de jos este cât se poate de inechitabil, considera el. Merolle nu vede vreo virtute nici în alternanţa la putere, nici în impunerea majorităţii, ci în modelul consensual ciceronian care înseamnă participarea la decizii a tuturor straturilor şi claselor sociale – ceea ce numim azi „democraţie participativă”. Între arbitrariul unui singur conducător şi nesăbuinţa gloatei, Cicero dorea să se interpună aristocraţii caracterizaţi prin moderaţie. Acest rol de mediator, după dispariţia vechiului regim, a revenit elitelor profesionale. Romanticul englez T.S. Coleridge îi spune alianţei clerului şi intelectualităţii, „clerisy”. Antonio Gramsci – iată o continuitate peninsulară exemplară – conferea acest rol societăţii civile. De aici tragedia eşecului acestei clase pentru întreaga societate: La trahison des clercs (Julien Benda); Trădarea criticii (Nicolae Breban). Sunt consultaţi public intelectualii în elaborarea, măcar a legilor care privesc cultura? Vincenzo Merolle e o autoritate în domeniu, dar pentru această carte a consultat istorici de la vrei treisprezece universităţi din toată lumea „pentru a fi ferit de superficialităţi şi erori”. Modele de politicieni unanim recunoscuţi sunt intelectuali care vin în numele păcii şi moderaţiei, precun Mahatma Gandhi sau Nelson Mandella. Preşedintele Obama, un alt făcător de pace, are nu doar sprijinul democraţilor, ci şi pe cel al universitarilor americani. Sunt unii intelectuali sinceri, cum ar spune Barak Obama, sau doar oportunişti? Să credem că domnul Bogdan Rareş, realizatorul unei recente emisiuni la Realitatea TV, chiar nu a călcat în vreo bibliotecă românească, pentru a constata că Mircea Eliade nu a fost „interzis de la război încoace”, ci publicat şi în vremea lui Ceauşescu (Istoria religiilor a avut un succes fulminant), şi după Revoluţie, fiind şi bibliografie oficială a Ministerului, chiar şi pentru concursul de titularizare pentru învăţători? Nu ne imaginăm că a ajuns la facultate fără cele patru clase primare. E sincer domnul Alexandru Cioroianu, când, cu apetitul senzaţionalului, îl acuză pe George Enescu de colaboraţionism? Probabil că Enescu a fost tot atât de comunist cât a fost Eugen Ionescu fascist, trimis, după mărturisirea fiicei sale la o emisiune a Eugeniei Vodă, ca ambasador pe lângă guvernul de la Vichy, pentru a fi salvat. Ei trebuie incriminaţi sau regimul totalitarist care cere creatorului de valori să aleagă între înregimentare şi viaţă? Sunt sinceri cei care pun semnul egalităţii între politică de dreapta şi mişcarea legionară, care s-⁠a făcut vinovată de crime: Iorga, un prim ministru, vânătoare de oameni, care e şi mai degradantă decât vânătoarea de animale din paleolitic. În Turnul care se înclină, Virginia Woolf, care scrisese contra mediocrităţii intelectuale, recunoaşte că nu puteai să trăieşti sub spectrul totalitarismului fascist ca tânăr sensibil şi inteligent fără să fii de stânga. Unde trăiau românii? În imediata vecinătate a ceea ce Henry Kissinger numeşte „războiul lui Stalin cu poporul rus”.

Înainte fusese nu mai puţin „blândul” Lenin, care, după Merolle, printre mulţi alţii, a confiscat, la capătul călătoriei într-⁠un tren sigilat, revoluţia lui Kerenski. Părinţii sau bunicii sau străbunicii noştri cunoşteau evenimentele din Rusia din documentarele cinematografice. Erau scene de groază, cu oameni ascultând încordaţi zgomotului unei binecunoscute maşini şi respirând uşuraţi, dacă nu oprea. Cu copii puşi să se roage lui Dumnezeu pentru hrană şi lăsaţi să rabde, dar primind coşuri cu mâncare imediat ce se rugau lui Stalin… Oare ce opţiune se cuvenea să aibă atunci un „tânăr sensibil şi inteligent”? Elogiul bolşevismului?… Cel mai mult ne intrigă însă chiar ceea ce am numi misterul legionar. De ce, dacă slujesc valorile naţionale, nu se îndreaptă aceştia spre romanticii paşoptişti, naţionaliştii antidinastici din preajma Primului Război Mondial, Goga, sau chiar Iorga, descoperitorul mormântului lui Constantin Brâncoveanu şi elogiatorul geniului lui Eminescu, mai curând decât spre cei care l-⁠au torturat pe acesta, smulgându-⁠i firele din barnă? Ca să nu mai spunem că, într-⁠o comunicare prezentată pe 9 decembrie 2008 la Arhivele Statului din Bucureşti, pe tema Mişcarea legionară şi relaţiile romano-⁠germane, 1941-⁠1945, Ottmar Traşcă, cercetător la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, a inclus proiecţii de documente ale refugierii capilor mişcării în Bavaria, ceea ce sună mai curând a mercenariat al unei ideologii străine care şi-⁠a adunat piesele la sfârşitul jocului decât a naţionalism. Dacă legionarismul e folosit ca plapumă extra-extensibilă pentru a acoperi cele două milioane de români întemniţaţi şi în cea mai mare parte omorâţi, pe cei care au luptat pe frontul de est, pe deportaţii în Bărăgan sau pe cei cu vieţi distruse pentru că nu au avut inspiraţia să se nască în alte familii, aşa cum a făcut Nikolski (citez: Au fost legionari”) atunci înţelegem utilitatea agitării temei. Honesta utilitas, nu e util decât ceea ce este onest, spune Cicero. Vincenzo Merolle crede că stoicul antic ne poate ajuta să ne înţelegem istoria. E onest să dai de exemplu instituţia doctoratului din vremea lui Ceauşescu, aşa cum a făcut un academician matematician de curând, deoarece a dat doar 2000 de doctori, iar acum sunt 20.000? Dar cei două mii şi-⁠au luat doctoratul în condiţiile eliminării concurenţei în proporţie de peste 80%. În anul când am depus dosarul respins de „tovarăşul Cenuşă de la Muncipiu” (de fapt, Cabinetul 2), au fost respinse 500 de dosare din 600. Poate căderea liberă a universităţilor din ultimul deceniu (de pe locul 500, pe 700 şi, acum, pe 1000) are aici o explicaţie. Doctoratul e o formă de învăţare continuă, nu ar trebui să fie privit ca privilegiul celor puţini şi nici să sufere de „taxă pe cunoaştere”. “Cât adevăr suportă un spirit?” unul din citatele din Nietzsche drag prozatorului Nicolae Breban, e o întrebare incomodă în zilele noastre.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest