Contemporanul » (Con)texte » Maria-Ana Tupan: Ale Timpului două feţe…

Maria-Ana Tupan: Ale Timpului două feţe…

Matthew Arnold nu era străin de rezerva contemporanilor faţă de spiritul academic contrapus geniului inspiraţiei la capătul unui secol de romantism individualist, recunoscând el însuşi că Shakespeare sau Newton reprezentaseră puseuri de energie creatoare care nu ţinuseră cont de constrângerile vreunei instituţii normative. În acelaşi timp, însă, ei nu generaseră o tradiţie, un epigonat, aşa cum se întâmplase în Franţa, unde spirite mai curând inteligente şi cultivate decât genii înnăscute, precum grupul din jurultupan-nr05-2016 lui Corneille sau Leibniz, fertilizaseră splendidul secol al optsprezecelea francez sau pleiada celor mai mari matematicieni ai vremii: Bernoulli, Lagrange, Lavoisier, Laplace. Meritul este atribuit Academiei Franceze, acel centru al vieţii intelectuale capabil să impună standarde mai presus de înclinaţiile individuale, bunul gust şi măsura care disciplinează cultura autentică.

Motivul pentru care am adus în discuţie eseul Influenţa literară a academiilor, scris de un filosof al culturii din secolul al XIX-⁠lea, este actualitatea sa în cazul României, grav afectată de distrugerea elitelor prin eliminare fizică în anii ’50 şi prin populiste politici de personal în următoarele decenii comuniste. Înţeleasă ca undă verde acordată anarhiei, libertatea postdecembristă s-⁠a redus în mare parte la polemici suburbane, scindare a intelectualilor într-⁠o sumedenie de coterii fără alt liant în afara unor manifeste parohiale, delaţiuni şi dosariade în care s-⁠au remarcat mai ales filosofii şi filologii, cei din urmă adjudecându-⁠şi astfel vacantatele slujbe ale SRI-⁠ştilor de la ascultări şi înregistrări…

În degringolada generală, Academia a reuşit să facă notă distinctă. Dacă a existat vreo continuitate între aspiraţiile celor frustraţi de dictatură şi anii de democraţie constituţională, ea nu a fost asigurată de cei cuprinşi repede de nostalgie sau de cei care au preluat vechile metehne în vreme ce ocupau poziţiile noii puteri. Academia a exclus din rândurile ei pe foştii aparatcici stalinişti, ceea ce nu s-⁠a întâmplat în viaţa politică. A conferit titlul de academician unor mari personalităţi cenzurate de regimul comunist, în vreme ce procesele comuniste nu au fost rejudecate. Exilul unor personalităţi, precum Nicolae Breban, Nicolae Balotă sau Basarab Nicolescu, a sfârşit fericit pe băncile Academiei.

Ales în fruntea instituţiei, Acad. Eugen Simion a conceput ambiţioase proiecte de publicare a operelor fundamentale ale literaturii române după modelul marilor librării franceze. Cu contribuţia financiară a celei mai sărace ţări europene, Moldova, a publicat imensul volum al Caietelor eminesciene, un monument literar unic în Europa, după cum remarca fiosoful Constantin Noica, în care una din cele mai strălucite minţi ale neamului a distilat întreaga mişcare de idei a epocii, fără a mai pomeni importanţa cunoaşterii nebuloasei din care s-⁠a cristalizat opera lui Eminescu pentru oricare exeget. Comentariul literar liber, apropiat de conversaţia cafenelelor literare, a făcut loc interpretării teoretizate a Caietelor critice. Nume de rezonanţă din institutele de cercetare au girat studiile doctorale ale unor intelectuali excluşi de fostul Cabinet 2. Academia a angajat, pentru realizarea ediţiilor critice, profesionişti în domeniu, rămaşi pe drumuri după desfiinţarea Editurilor Minerva sau Cartea Românească, în vreme ce o puzderie de edituri apărute peste noapte invadau librăriile cu subproduse ale literaturii comerciale. Scriitori de primă mărime, între care Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Zoe Buşulenga, au traversat zgomotul şi furia intermezzo-⁠ului fanatist sub aceeaşi înaltă oblăduire. Demisionând din Comisia de validare a titlurilor din Ministerul Educaţiei în 2004, Preşedintele ei, Eugen Simion, nu a fost complice la degradarea fără precedent a învăţământului superior şi a instituţiei doctoratului din anii următori, revenind în 2013 pentru a aplica standardele internaţionale ale Legii Funeriu. Fără acte de eroism care, în condiţiile extreme din România ultimei jumătăţi de veac, sfârşeau adesea în sacrificii inutile, discipolul lui Lovinescu a rămas inviolabil într-⁠o carapace expusă multor ispite corupătoare. Loialitate faţă de valorile autentice, astfel se poate rezuma acest destin nu tocmai frecvent în istoria recentă.

Prin instituţiile de cercetare pe care le coordonează, Academia Română influenţează viitorul într-⁠un mod mai nemijlocit decât prin emulaţia modelelor pe care le oferă. Se remarcă la tânăra generaţie capacitatea de a se racorda rapid la stilul academic occidental, cu laboratoare de cercetare testate prin conferinţe şi programe internaţionale, cu publicaţii indexate în baze de date internaţionale sau cu volume personale acceptate la edituri străine specializate în carte universitară. Este şi cazul unei tinere cercetătoare, Dr. Viorella Manolache, de la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei, autoare a numeroase volume de filosofie politică, ultimul, intitulat Philosophical-Political Hecate-⁠isms, apărând recent la Editura Cambridge Scholars Publishing (Regatul Unit).

Fie că e vorba de mitul lui Hecate cu trei capete (de câine, cal şi şarpe), evocată ca unealtă a răzbunării în teribilul început al Medeei lui Seneca, fie de zeiţa care apare în triplă ipostază (Phoebe, zeiţa lunii, Diana, zeiţa vânătorii şi Hecate, regina iadului) în antichitatea târzie, acest trop cognitiv serveşte deopotrivă reprezentării unei Europe ieşite din convulsiile dictaturii sau războiului rece şi ilustrării unui cadru epistemologic definit de logica polivalentă a terţului inclus. Monologismul şi naraţiunile totalitariste în care cunoaşterea şi adevărurile ştiinţei sunt definite prin opoziţie la non-⁠cunoaştere şi non-adevăr (logica identităţii) sunt substituite de alternative care îmbrăţişează contrariile în superpoziţii de stări sau asociaţii non-⁠lineare (de genul 1+1=3). Conceptul este aplicat unor domenii diverse: asimetriile şi contradicţiile din interiorul Uniunii Europene, încercările unor politicieni de a combina strategii bizare (liberalismul şi social-democraţia, mecanismul de piaţă şi societatea civilă, libertatea şi menu-⁠ul poziţiilor impuse individului-⁠cetăţean în societate). E foarte interesant de observat cum spaţiul public, al libertăţii faţă de instituţiile Vechiului Regim, deschis în secolul al optsprezecelea comunicării neconstrângătoare între indivizi (spaţiul comunicării în triada dezbatere-⁠recreere-⁠loisir) se reumple de presiunile politicului, personalitatea individului fiind dispersată în gama de roluri identitare şi posibilităţi de afirmare îngăduite de societate. Identitatea e de fapt un gol (blank, de aceeaşi natură cu trupul deleuzian fără organe) în care individul îşi negociază legăturile sociale, ceea ce adesea slăbeşte chiar coeziunea grupului care i-⁠ar putea oferi o identitate mandatată. În tradiţia Şcolii de la Frankfurt, autoarea doreşte să reconvertează acest spaţiu invadat de politic într-⁠un spaţiu critic în care cetăţeanul să redevină un individ conştient de efectul alienant al consumerismului sau al migraţiei care îi răpeşte dimensiunea istorică şi etnică a fiinţei, producând acel hibrid plasat de Homi Bhabha într-⁠un spaţiu paraxial.

Viorella Manolache diversifică aria referinţelor, aducând în discuţie autori care dezvoltă teorii asociate tradiţional altor nume :„spaţiu terţ” (E. Soja) aşa cum apare la A. Giddens, spaţiu locuit şi spaţiu conceput (H. Lefebvre) la Serge Moscovici, sau „chaosmos” (Deleuze) propus de Andrei Oişteanu. Discuţia nu se limitează la logici polivalente (Stephane Lupasco nu e menţionat), de fapt, aşa cum remarcă şi prefaţatorul Ian Browne, ci la o structură tripartită care să-⁠i îngăduie să cuprindă în comentariu toate formele de eliberare a gândirii şi reprezentării din logica bipolară a structuralismului. Anularea binarităţii în cel de la treilea termen care le include pe ambele devine astfel schema conceptuală care se poate aplica şi urmei derrideene, şi bio-⁠puterii foucaultiene, şi semnificantului lacanian, şi trupului biologic dar semnificat cultural al Noului Istorism, şi cyborgului Donnei Harraway, şi proiecţiei în trei dimensiuni, dar şi admirabilului comentariu al unor opere de artă precum filmul Persona de Ingmar Bergmann. Virtuţile plastice ale metaforei cognitive alese sunt într-⁠adevăr impresionante, ţinând cont de aria de acoperire ce include dinamica unor realităţi nesesizate în adevărata lor amploare: redefinirea familiei care nu mai are nimic comun cu nucleul tradiţional, tehnici de recrutare a noilor elite, împăcarea unor realităţi contradictorii ale vieţii politice, cum sunt democraţia majoritară şi exigenţele republicii constituţionale care presupune drepturile fiecărui individ, diviziunea şi controlul reciproc al puterilor – o tensiune, de altfel, de care era conştient şi Thomas Jefferson. Modernitatea, văzută ca succesiune de trei valuri mai curând decât continuitate, de către Leo Strauss, Toffler sau Toynbee, apare ca traiect deschis tuturor posibilităţilor, precum o bandă Möbius răsucită într-⁠un torus multidimensional.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest