Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Vasile Muscă: Despre Noica şi Ardeal

Vasile Muscă: Despre Noica şi Ardeal

Se poate identifica o notă naţională prezentă nu numai în conţinutul operei originale proprii a unui gânditor, dar, observă C. Noica, şi în felul în care acesta se raportează la ceilalţi gânditori din istoria filosofiei. Şi teoreticianul sentimentului românesc al fiinţei se referă la felul în care Lucian Blaga, respectiv C. Rădulescu-⁠Motru, se raportează la sursa kantiană a concepţiei lor

În percepţia sa a spiritului ardelean, Constantin Noica s-⁠a lăsat determinat de personalitatea şi opera celor doi mari gânditori pe care Ardealul i-⁠a dat, Lucian Blaga şi D.D. Roşca. Faţă de D.D. Roşca, C. Noica a găsit totdeauna cuvinte de laudă, de sinceră preţuire, atât pentru studiosul şi traducătorul lui Hegel, cât şi pentru concepţia proprie dezvoltată pe paginile Existenţei tragice. Cu deosebire C. Noica a reţinut în cazul lui D.D. Roşca ascuţitul spirit critic ce se degajă din întreaga sa gândire, atât de necesar unei Musca-Constantin-Noicadezvoltări sănătoase a culturii româneşti. În ceea ce îl priveşte pe Lucian Blaga, situaţia sa este mai complexă. Prin dublul său debut din 1918, atât literar – Poemele luminii – cât şi filosofic – Pietre pentru templul meu – tânărul Blaga este privit ca o ofrandă spirituală pe care Arealul o depune pe altarul luptelor pentru înfăptuirea unităţii naţionale. Simpatia şi aprecierea faţă de L. Blaga au fost ca atare încă de la început unanime, fără rezerve. De altfel, L. Blaga reprezintă un caz aparte în peisajul cultural românesc al epocii interbelice. Semnificaţia deosebită a momentului Blaga a fost remarcată imediat cu promptitudine de marele critic care a fost George Călinescu. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, acesta scrie: – „Lucian Blaga e cel dintâi care a încerc să ridice un sistem filosofic integral, cu ziduri, cu cupolă şi să dea acestei filosofii o aplicare la realităţile naţionale.” „Integral”, adică, adăugăm noi, pornind de la problema fundamentală a cunoaşterii la straturile cele mai înalte ale filosofiei spiritului, încununate de o metafizică. „Meritul – notează în continuare G. Călinescu – este în afară de orice discuţie. Oricât de nedumeriţi s-⁠ar uita profesorii de filosofie universitară, adevărata gândire românească se inaugurează aici.” Într-⁠adevăr, în cadrele culturii româneşti, Lucian Blaga reprezintă naşterea filosofiei în înţelesul ei adevărat, acreditat de Occident. El „aduce voinţa de construcţie ce ne lipsea.”

Cum spuneam, cazul lui Lucian Blaga nu este defel unul simplu, şi pune încercările noastre de a-⁠l înţelege în dificultăţi greu de învins. Cum se poate explica apariţia fulgerătoare din mediul unei culturi predominant rurale, săteşti, a unei creaţii filosofice originale, de mare anvergură, cum este cea a lui Lucian Blaga, realizată pe treapta cea mai înaltă a producţiei filosofice, aceea a sistemului? În formularea lui C. Noica, cum în marginile unei „viziuni ţărăneşti” poate să apară o creaţie filosofică atât de amplă. – „Că în viziunea aceasta ţărănească nu se poate ajunge decât la înţelepciune nu şi la filosofie e limpede.” Avem, datorită lui Lucian Blaga, o filosofie românească cultă, dar care îşi trage sevele sale hrănitoare din nişte rădăcini mascate, abia ascunse în solul ţărănescului. Cu asemenea origini ţărăneşti, puternic marcate, continuă Noica, întreaga noastră filosofie cultă este în consonanţă cu ţărănescul.” Opera lui Lucian Blaga satisface un alt criteriu de exigenţă stabilit de Noica: întipăritură naţională evidentă chiar în acele domenii mai abstracte ale filosofiei unde acesta nu pare să împlinească un rol important. În felul acesta Lucian Blaga a reuşit să elaboreze, cum remarcă numeroşii săi exegeţi din epocă, de la G. Călinescu la V. Băncilă sau O. Drâmba, o concepţie purtând însemnele naţionalului cu trăsăturile unei filosofii de formulă occidentală. „Cu Lucian Blaga – reţine C. Noica – triumfă românescul în filosofie”. În continuare observaţiile lui C. Noica pe marginea cazului Blaga ni se par nu doar profunde, dar şi pline de bun simţ, realiste. Găsim la Blaga o pecete naţional-românească mai dezvoltată decât la autorului sistemului personalismului energetic, C. Rădulescu-Motru. De fapt, în esenţă, cum s-⁠a spus, această concepţie a lui Lucian Blaga este transpunerea filosofică a stării istorico-⁠culturale româneşti în termeni de suges­tie kantiană. Ca la C. Rădulescu-⁠Motru, de altfel.

C. Rădulescu-⁠Motru este gânditorul de dincolo de munţi care, datorită caracterului organic, organicităţii operei sale, poate fi pus alături de Lucian Blaga. De altfel, cei doi s-⁠au perceput dacă nu ca adversari, în orice caz ca rivali la titlul de primul metafizician al ţării. Se poate identifica o notă naţională prezentă nu numai în conţinutul operei originale proprii a unui gânditor, dar, observă C. Noica, şi în felul în care acesta se raportează la ceilalţi gânditori din istoria filosofiei. Şi teoreticianul sentimentului românesc al fiinţei se referă la felul în care Lucian Blaga, respectiv C. Rădulescu-⁠Motru, se raportează la sursa kantiană a concepţiei lor. Cei doi sunt kantienii cei mai hotărâţi din cuprinsul filosofiei româneşti, care în marginea kantianismului au înălţat o operă de concepţie proprie. Mai evident aceasta, în orice caz, mai declarat, la C. Rădulescu-⁠Motru – o metafizică pe baze kantiene – şi mai puţin vizibil la Lucian Blaga. În fond, acesta din urmă adaptează pentru nevoile propriei sale concepţii noua descoperire a veacului, ideea freudiană a subconştientului, şi coboară problematica kantiană a apriorismului de la etajul superior al conştientului, unde a fost localizată de Kant, la nivelul inferior al subconştientului. Acesta dispune de un echipament aprioric de intuiţii şi categorii care se constituie în factorul numit de Lucian Blaga stil, cu aceeaşi funcţiune unificatoare şi ordonatoare ca intuiţiile şi categoriile conştientului la Kant. Găsim la autorul spaţiului mioritic un apriorism al subconştientului paralel celui kantian al conştientului. Aşa că C. Noica îşi pune în legătură cu C. Rădulescu-⁠Motru întrebarea, „e o întrebare dacă va putea fi vreodată o filosofie mare, lipsită de conştiinţa rupturii, cum este. Dar este o filosofie şi are din plin pecete românească.”

Pentru C. Noica, Lucian Blaga oferă exemplul viu cum se poate evita ca filosofia să nu se dizolve în înţelepciune populară de viaţă (Lebensweisheit – Schopenhauer). Singură tensiunea om-⁠lume, cea care poate duce la ruptură şi apoi la opoziţia lor, este capabilă să producă o filosofie, cum a fost cazul cu grecii în epoca antică şi cu germanii în epoca modernă. Marile forme ale filosofării s-⁠au născut, totdeauna, în virtutea rupturii dintre om şi lume. Armonia acestora nu poate da naştere decât unei înţelepciuni din ale cărei ape tulburi filosofia nu se poate separa spre a ieşi la suprafaţă. În aprecierea lui C. Noica, gândirea teologică este cea care ne poate îndruma către o filosofie autentică şi adevărul acestei afirmaţii este ilustrat de Nae Ionescu, care reuşeşte să învingă o dificultate cu aspect de paradox: cum inspiraţia ortodoxă poate îndruma către filosofia autentică în sens european. „Pe linia sensibilităţii noastre filosofice obişnuite – notează C. Noica – ajungem la o fundătură filosofică: înţelepciunea lui Nae Ionescu şi Blaga – dacă acesta din urmă se împlineşte aşa cum o nădăjduim – gândirea românească găseşte singura cale care să o ducă la filosofie.” Lucian Blaga a ajuns la autentica şi marea filosofie pentru că factorul teologic e implicat în gândirea sa. Ceea ce l-⁠a salvat pe Blaga a fost întipăritura religioasă puternică a gândirii sale. Aceasta i-⁠a permis să evite fundătura în care au nimerit şi V. Conta şi C. Rădulescu-⁠Motru. „Noi – va conchide destul de aspru C. Noica – nu avem vocaţia filosofiei. Dar teologicul ne poate da. Nu creştinismul ortodox, dar teologicul.” Ceea ce l-⁠a salvat pe L. Blaga este tocmai solida îndrumare teologică pentru filosofie pe care fiul de preot ortodox dintr-⁠un sat din Câmpia Ardealului a putut-⁠o primi încă din casa părintească.

***

Lucian Blaga ne-⁠a dovedit, crede C. Noica, că se poate şi cum se poate face ca filosofia să nu se dizolve în înţelepciune populară. Motivul principal care i-⁠a fost dat autorului trilogiilor l-⁠a constituit intervenţia salvatoare a factorului teologic. Filosofia constituie un caz de ruptură în continuitatea realităţii. Ea s-⁠a născut ca rezultat al unei îngrijorări a omului în faţa lumii de care acesta s-⁠a desfăcut şi căreia i s-⁠a opus. Pentru a face filosofie cu adevărat o asemenea îngrijorare trebuie întreţinută, pe cât este cu putinţă potenţată în conştiinţa omului. Filosofia românească, conform lui C. Noica, poate angaja două surse: a) folclorul – aşa cum apare în ceea ce s-⁠a numit înţelepciune populară şi b) teologia. Întrebarea care stă în faţa noastră este dacă teologicul prezintă această capacitate de a promova filosoficul. Teologicul, spune C. Noica, este cel care „ne dă sentimentul rupturii, al dezastrului. Iar de aici poate începe filosofia.” Filosofia debutează cu ruptura omului de natură – abia atunci omul se poate lăsa absorbit de marea problematică care îl opune naturii în care el nu poate întâlni devenire, ci numai schimbare (Kant). Spiritul este acel domeniu în care omul poate găsi devenirea, care constituie adevărata vocaţie a filosofiei.

***

Aceste câteva sumare consideraţii nu pot fi încheiate mai potrivit decât cu această relatare pe care am scos-⁠o din Jurnalul lui C. Noica. Aflat prin anii ’60 într-⁠o vizită la Cluj, filosoful îşi mărturiseşte poetului Aurel Rău cele două mari regrete care l-⁠au urmărit în viaţă – „cele două tristeţi, cea de a nu fi matematician şi de a nu fi ardelean.” Cum trebuie să luăm aceste enigmatice cuvinte ale marelui filosof, care este adevărul lor? Oricum le-⁠am lua, ele dezvăluie o mare preţuire şi un adânc respect pentru ceea ce la începutul acestor consideraţii am numit „spiritualitatea Ardealului”. Nu pot să ignor însă nici vorbele rostite de mai multe ori în diferite ocazii de către fostul meu profesor de la Universitatea clujeană, D.D. Roşca – „Pentru noi toţi românii, soarele la Bucureşti răsare.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest