Contemporanul » (Con)texte » Maria-⁠Ana Tupan: „Între noi, inteligenţii”

Maria-⁠Ana Tupan: „Între noi, inteligenţii”

Nimeni nu simte nevoia să privească în jur, la oraşul ce-şi începe spectacolul zilnic, să brodeze posibile biografii în jurul unor călători, cum făcea Virginia Woolf, sau să se piardă în vise cu ochii deschişi, în amintiri sau în proiecte.

„Împachetăm, despachetăm, fără să aflăm vreun sens” în trenul ce ne poartă prin timp, meditează Erich Kästner în binecunoscuta sa parabolă a vieţii-⁠călătorie pe drum de fier. Nu călătorii sunt însă acolo de vină, ci vidul existenţial în care sfârşesc febrilele căutări ale umanităţii. Dimpotrivă, în călătoria mea matinală cu o linie expres, în atmosfera răcoroasă, proaspătă şi încărcată de promisiuni ale unei noi zile ce încă nu s-⁠a limpezit din vălătucii întunericului, oamenii par să fie vinovaţi de lipsa de sens din propriile vieţi. Nu mă sperie atât nivelul subuman al unui beţiv care aruncă sticla goală de bere în balta dintre scaune în care s-⁠a uşurat – şi care contrastează comic cu întrebarea stereotipic-⁠politicoasă a unei călătoare, dacă locul din faţa lui e liber – oare în câte capitale poţi fi martor la o asemenea scenă ? – cât comportamentele mecanice ale unor persoane în ciuda faptului că, în mod evident, au beneficiat de educaţie. Pe bancheta din faţa mea, un tânăr şi o tânără cu trăsături plăcute se concentrează feroce asupra unor tablete, tastând cu gesturi repezi, automatizate prin exerciţiu îndelung, complet inconştienţi de existenţa celuilalt sau a oricui altcuiva. Pariez cu mine însămi că o călătoare îmbrăcată ca un top model şi cu urechile astupate de un sofisticat model de căşti va coborî la staţia Ambasada Americii, ceea ce se şi întâmplă. Dacă vorbeşte cineva, nu e cu alt călător, ci la telefon. Nimeni nu simte nevoia să privească în jur, la oraşul ce-⁠şi începe spectacolul zilnic, să brodeze posibile biografii în jurul unor călători, cum făcea Virginia Woolf, sau să se piardă în vise cu ochii deschişi, în amintiri sau în proiecte.

Între noi, inteligenţii este titlul uneia din povestirile incluse în volumul Ficţiuni secunde (EuroPress, 2016) , a treia carte a informaticianului şi prozatorului-⁠eseist Mircea Băduţ. Departe de a face o declaraţie orgolioasă a apartenenţei la un grup de iniţiaţi de genul alchimiştilor, fraternităţilor laice sau enciclopediştilor, Mircea Băduţ – altminteri un profesionist realizat, autor de cărţi de specialitate şi obişnuit al conferinţelor internaţionale – deplânge civilizaţia IT, debordând de un orgoliu nejustificat, deoarece utilizatorii rareori înţeleg şi codurile şi ştiinţa incorporate în dispozitive. De fapt, generaţia smartphone dă tot mai multe semne de atrofiere a inteligenţei şi sensibilităţii şi de automatizare a comportamentului.

Autor de literatură speculativă, Mircea Băduţ întreprinde un soi de critică antropologică, recurgând adesea la rescrierea ingenioasă a unor mituri şi naraţiuni arhetipale. E poate timpul să fie recunoscut statutul canonic al unei practici semnificante al cărei statut transdisciplinar a fost mai greu sesizat în literatura ficţională decât în teoria şi critica literară. Multidisciplinaritatea zilelor noastre nu e de fapt decât o versiune a aspiraţiei lui Descartes şi Leibniz către o ştiinţă universală, reafirmată, în prima jumătate a secolului trecut, de fizicieni precum Heisenberg şi Schrödinger, căutători ai unui substrat unic al întregii existenţe, de un filosof precum Cassirer, care, sub influenţa Programului de la Erlangen, propunea limbaje simbolice comune unor domenii atât de diferite precum arta, mitologia şi ştiinţa, dar şi de un poetician, fizician prin formaţie, precum Gaston Bachelard, care invita la armonizarea modelelor epistemologice ale ştiinţei şi disciplinelor umaniste prin acceptarea logicii contradictoriului impusă de teoriile lumii cuantice (La formation de l’esprit scientifique, 1934).

Siliţi să abandoneze teoriile fizicii clasice în proiecţia de lumi ficţionale, scriitorii caută modele de simulare în tabloul holist al Noii Fizici şi în modelele comunicaţionale ale disipării informaţiei în toate componentele unui sistem – Alexandru Ecovoiu vorbeşte în Staţiunea despre „creierul informatic al planetei” de natură să explice, în sfârşit, inefabilul „spirit al timpului” ce impune o matrice stilistică similară tuturor disciplinelor spiritului. Dacă noutatea i-⁠a condamnat, în anii ‘80, pe Mihail Grămescu, Florin Manolescu sau Mircea Băduţ la un statut marginal, afirmarea postdecembristă a unor ingenioşi şi imaginativi proiectanţi de lumi, nu sefiste, ci realiste, în sensul inserării lor în noua epistemologie neliniară şi postformală, precum Nichita Danilov, Alexandru Ecovoiu, Horia Bădescu, Octavian Soviany sau Petru Cimpoeşu, ar merita o meditaţie asupra recanonizărilor necesare în istoria unei literaturi sub impactul mutaţiilor stilistice şi experimentelor.

Mircea Băduţ nu ţine să-⁠şi intimideze cititorii cu ezoterisme cuantice, ci, dimpotrivă, să evalueze efectul tehnologizării civilizaţiei asupra locuitorilor ei, dar şi să mediteze la corelative ale tehnicii, mai noi sau mai vechi, în sfera valorilor,  eticii şi sensibilităţii umane.

Cercetătorii unei Staţiuni multinaţionale descoperă prezenţa informaţiei în univers, învaţă să perceapă spaţiul, nu ca pe un container newtonian, inert, mort, ci ca pe o prezenţă vie, ale cărei căi de comunicare trebuie învăţate, nu atât în scopul pragmatic al supravieţuirii cât al depăşirii sentimentului de unicitate şi prin aceasta de singură-
tate o omului în univers.

Dacă Mircea Băduţ şi-⁠ar aşeza, ca în dulcele stil clasic, o artă poetică în deschiderea volumului, el ar recunoaşte probabil că structura narativă tipică este una înrudită calculului probabilităţilor sau matricelor de stări, iar principiul constitutiv, unul al complementarităţii (alternanţă de stări contrarii). Hiper-⁠elipsoidul călătoriei în timp din Exerciţiu de ciclitate (asemănător simetriilor hipersuprafeţei de la intersecţia conurilor de lumină al trecutului/prezentului  din teoria supercorzilor), prin care se corectează o anterioară cădere în eroare, asemuieşte traiectul ştiinţei cu căderea biblică, revalorizată pozitiv,  ca progres al cunoaşterii. Gândite ca originând dintr-⁠un entanglement cuantic, atât intriga, cât şi construcţia personajelor sunt multiple, concepute ca alternanţe, versiuni. În Întoarcerea fratelui risipitor, Abelamt e terţiul inclus, în care polaritatea eului mulţumit cu mediul limitat, domestic, versus eul curios, care călătoreşte, este sublimată în cel care călătoreşte mental şi dezvoltă „previziuni alternative”. Manoli şi Mănăstirea Anei rescriu legenda în două povestiri separate. În cea dintâi, Manoli a fost ucenic în Italia şi are ştiinţă de lăcaşuri precum Domul din Milano sau cea mai mare catedrală catolică, cea din Sevilla; cu toate acestea susţine că mănăstirea de pe Argeş e cea mai înaltă, deoarece turlele credinţei se înalţă în cer şi de aceea nu poate fi cucerită de păgâni. Povestitorul, unul din meşterii abandonaţi de Vodă pe acoperiş, nu dobândeşte, precum cititorul, răspuns la întrebarea nerostită: De ce nu i-⁠a spus lui Vodă că există, în Apus, lăcaşuri mai înal­te? Înălţimea nu este însă măsurabilă în metri, ci în credinţă. Povestitorul, care sparge acoperişul sacru pentru a se salva, este înconjurat de un ima­ginar al târâtoarelor şi al degradării la starea de animal. Dimpotrivă, Manole, care pune lăcaşul mai presus de sine, ca valoare absolută, răstoarnă dimensiunea fizică în plan moral: este precum corăbierul care nu se scufundă în mare, ci cade cu marea în cer… Interesantă e şi lectura Mioriţei: instinctul crimei se trezeşte în cei doi ciobani din cauza izolării de societate care singură poate umaniza individul, în vreme ce  protagonistului-povestitor i se pare că poate să comunice cu o mioară, deoarece a abandonat învăţătura şi cărţile din cauza sărăciei şi s-⁠a înstrăinat de divinitate la moartea surorii. Integrarea în natură, în cosmos, atât de idilizate, sunt văzute ca alienare a fiinţei umane a cărei identitate e dată de spiritualitate şi cultură.

Prozatorului îi place să resimbolizeze şi obiecte, cum este o pereche de cătuşe devenită metaforă pentru reconectarea la sensibilitate şi istorie a unui cuplu rătăcit într-⁠o civilizaţie orwelliană (Firul de şansă). Trei treimi, evocând prin contrast Sfânta Treime (trei în unul), dramatizează scindarea personalităţii umane ca şi sărăcirea disponibilităţilor potenţiale prin alegeri (mai ales, renunţări). Eul este ca o matrice de stări, din care doar unele se realizează. Condus de Ariel (împrumutat din demonologia ebraică), ca în orice poveste a dublului sau a întâlnirii cu diavolul, povestitorul trăieşte episoade în care sunt omorâte, de către alter-⁠ego-⁠uri ale sale, femeile pe care le iubise fără să le mărturisească, ucigându-⁠le astfel metaforic. Încercând să-⁠şi omoare dublul, se sinucide, ca şi Dorian Gray, deoarece orice entitate este, ca la budistul Nagarjuna, sau ca în complementaritatea cuantică, o superpoziţie de stări contrarii, nu existente independent, ci rezultate din interferenţa tuturor celorlalte.Oscilând între patetism şi cinism, proza Instinct  inserează confesiunea unui discipol al existenţialistului Sartre, care se crede un erou al libertăţii şi autodeterminării, în povestirea-cadru a unui experiment realizat de echipa de psihologi a unui Sistem totalitarist.

Apropiate prin conţinut şi atmosferă sunt anxietăţile din poezia meditativă şi din aforismele lui Teodor Dume (Azil într-⁠o cicatrice, PIM 2015, Vitralii pe un interior scorojit, PIM, 2016). Dislocat din confortabilul sentiment, inventat de cartezieni dar absolutizat de modernişti, al supremaţiei unui eu intens conştient de sine şi care îşi subordona lumea, eul postmodernităţii se ştie instabil, discontinuu, incapabil să controleze geneza sa dintr-⁠un ecosistem sau dintr-⁠un amestec confuz de stări. Mutant, perpetuu emergent, el este mereu surprins doar Între două posibilităţi: „Există întotdeauna o altă posibilitate/ cea a luminii împletită în jurul trupului/ sau cea a umbrei suprapuse perfect/ pe ceea ce sunt în momentul/ în care singurătatea din interior/se dislocă şi oscilează/ între propriile limite// totul este parte din mine/pe care/ nu o pot reconstitui/ însă/ dincolo de muchia malului/ este o altă zi”. Eul se cunoaşte pe sine doar prin forma developată în viaţa socială sau din imaginile celorlalţi despre sine. El pare situat la linia universului, despărţind conuri ale istoriei mitice, umane sau personale. „Spaţiul dintre mine şi timpul meu” e o spaţio-⁠temporalitate care conduce, pe de o parte, la originea mitică a Cuvântului Genezei, iar, pe de altă parte, la solipsismul absolut al conştiinţei speculare: „fereastra prin care/ o să privesc depărtarea, –/ ea însăşi o fereastră/ a sunetelor spre nesfârşit.// poate e doar o iluzie ce se termină aici/ ca respiraţia în camera cu multe oglinzi”…

Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare, cum ar fi sfatul lui Kant de a elimina din conştiinţă lucrurile în privinţa cărora nu putem face nimic (renunţă la ceea ce nu poţi obţine/ pentru că/ senzaţia eşecului este răvăşitoare), sau al lui Kierkegaard, de a trăi autentic „(nu-⁠ţi transforma viaţa în corvoadă ci/ învaţă să fii tu însuţi)”, de misoginismul lui Schopenhauer (între femei şi artă nu e nicio deosebire), de psihologismul lui Wilhelm Wundt („omul trăieşte într-⁠o lume paralelă/ datorită propriilor senzaţii)”, sau de moralistul elisabethan Bacon (invidia este produsul succesului celorlalţi şi starea neputinţei tale). În privinţa politicienilor, poetul se mulţumeşte să citeze înţelepciunea antică (când te cobori la nivelul politicienilor, începi să nu te mai recunoşti ca om), în schimb filosofia pragmatistă a eului care nu are altă identitate decât aceea conferită de proiectele în care se obiectivează (doar cel care nu se recunoaşte pe sine nu-⁠şi vede chipul în fapte) sau de ratificarea pe care o primeşte de la semeni (înăuntrul meu e strâmt, nimeni nu intră,/  nimeni nu iese/ e o lume numai a mea cu reguli stricte/ numai că nu-⁠mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine) ne readuce într-⁠un context discursiv caracteristic prezentului. Departe de „smartphones”, am regăsit „smart humans”, frumuseţea inteligenţei omeneşti, care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literatura speculativă şi sapienţială.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest