Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Vasile Bănescu în dialog cu Sorin Lavric: Vulcănescu – un model creştin

Vasile Bănescu în dialog cu Sorin Lavric: Vulcănescu – un model creştin

Clubul Ideea Europeană ■ Mircea Vulcănescu (1904-1952)
În preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Mari scriitori români – criminali de război?!

O figură luminoasă

Vasile Bănescu: Bine v-⁠am regăsit, dragi telespectatori. Dedicăm emisiunea de astăzi uneia dintre cele mai luminoase figuri ale culturii române. Este vorba despre Mircea Vulcănescu, o personalitate despre care se vorbeşte nedrept de puţin, sau se vorbeşte doar în contexte de criză, cum s-⁠a întâmplat de curând, când unii s-⁠au trezit vituperând împotriva acestui savant şi mărturisitor creştin. Dacă neglijăm figuri de anvergura lui, figuri care au amprentat indelebil cultura română, înseamnă că suntem noi înşine nevrednici de a fi urmaşii lui.

Invitatul meu de astăzi este un om care îi cunoaşte profund viaţa şi opera, şi nu numai a lui, ci şi a congenerilor lui Mircea Vulcănescu. Vorbim de generaţia intelectualităţii româneşti din perioada interbelică. Unii dintre ei au ajuns în închisorile celui mai cumplit regim care a existat în spaţiul românesc: regimul communist. Un regim agresiv ateizant, un regim care a decimat în închisori o parte a elitelor româneşti. Îi dedic cu profundă reverenţă această emisiune lui Mircea Vulcănescu, având alături de mine un scriitor vertical, un om care gândeşte liber şi, în acelaşi timp, creştineşte. Este vorba de scriitorul Sorin Lavric, căruia îi spun din toată inima bun venit.

Sorin Lavric: Bine v-⁠am regăsit, domnule Bănescu.

Amândoi ne-⁠am gândit intens la Mircea Vulcănescu în ultimul răstimp, pentru că am fost constrânşi s-⁠o facem. Dincolo de calmul lecturilor pe care ni-⁠l dorim cu toţii, apar din când în când în spaţiul public lucruri care nu doar ne contrariază, ci ne scandalizează. Iată că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a propus ştergerea câtorva nume mari din istoria culturii noastre, inclusiv pe cel al lui Mircea Vulcănescu. În felul acesta, va dispărea numele de stradă Vulcănescu, va fi demolat bustul lui Mircea Vulcănescu, iar un liceu din Bucureşti care îi poartă numele va trebui să-⁠şi găsească alt patronim.

Am observat însă o mobilizare extraordinară, foarte rapidă, o reacţie promptă. Dumneavoastră înşivă v-⁠aţi implicat foarte mult. Să vorbim, aşadar, despre Mircea Vulcănescu, pentru cei care nu-⁠l cunosc suficient de bine, dar şi pentru cei care, cunoscându-⁠l prea bine, se tem de posteritatea lui.

Dumneavoastră l-⁠aţi definit foarte bine: o figură luminoasă. Chiar aşa era. Era o prezenţă stenică, o fiinţă solicitantă în accepţia nobilă a termenului. Când erai lângă el, te ridica la un nivel al spiritului la care în mod obişnuit, din cauza rutinei zilnice, nu te aflai. În plus, era o fire optimistă, vedea mereu partea bună a lucrurilor. Apoi, sub unghiul formaţiei, era un encicloped, un curios de toate, iar trăsătura aceasta avea să-⁠i fie reproşată mai târziu, pentru că, risipindu-⁠se în prea multe părţi, nu a apucat să dea expresie ideilor pe care le purta în minte. Despre el se spunea că era un „afierosit”. „Afierositul” este omul care se dăruieşte în toate direcţiile, şi în felul acesta se pierde pe sine. O devoţiune în afară mergând până la neglijarea ţelurilor intime. Noica i-⁠a reproşat peste decenii că nu s-⁠a ocupat de un singur făgaş cultural, fiindcă a intrat în economie, l-⁠a atras dreptul, a ajuns să fie director al vămilor, ba chiar a ajuns subsecretar de stat la finanţe, toate aceste oficii fiind săvârşite de dragul lor însele, spre paguba filosofiei.

Era o minte bogată şi incandescentă. Omul se dăruia pe el însuşi.

Era polivalent, pretându-⁠se la o puzderie de îndeletniciri. Putea să facă parte din echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti şi, în acelaşi timp, să traducă din François Villon sau din Rainer Maria Rilke, putea să scrie o carte despre logos în concepţia lui Toma de Aquino sau Augustin, cum putea să disece miezul de nuanţe din relaţia lui A cu non-⁠A. În acelaşi timp, participa la conferinţele „Criterionului”, unde vorbea despre Lenin, despre Freud sau despre romanele lui Cezar Petrescu, ceea ce nu-⁠l împiedica să scrie un ciclu de articole despre noua generaţie – o temă mult dezbătută în epocă. Să ne amintim că Mircea Eliade scrie Itinerariul spiritual în ’27, după aceea Petre Pandrea cu Ion Nestor şi cu Sorin Pavel publică Manifestul crinului alb – text pe care îl considerau revoluţionar pentru acea perioadă. Era o lume în clocot, o lume în care tinerii voiau să schimbe România din străfunduri. Şirul de conferinţe pe care Vulcănescu le-⁠a ţinut despre noua generaţie asculta de acelaşi spirit clocotitor. Îmi amintesc de o conferinţă ţinută în acei ani în faţa unui colectiv de femei, în cursul căreia Vulcănescu nu s-⁠a sfiit să le definească feminitatea în termeni răspicat duri, separând fără milă virtuţile celor două sexe şi respingând orice nuanţă de egalitate între ele. Citit astăzi, când curentul neomarxist al feminismului face ravagii, textul de atunci al lui Vulcănescu pare să aibe un drac premonitoriu, anticipând abuzul egalitarist la care asistăm acum. Poate că „a anticipa” e prea mult. Oricum, temele pe care le atinge sunt cât se poate de proaspete, fiindcă azi ni se explică că opusul lor reprezintă adevărul. Dacă ar trăi azi Vulcănescu, ar fi considerat un retrograd incult, posedat de gărgăuni falocratici. În fine, era un om de familie. A avut două soţii. Mai întâi, a avut o căsnicie nereuşită cu Anina Pogoneanu, de pe urma căsătoriei rămânând cu o fiică. Apoi s-⁠a căsătorit cu Margareta Niculescu, de data aceasta era o alianţă trainică, de pe urma căreia au ieşit două fete, cea mai cunoscută fiind Măriuca, care a luptat atât de mult pentru memoria tatălui ei.

 

Oratorul de dreapta

Cu toate acestea ştim că, paradoxal, deşi putea scrie cu atâta uşurinţă, nu-⁠i păsa de cărţile sale. Nu avea obsesia de a-⁠şi vedea numele pe o carte. Ţuţea era la fel, sigur, la alt nivel şi în alt context. Astfel de oameni sunt foarte rari. Această trăsătură arată o generozitate structurală. Nu-⁠i păsa de el însuşi. Îi păsa doar de ceilalţi, pe care-⁠i îmbogăţea.

Nu trăia cu superstiţia operei şi nu avea această naivitate de a crede în posteritatea ei. Era conştient, cu siguranţă, de valoarea lui, dar nu dorea să şi-⁠o încapsuleze în texte tipărite. Semăna izbitor cu Nae Ionescu, profesorul lui. Celălalt profesor sub autoritatea căruia a stat a fost Dimitrie Gusti. De altfel, Mircea Vulcănescu a fost o vreme asistentul lui Dimitrie Gusti. Asistentul onorific al lui Nae Ionescu era Mircea Eliade. Aşadar, Vulcănescu, în privinţa grijii pentru operă, semăna frapant cu Nae Ionescu, întrucât în timpul vieţii n-⁠a publicat decât o singură carte de filosofie propriu-zisă, şi anume Dimensiunea românească a existenţei. În rest, a scris numai tomuri de sociologie sau de economie, ba chiar a scris un capitol în Enciclopedia României despre Războiul de Independenţă din 1877. În acelaşi timp, făcea gazetărie, ale cărei sute de articole au fost recuperate prin efortul admirabil al lui Marin Diaconu. Din 1927 Vulcănescu a fost un colaborator apropiat al lui Nichifor Crainic la revista Gândirea, pentru ca apoi, din 1928, când Nae Ionescu vine director la Cuvântul, să fie redactor al ziarului până în 1933, când Cuvântul va fi desfiinţat. Acesta era omul. Se împrăştia pretutindeni şi, totodată, era recunoscut de mai toţi. Îl recunoştea Mircea Eliade, care îl invidia pentru oratoria lui, fiindcă Eliade nu era un bun vorbitor, căci îi lipsea tonul, nu avea cadenţă, era emotiv, şi de aceea când vorbea liber era şters. De pildă, când ţinea prelegeri la Radio, lăsa o impresie placidă, pe când Vulcănescu dimpotrivă, era acaparant, cu un lexic pestriţ, ştia să-⁠şi prindă publicul în mrejele retorice. Conferinţele pe care le-⁠a ţinut sub egida Criterionului sau la Ateneu aveau succes de public. Acesta era Vulcănescu. În acelaşi timp, era gurmand şi sociabil, nu avea vocaţie de martir. Uluitor, tocmai el, care a sfârşit ca un martir.

Mai precis, aş zice eu, nu ca să vă corectez, ci ca să nuanţez, nu avea vocaţie ascetică într-⁠un anumit sens.

Nu avea vocaţie ascetică, fiindcă iubea viaţa mondenă. În ultimii ani devenise planturos, de-⁠a dreptul obez. Nu o spun ca să-⁠l pun într-⁠o lumină proastă, ci pentru a rosti adevărul. Şi din cât de opulent era pe atât de sfarog, uscat, slab, avea să ajungă în pragul morţii. Şi aici e un paradox: în ciuda a ceea ce a scris, capodopera lui nu stă în ceea ce a publicat, ci în felul în care a murit. Contează foarte mult cum mori, fiindcă moartea nu este un accident exterior, care pică peste tine din afară, ci este o prelungire a metabolismului lăuntric, a convingerilor cu care ţi-⁠ai dus viaţa. Felul în care mori îţi defineşte, de fapt, întreaga viaţă, iar Vulcănescu e un exemplu foarte nimerit în această privinţă: a murit sub nebunia crucii în condiţii atroce.

Mulţi dintre cei care ne privesc nu ştiu de ce a intrat Mircea Vulcănescu la închisoare. De aceea se vor mira aflând adevăratele motive. Să amintesc că Mircea Vulcănescu – un om care nu a făcut parte din Mişcarea Legionară, ale cărui relaţii cu Mişcarea Legionară s-⁠au rezumat doar la o vagă simpatie, a cărei intensitate în epocă devenise un delir în zona intelectualităţii tinere – nu s-⁠a lăsat înregimentat în nici un curent, fiind un om cu sănătoase convingeri de dreapta. Prin dreapta înţelegând viziunea politică care nu-⁠l exclude pe Dumnezeu, ci îl include pe Dumnezeu. Ce e rău să fii de dreapta, domnule Lavric? Ce e rău în asta?

Nu-⁠i nimic rău în asta. Rău este când, fiind om de dreapta, nimereşti într-⁠o împrejurare neprielnică dreptei. Aşa cum este astăzi, şi aşa cum nu era în perioada interbelică. În deceniile de atunci, climatul de idei era favorabil mişcărilor de dreapta. Vulcănescu a fost un om de dreapta şi i-⁠a privit cu simpatie pe legionari, de altminteri mai toţi prietenii lui – de la Mişu Polihroniade şi Paul Costin Deleanu până la Noica, Cioran sau Eliade – erau legionari. Numai că pe atunci Legiunea nu primise stigmatul de proscriere pe care îl poartă astăzi. Vulcănescu a scris articole în favoarea legionarilor, dar n-⁠a intrat în rândul lor fiindcă făcea parte din ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), şi nu din UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini). Prima a fost o organizaţie cu puţini membri, printre care Vulcănescu, Paul Costin Deleanu sau Paul Sterian. Afiliată unor asociaţii similare din Anglia, ASCR a fost privită ca o falangă a misionarismului protestant, drept care a fost boicotată de majoritatea studenţilor ortodocşi, ale căror preferinţe se îndreptau spre UNSCR – organizaţie cu mii de membri, din pepiniera căreia se vor despinde membrii Mişcării Legionare. Culmea e că Vulcănescu a aderat la o asociaţie de sorginte protestantă graţie prieteniei care îl lega de Petru Comarnescu, prietenie de pe urma căreia a avut mult de suferit în cursul polemicii cu Sandu Tudor şi cu Zaharia Stancu, scandal provocat de acuza adusă lui Comarnescu cum că era homosexual. Cum şi era. Toată polemica aceea, astăzi nemaipomenit de savuroasă când o citeşti, a lăsat urme dureroase în sufletul lui Vulcănescu, dovadă că a ajuns să-⁠l provoace la duel pe Sandu Tudor. Nu s-⁠a ajuns la duel din cauza capriciului împrejurărilor, dar o altercaţie pe terasa Corso de pe Calea Victoriei a izbucnit între ei.

Întorcându-⁠mă la întrebarea dumnavoastră, nu e nimic rău în a fi de dreapta, şi cu atât mai puţin în cazul lui Vulcănescu. M-⁠aţi întrebat cum a ajuns la puşcărie. Ştim cu toţii. Deşi absolvent de Litere, Filosofie şi, în acelaşi timp, de Drept, Vulcănescu era un foarte bun economist. Nu ştiu cum, dar avea o gândire pliată pe calapod economic. Cum se împacă virtutea aceasta cu pasiunea pentru Toma de Aquino şi Augustin, pentru Rilke şi François Villon, e greu de înţeles. Şi, totuşi, în mintea lui încăpeau toate aceste îndeletniciri. Fiind un bun economist, a ajuns să fie subsecretar de stat la Finanţe, în guvernul Ion Antonescu.

Un aşa-⁠zis tehnocrat, dacă mă pot exprima aşa. Vulcănescu nu ajunsese acolo, în guvern, din raţiuni politicianiste, ci din raţiuni strict profesionale.

Şi din raţiuni patriotice, dacă termenul nu-⁠i irită prea mult pe corecţii politici. Vulcănescu şi-⁠a apărat ţara, ţara avea un guvern, şi era firesc să fie solidar cu acel guvern. Pe vremea aceea guvernul Antonescu era judecat cu alte unităţi de măsură decât criteriile pe care le folosesc astăzi adversarii acelei epoci. La sfârşitul războiului, mai toţi membrii guvernul Antonescu au fost declaraţi de tribunalele comuniste drept criminali de război, fiindcă aşa se roteşte morişca istoriei, unii pierd şi alţii câştigă, iar Vulcănescu a căzut de partea celor învinşi. În 1946 a fost arestat, avea 42 de ani, şi de atunci pentru el a început un calvar a cărui durată s-⁠a întins pe 6 ani, până în 1952, când avea să moară la Aiud. Iată istoria pe scurt.

Celula neagră

Deci, el ajunge în închisoare sub acuzaţia de „criminal de război”, există această sintagmă ataşată dosarului său. Din păcate şi în mod incredibil, până în 2017, Mircea Vulcănescu nu a fost reabilitat, deşi toată intelectualitatea română lucidă nu-⁠l poate percepe pe Vulcănescu decât ca pe un nume care ţine de patrimoniul cultural al României.

Aţi accentuat foarte bine. Nu cred că este un intelectual român care să-⁠i poată reproşa ceva lui Mircea Vulcănescu. N-⁠ai de ce să te legi, pur şi simplu, decât dacă eşti bătut în cap, dacă eşti ranchiunos sau eşti măcinat de o ură pe care vrei musai s-⁠o preschimbi într-⁠o plată, într-⁠o poliţă postumă, într-⁠o pedeapsă definitivă. Dar un intelectual român nu poate să facă aşa, n-⁠are cum. Apoi, ce mai rămâne de pe urma lui Vulcănescu este felul în care, cum spuneaţi, s-⁠a purtat în închisoare. Ţinută ireproşabilă de „smintit” creştin, iar ultimele luni de viaţă sunt cele care-⁠l definesc. Am să povestesc pe scurt episodul. Fusese dus de la Aiud la Jilava, pentru o anchetă suplimentară. Şi acolo a fost azvârlit în aşa-⁠numita „celulă neagră”, împreună cu alţi câţiva deţinuţi. „Celula neagră” era o celulă fără ferestre, în care se arunca apă pe jos în timpul iernii şi în care deţinuţilor nu li se punea la îndemână o tinetă, în care să-⁠şi facă nevoile. Şi atunci ei erau nevoiţi să-⁠şi facă nevoile pe jos. După câteva săptămâni de rulat deţinuţi în celula neagră, pe jos se forma un strat cam de 10 cm de materii fecale, cu un aer infect şi cu o putoare ce-⁠ţi întoarcea maţele pe dos. Acolo a fost adus Mircea Vulcănescu şi a fost ţinut 3 zile. Vă daţi seama ce iad putea să fie acolo! În ultima din cele 3 zile, dându-⁠şi seama că nu mai rezistă şi având lângă el un deţinut mai tânăr decât el, i-⁠a spus: „Eu simt că mor, nu mai rezist, oricum viaţa mea e terminată, mă aşez jos şi tu urcă-⁠te pe mine, ca să supravieţuieşti”. Şi chiar asta a făcut: s-⁠a pus cu burta pe fecale şi celălalt tânăr care avea febră de 40º s-⁠a întins, pur şi simplu, peste el. Au supravieţuit toţi, numai că acest ultim episod i-⁠a acutizat bolile pe care Vulcănescu le avea deja, şi anume: tuberculoza, căpătată în ultimii ani, apoi astenia marcată, căci slăbise foarte mult, se afla într-⁠o caşexie aproape terminală, pierduse peste 40 de kilograme în anii de detenţie. El fiind un om care, în clipa în care a fost aruncat în puşcărie, avea 120 de kilograme. Ajunsese sleit, uscat, nu mai avea carne pe el. Şi de acolo va fi dus înapoi la Aiud, starea lui va fi tot mai rea. În infirmeria de la Aiud îl va întâlni pe Mircea Nicolau, un deţinut cu 21 de ani de puşcărie, coleg de facultate cu Constantin Noica. Mircea Nicolau mi-⁠a povestit că, atunci când l-⁠a văzut la infirmerie pe Mircea Vulcănescu, s-⁠a îngrozit. Ceea ce l-⁠a izbit – apropo de cât de planturos fusese odată hedonistul Vulcănescu şi cum ajunsese acum – ceea ce l-⁠a izbit, aşadar, a fost detaliul că, slăbind atât de mult, pielea burţii îi atârna în jos ca un şorţ. Pentru că atunci când slăbeşti, chiar dacă ţesutul adipos se topeşte, pielea nu se mai strânge, nu se mai contractează, şi lui Vulcănescu pielea burţii îi atârna ca un şorţ, precum o fustă famelică. Mircea Nicolau a rămas cu această imagine întipărită în minte şi mi-⁠a povestit-⁠o. Peste câteva zile, din cauza TBC-⁠ului şi a caşexiei, Vulcănescu a făcut o miocardită acută, din cauza căreia avea să moară. N-⁠a murit de TBC sau de pneumonie, ci pentru că inima i-⁠a cedat.

Moarte provocată, cum spuneţi şi dumneavoastră, sau grăbită în orice caz, precedată de un gest uimitor de sacrificiu, culmea, în favoarea unui străin, de care nu-⁠l lega altceva decât suferinţa din acea încăpere cu atmosferă pestilenţială. Aţi pomenit de Noica. Noica i-⁠a reproşat lui Vulcănescu consecinţa culturală a acestui sacrificiu, considerând că e o mare pierdere pentru cultura română jertfirea lui în închisoare. E o concepţie a lui Noica care, după ce vă ascult, mă scandalizează a nu ştiu câta oară. Pentru că, dacă Noica se întreba „ce ai făcut pentru cultură”, Vulcănescu se întreba: „ce ai făcut pentru Christos”. E o diferenţă esenţială între cei doi. Vocaţia lui Vulcănescu era vocaţia generozităţii, o generozitate care-⁠l duce până la martiriu. La Noica, un om care asimilase cultura ca pe o hrană, metabolismul său, inclusiv cel moral, era altul, de vreme ce gândea aşa. Dacă ar fi să alegem între cei doi, din perspectiva absolutului, cine iese mai bine?

Din perspectiva absolutului, a mântuirii, fireşte că Vulcănescu este deasupra lui Noica. Însă sunt două paradigme pe care trebuie să le judeci pe fiecare dinlăuntrul criteriilor ei. Este paradigma intelectualului laic, a cărui ambiţie ţinteşte opera postumă, un intelectual care trăieşte cu convingerea că opera lui slujeşte poporului din care face parte, că opera vine ca o bucăţică şi se aşează la locul ei în patrimoniu – e paradigma orgoliului creator, cu iz secular, tipică lui Noica. Cealaltă paradigmă este paradigma sacrificiului, când nu-⁠ţi mai pasă de tine, când „îţi pui pielea la murat” şi când te jertfeşti fără să te mai gândeşti la operă, la viitor şi la ce se va alege de numele tău.

Astăzi, când punem cele două paradigme faţă în faţă, cea care te tulbură este cea a lui Vulcănescu, şi mai puţin cea a lui Noica, chiar dacă Noica are o operă copleşitoare, în vreme ce Vulcănescu nu.

Asta o spune cineva care i-⁠a dedicat lui Noica foarte mult timp, sunteţi unul dintre specialiştii în opera nicasiană şi sunteţi capabil să comparaţi, iată, două paradigme, dintre care una este consistent morală şi creştină. Noica rămâne la fel de respectabil din perspectiva culturii laice, dar, mutat în altă paradigmă, din păcate, nu coincide cu valorile pe care Vulcănescu şi le-⁠a asumat până la sfârşit.

Sunt multe lucruri care îi leagă pe cei doi. Vulcănescu a fost naşul de cununie al lui Noica. Când s-⁠a căsătorit cu prima lui soţie, cu englezoaica Wendy Muston, Noica l-⁠a rugat pe Mircea să-⁠i fie naş, şi Vulcănescu a acceptat. Mai mult, în ultimii doi ani de viaţă ai lui Nae Ionescu (1938-⁠1940), Vulcănescu îl lua pe Noica şi-⁠l ducea la vila lui Nae Ionescu din Băneasa – aceeaşi casă în care în timpul războiului va locui mareşalul Antonescu. În acea vilă cei doi tineri (Noica avea sub 29 de ani, Vulcănescu 33 de ani) luau masa cu profesorul şi-⁠l ascultau. Când plecau de acolo pluteau în extaz, pentru că asistaseră la acel spectacol de sacadare a spiritului pe care Nae era în stare s-⁠o ofere apropiaţilor.

 

Lecţia închisorilor

Aşadar, pentru Vulcănescu, mântuirea – pentru că acesta-⁠i termenul tare pentru orice viaţă de om – este una de tip creştin şi e situată dincolo de raţiunile care ţineau de cultură, de popor. Noica a fost un etnicist până la urmă, pe când la Vulcănescu ne frapează în chip frumos relaţia directă cu Christos. De altfel, era un bun cunoscător al Evangheliilor, al Scripturii, prin comparaţie cu alţii. Aşadar, lecţia pe care ne-⁠o dă şi pe care o lasă posterităţii este aceea a jertfei asumate creştin, căci gestul făcut pentru acel tânăr e un gest desprins parcă din Evanghelie: a-⁠ţi da viaţa pentru aproapele. Pe când paradigma salvării prin cultură este una care – chiar dacă nu ne poate lăsa indiferenţi în istoria acestui popor – ne impresionează mai puţin. Dacă mă uit cât de mult ne-⁠am salvat noi prin cultură, n-⁠aş spune că am avut parte de o izbăvire spectaculoasă. În schimb, cealaltă salvare e tulburătoare, fiindcă e lecţia pe care ne-⁠au dat-⁠o cei care au murit în închisori sau în munţi. E o lecţie pe care, dacă n-⁠o uităm, ne putem verticaliza şi în 2017.

Da, morala pe care o desprindem este că tiparul rezistenţei prin cultură este un tipar moderat, căldicel. E cea în care vrei să stai cu fundul în două luntri. Cealaltă variantă, cea a partizanilor sau a martirilor, este varianta radicală, când nu mai faci concesii şi joci totul pe o singură carte. Care câştigă din cele două? Faptul că noi, astăzi, după atâtea decenii, vorbim mai mult despre Vulcănescu, sau despre Radu Gyr, sau despre Valeriu Gafencu, dovedeşte că varianta aceasta are sorţi de izbândă pe termen lung. Numai că pe termen scurt ea pierde întotdeauna; de aici – drama. Consacrarea cere periclitare şi ostracizare. Pe termen scurt, câştigă tabăra intelectualilor fără spirit, adică tabăra celor dornici de operă şi de posteritate. Dar pe termen lung, adevărata posteritate aparţine celor care nu şi-⁠au dorit o asemenea posteritate.

Vulcănescu nu-⁠şi punea problema posterităţii, ci problema veşniciei, raportându-⁠se la Christos. E o diferenţă uriaşă între a gândi lucrurile în perspectiva absolutului, sau în perspectiva relativului culturii. E diferenţa între cerul dumnezeirii şi cerul culturii. Am extras, în perspectiva întâlnirii cu dumneavoastră, două texte scurte. Să nu se teamă telespectatorii că sunt prea lungi. Sunt două scrisori trimise din închisoare surorii sale. Scrisori ale lui Mircea Vulcănescu. O citesc mai întâi pe prima, după care vom reveni la nişte cuvinte celebre deja, memorabile, pe care el le-⁠a rostit înainte să moară. Iată, însă, ce-⁠i scrie surorii sale:

„Sora mea dragă, regret că gratitudinea cuvenită ostenelii voastre s-⁠a prefăcut în dojană, dar condiţiile vieţii de aici – din închisoare, desigur – sunt de aşa fel încât cel închis n-⁠are alt mijloc de adaptare, decât refugiul în vis. Ca să compenseze farsa care i-⁠o joacă Providenţa, el instituie fictivitatea vieţii din afară şi trăieşte aievea mii de vieţi imaginare. Vexările, lipsa de hrană, de igienă, de confort, pot astfel deveni suportabile. Sunt, în orice caz, condiţia unei stranii libertăţi interioare, nu numai faţă de semeni. În starea asta, orice intruziune a lumii din afară creează un şoc emoţional. Iar încercările de îndulcire a vieţii de aici, constituind atentate la libertatea interioară dobândită atât de scump. Calitatea adevărată în aceste împrejurări este să laşi pe om în plata lui Dumnezeu, dacă nu-⁠i poţi da ce-⁠i lipseşte. Nu să-⁠i adaugi motive de remuşcări sau de regret pentru ingratitudine şi nestăpâniri de sine. Ca să ne minţim la gratii cenzurate, după atâta osteneală? Cartea poştală costă mai puţin. Iartă-⁠mă că-⁠ţi scriu asta, dar aşa e. Mulţumesc totuşi că aţi venit, şi scuze. Christos a Înviat tuturor! Mircea”

Aici Vulcănescu face trimitere la un episod pe care puţini îl ştiu. Se simte o tensiune între el şi rudele care îl vizitaseră. Cunoaşteţi acest episod? Îi reproşaseră rudele ceva? Îl dojeniseră pentru ceva?

Soţia şi fiicele se duseseră la Aiud ca să-⁠l vadă şi, ajunse la vorbitor în faţa lui Vulcănescu, acesta le-⁠a respins, spunându-⁠le: „Plecaţi de aici, aici este iadul pe pământ. Nu mai veniţi niciodată, eu sunt terminat, eu aici voi muri”. Fireşte, familia a trăit o traumă la auzul acestor cuvinte. Dar Vulcănescu îşi anticipa sfârşitul. După deces, a fost pus într-⁠o căruţă şi aruncat ca un gunoi într-⁠o groapă pe care nici astăzi cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu au depistat-⁠o.

 

O instituţie de represiune

Moartea sa este precedată, în ultimele clipe, de aceste cuvinte. „Să nu ne răzbunaţi!”. Vă rog să ne explicaţi aceste cuvinte, ele au fost de multe ori prost înţelese. Cum le explicaţi dumneavoastră? La ce se gândea Mircea Vulcănescu când spunea aceste cuvinte?

Se gândea că judecata istoriei nu stă în puterea omului, ci în cea a lui Dumnezeu. În schimb, dacă judeci tu cu de la tine putere, atunci ajungi să te răzbuni pe cei care i-⁠au făcut rău lui Vulcănescu. Şi atunci să lăsăm lucrurile – asta-⁠i morala creştină – în spezele Domnului. Să vedem la sfârşit ce se va întâmpla. Dar asta nu înseamnă că astăzi nu trebuie să-⁠l apărăm pe Vulcănescu în faţa atacurilor sinistre care vin din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Acest Institut a devenit un soi de instituţie de represiune în vremuri moderne, ba mai mult: o instituţie de represiune iudaică împotriva valorilor de dreapta româneşti. Un „Gestapo evreiesc”, ca să folosesc o expresie inspirată, pe care am gasit-⁠o în cartea Aurei Christi, Din infern cu dragoste, autoarea preluând-⁠o la rândul ei din Academia Caţavencu (din 16 august 2015). Alexandru Florian vine pe o linie bolşevică foarte bine conturată de-⁠a lungul timpului, el are în spate generaţii de masoreţi marxişti, pe care îi priveşte în sinea lui cu multă simpatie, în vreme ce noi îi privim pe ei ca pe adevăraţii răspunzători de plaga comunistă. Şi în timp ce nu suflă o vorbă despre rădăcinile iudaice ale comunismului, Alexandru Florian se luptă cu acei morţi care, în perioada interbelică, erau adversarii bunicilor şi părinţilor lui. Numai că aceiaşi adversari erau bunicii şi părinţii noştri. Este un război în care taberele nu s-⁠au schimbat, doar protagoniştii sunt alţii. Ce-⁠i de făcut? Nu sunt decât două lucruri de făcut: să ne străduim, pe de o parte, ca Institutul „Elie Wiesel” să fie reformat, pentru că altminteri strategia de terfelire sistematică a valorilor interbelice va continua.

Cel puţin în actuala formulă. Pentru că menirea unui astfel de institut cred că e cu totul alta. Au valori iudaice de apărat, şi e foarte bine să le apere, dar fără imixtiuni într-⁠o zonă sacrosanctă a unui popor care nu face decât să-⁠şi respecte şi să-⁠şi cinstească personalităţile. Şi aş spune că politica actuală a acestui institut nu face decât să promoveze şi să adâncească această otravă a neo-⁠marxismului care inundă minţile unor tineri care n-⁠au apucat să-⁠şi studieze istoria propriului popor. E foarte grav să strecori în spaţiul public acuzaţii de genul acesta: „Mircea Vulcănescu, criminal de război”. Acuzaţie făcută de cel mai criminal regim politic care a stăpânit vreodată România. E o aberaţie!

Exact. Asta ar fi prima măsură: să încercăm să redăm acestui institut statutul pe care l-⁠a avut odată, şi anume acela de ONG. Numai că azi acest ONG se află în subordinea guvernului şi noi îl plătim pe Alexandru Florian din banii noştri, din impozitele noastre. Pentru ce? Ca el să facă o campanie de epurare culturală pe criterii de răzbunare postumă?

Şi de denigrare a memoriei acestui popor!

În plus, de impunere a unei variante de interpretare a istoriei care nu este a noastră, a românilor, ci vine pe aceeaşi filieră tradiţională de tip marxist pe care o reprezintă atât de bine Alexandru Florian. Asta ar fi prima măsură.

Bine, asta e o conjunctură care, sperăm, se va închide ca o paranteză nefericită.

Să sperăm. A doua măsură este ca legea 217/2015 să fie abrogată, pentru că atâta vreme cât ea există, Alexandru Florian are o pârghie legală de care se va folosi pentru a-⁠i înfiera pe interbelici. Câtă vreme ea va exista, noi vom putea face o mie de emisiuni, tot nu-⁠l vom întoarce din drum. Noi semnăm petiţii, ne întâlnim, protestăm, vociferăm, însă el îşi va vedea de drum, pentru că ştie că are spatele asigurat de cadrul legal şi nu i-⁠e frică de nimeni. Ne sfidează pur şi simplu.

S-⁠a mai consumat o contradicţie între această campanie denigratoare la adresa personalităţilor româneşti. E vorba de o lege recentă, de anul acesta, promulgată de actualul preşedinte, care răsplăteşte post-⁠mortem pe martirii români din închisorile comuniste. Mai mult, Patriarhia Română a declarat anul 2017 drept an comemorativ al celor care şi-⁠au jertfit viaţa în închisorile comuniste. Tocmai de aceea o discuţie ca a noastră se impunea. Aşadar, „să nu ne răzbunaţi!”. Mai zăbovim puţin în preajma acestor cuvinte. Unii au interpretat, evident, pro domo aceste cuvinte ca un fel de îndemn al lui Mircea Vulcănescu la amnezie. Să uităm tot ce a fost, să tragem linie, s-⁠au consumat nişte lucruri reprobabile – pentru că ei nu le numesc altfel, nu vorbesc de crime sinistre –, dar să le uităm şi să mergem mai departe. Căci nu ne ocupăm cu răzbunările. Dar putem noi ierta în locul altora? Fiica lui Mircea Vulcănescu poate fi liniştită, spunându-⁠i-⁠se astăzi: „S-⁠a încheiat ce a fost, nu mai putem face nimic pentru memoria tatălui dumneavoastră”?

Să nu mai tulburăm apele, să lăsăm lucrurile să se aşeze. Din cauza aceasta Măriuca Vulcănescu nici astăzi nu poate să intre în casa părinţilor ei din strada Popa Soare. E ca un îndemn la resemnare. „Să nu ne răzbunaţi!”. Nu, cuvintele lui Vulcănescu nu sunt o invitaţie la ştergerea memoriei. Eu numai aşa le pot interpreta: răzbunarea, adică implicit dreptatea, vine din altă parte, nu pe cale umană. Când omul îl uzurpă pe Dumnezeu, când se pune în locul lui şi începe să judece totul, să interpreteze istoria într-⁠o singură cheie pe care vrea s-⁠o impună tuturor, atunci sub pielea lui se strecoară ceva satanic. Apare ceva demonic de-⁠a dreptul.

O experienţă netransmisibilă

Clar. Dau citire şi celei de a doua scrisori pe care am selectat-⁠o pentru emisiunea de astăzi, tot a lui Mircea Vulcănescu, tot către sora lui:

„Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi greu înaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi demoni. A mai fost pe urmă un ceas greu: prima seară în celulă. M-⁠am temut de singurătate. Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu starea mea de totdeauna. Dar seara întâia a trecut uşor. Zgomotele ritmice ale sălii, cu freamătul vântului, mi-⁠a creat chiar o stare de exaltare euforică. Păream pierdut în fundul lumii şi purtat ca pe o aripă. Am plâns. Dar nu de necaz, ci gândind ce trist trebuie să fi fost pe Ghetsimani sau Golgota, de vreme ce eu nu eram trist. Apoi, singurătatea de aici s-⁠a vădit mai puţin perfectă. Era şi liniştea veşnic susţinută de un ritm ca de foc. Am rămas în sfârşit cu mine însumi. Mi-⁠am retrăit viaţa ceas cu ceas. Am descoperit că tinereţea mea împlineşte un sfert de secol. Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu. Am făcut exerciţii inutile. Am rezolvat probleme arbitrare. M-⁠am simţit tulburător de lucid, dar înspăimântător de liber. Afară de un singur gând. Cu drag, Mircea.”

Poţi fi „înspăimântător de liber” într-⁠o celulă, domnule Lavric?

Până nu vom ajunge acolo nu vom şti dacă putem. E ceea ce vă pomeneam într-⁠o emisiune trecută în privinţa lui Grigore Caraza. Îl întrebam: „Cum aţi putut douăzeci şi trei de ani să rezistaţi în închisoare? Daţi-⁠mi şi mie reţeta!” Şi Caraza îmi spunea: „Oricât ţi-⁠aş povesti, tu nu vei putea înţelege, pentru că n-⁠ai fost acolo. E ceva netransmisibil”. Adică, spun eu, e ceva mistic. Şi atunci noi putem mult şi bine să ne întrebăm cum e în „celula neagră”, cum e să stai pe un strat de 10 cm de fecale şi urină, cu apa aruncată la picioare în timpul iernii ca să îngheţi, că tot nu vom putea pricepe. Nu te poţi pronunţa asupra unei situaţii-⁠limită dacă nu ai nimerit în ea. Poţi cel mult trăncăni în dodii filosofice.

Cum vă explicaţi, aş spune, proasta absorbţie a acestui tip de experienţă, care a fost relatat în literatura carcerală de către generaţiile actuale? O explicaţie ar fi că nu s-⁠a citit această literatură. Ea nu este promovată în şcoală, tinerii habar nu au cum au murit oameni ca Mircea Vulcănescu. Vorbim de mari figuri ale culturii române, despre care tinerii de astăzi nu ştiu aproape nimic. Despre suferinţa din închisori nu se ştie nimic. Şi eu am o obsesie: ora de istorie a comunismului în şcoală. Nu există aşa ceva într-⁠o ţară în care au murit zeci de mii de oameni din cauza unui regim criminal! În Germania, ştim bine ce se întâmplă şi astăzi: nu se uită nici o clipă. Acum, dacă deschizi oricând un televizor în Germania, pe un post undeva rulează un documentar despre ororile provocate de nazism. La noi nu găsim aşa ceva. Cum ne explicăm această uitare programatică?

N-⁠aş da vina pe tineri, pentru că tinereţea este vârsta obnubilării, graţie energiei senzuale pe care o au. Vina vine mai târziu, când treci de tinereţe şi când, izbindu-⁠te tu însuţi cu capul de pragul de sus, nu-⁠ţi dai seama că modelul unor oameni care s-⁠au izbit de un prag mult mai înalt decât al tău ţi-⁠ar putea fi de folos. Abia acum ignoranţa devine o culpă, fiindcă acum inerţia vine din propria blazare, din comoditate. Acum intervine vina personală. În rest, vina cea mare stă în cadrul educaţional. Când copiilor nu li se spune care au fost rădăcinile bolşevismului, atunci perspectiva asupra istoriei e măslu-ită din capul locului.

Deşi există lucrări magistrale pe această temă. Există o bibliografie uriaşă, care ar putea fi folosită de profesorii de istorie din şcoală. Cu condiţia s-⁠o citească ei înşişi, desigur.

Da. Dacă n-⁠avem sub ochi uriaşul periplu pe care comunismul l-⁠a străbătut în istorie şi dacă nu punem cum trebuie în balanţă bolşevismul şi fascismul, nu se va ajunge niciodată la o înţelegere. În privinţa tinerei generaţii, există o levitaţie a vârstei pe care trebuie s-⁠o înţelegem. E vârsta senzualităţii fără preocupări de edificare prin efort de intelect. Numai că învăţământul nostru – care, oricum, este la pământ – suferă de o mediocritate asumată şi de o lipsă de poftă de a împărtăşi adevărul. Şi de a-⁠l spune copiilor. Şi atunci îl spunem noi acum, aşa cum putem.

 

Vertebrarea prin modele

Aşadar, tentativa de salvare ar putea veni din partea şcolii, în incinta căreia actul de transmitere a cunoştinţelor s-⁠ar putea săvârşi în chip firesc. Şi ar mai putea veni dinspre noi, dar şi dinspre oamenii bisericii. E vorba de răspunderea de a vorbi despre cea mai întunecată perioadă pentru biserică, perioada comunistă, şi despre jertfa celor care au trăit atunci. Dar iată că anul acesta se petrece asumarea trecutului recent şi comemorarea celor care şi-⁠au dat viaţa pentru credinţa ortodoxă în temniţele comuniste. E un gest de mare însemnătate, alte instituţii nu l-⁠au făcut. Biserica Ortodoxă îl face. E foarte bine că face acest lucru. Nu mai avem foarte mult timp la dispoziţie, v-⁠aş întreba care este marea lecţie a unor oameni ca Mircea Vulcănescu? Ce trebuie să nu ratăm noi, astăzi, din lecţia lor?

Modelul lor ne legitimează pe noi. Eu altfel merg pe stradă, am o altă ţinută, când ştiu că înaintea mea au existat oameni ca Mircea Vulcănescu, Mircea Nicolau sau cine mai vreţi dumneavoastră dintre deţinuţii politici. Când ştiu că în ţara aceasta au existat partizani care au murit luptând împotriva unei forţe formidabile, în faţa căreia nu aveau nici o şansă, când ştiu asta, îmi sporeşte stima de mine însumi. Încep să mă respect. Capăt brusc o vertebrare, încep să am substanţă interioară. Ţinuta morală a unui intelectual nu e dată de erudiţia de care dispune, ci de modelul unor bărbaţi care îl depăşesc în tărie, fiinţe a căror prezenţă îl inspiră, îl solicită şi îl ridică în plan simbolic. În viaţă, cei mai importanţi oameni pe care-⁠i întâlneşti sunt cei care te ridică peste nivelul tău obişnuit, smucindu-⁠te din rutina sufletului. Partizanii şi deţinuţii fac parte din această categorie. Exemplul lui Vulcănescu este unul extrem, pentru că a murit ca un martir. Nimeni nu-⁠şi doreşte să moară ca un martir. Dar într-⁠o situaţie de răscruce, când ajungi acolo, te gândeşti că înaintea ta au fost alţii care au avut puterea asta, şi gândul acesta îţi dă un imbold graţie căruia tu însuţi devii mai puternic. Asta e lecţia pe care ne-⁠o dau ei. Că prin ei, noi suntem mai puternici. Mă simt mult mai bine în pielea mea când ştiu că înaintea mea a existat un Gavril Vatamaniuc sau un Marcel Petrişor.

Abia datorită lor putem, deşi nu e corect, să ne mândrim că suntem români. Te mândreşti că eşti român doar dacă România are vreun motiv să se mândrească cu tine, eventual. Dar totuşi, aceşti înain­taşi care, practic, ne salvează în istorie de mediocritatea care ne-⁠a fost imputată, merită cu prisosinţă recunoştinţa noastră. Şi mă bucur că la nivel prezidenţial anul acesta, repet, a fost promulgată o lege referitoare la cinstirea celor care s-⁠au jertfit în perioada comunistă.

Tot spre cinstirea numelui lui Vulcănescu m-⁠aş bucura să le transmitem celor care ne urmăresc câteva titluri de carte prin mjlocirea cărora s-⁠ar putea împrieteni cu Mircea Vulcănescu. Aţi amintit de Dimensiunea românească a existenţei. Ce înţelege Vulcănescu prin această expresie?

Înţelege ceea ce înţelegea Oswald Spengler înain­tea lui: că fiecare popor are o cultură autarhică, ca un organism de sine stător. Asta înseamnă că fiecare popor are o concepţie proprie asupra existenţei, o filosofie inerentă, folclorică, spontană. Această filosofie o găseşti cu precădere în limbă şi în religie. Important e s-⁠o scoţi de acolo. Asta este ideea lui Vulcănescu, pe care a preluat-⁠o apoi Constantin Noica. Nu există o filosofie universal valabilă, cum nu există nici o morală de acest fel. Alte cărţi semnate de el sunt Nae Ionescu. Aşa cum l-⁠am cunoscut, care este mărturia lui Vulcănescu despre maestrul său. Mărturia aceasta, din păcate, după Al Doilea Război Mondial, a fost modificată în anumite părţi chiar de Mircea Vulcănescu, tocmai de frica comuniştilor. Mai precis, a modificat în manuscris acele pasaje care i s-⁠au părut prea exaltate în privinţa legionarilor şi a relaţiei lor cu Nae Ionescu. Cartea n-⁠a apărut însă decât postum.

Rămâne, totuşi, tabloul cel mai veridic despre Nae Ionescu, pe care un discipol al său l-⁠a creionat.

Da. Apoi, ar fi Ultimul cuvânt – pledoariile lui în timpul procesului, când trăia cu iluzia că prin el însuşi, prin retorica lui, îi mai putea convinge pe judecători. Când, de fapt, era deja condamnat: ar fi putut să nu zică nimic, oricum, primea aceeaşi condamnare. În materie de filosofie, Vulcănescu a scris Logos şi eros, o conferinţă despre cele două tipuri de gândire scolastică: cea a lui Augustin şi a cea a lui Toma de Aquino.

O carte foarte interesantă, fără îndoială. Apoi volumele de publicistică, care în mod sigur ne oferă foarte multe lucruri interesante.

Da, este gazetăria lui spumoasă, plină de talent, pe care Marin Diaconu a cules-⁠o în două volume, Bunul Dumnezeu cotidian şi De la Nae Ionescu la „Criterion”. Dar, capodopera lui, în ciuda a ceea ce a scris, stă în felul în care a murit. Acesta este lucrul uimitor.

Mă bucur să spuneţi asta. E o idee absolut extraordinară, capodopera vieţii noastre este modul în care murim. Dacă murim împăcaţi, murim cu gândul la Christos, atunci într-⁠adevăr putem spune că viaţa noastră nu a fost un eşec. A lui Mircea Vulcănescu, cu siguranţă, nu a fost un eşec. Vulcănescu s-⁠a dăruit tuturor, generozitatea lui, cu certitudine, l-⁠a salvat, la asta s-⁠a adăugat ulterior aura martiriului, mărturisindu-⁠l aşadar pe Christos. Am avut martiri, suntem un popor care a fost judecat superficial în privinţa intersectării lui cu comunismul. Sigur că mutilarea a fost majoră, dar, totuşi, rezistenţa iniţială, în prima fază, dă mărturie despre un alt tip de popor român, aşa cum era el înainte de instalarea comunismului.

Am avut martiri, am avut eroi, şi mă doare cumplit când văd că memoria lor este atacată, terfelită şi contestată, când, de fapt, ei reprezintă principiul nostru valoric. Ei sunt legitimarea noastră atunci când ni se va cere nota de plată la judecata finală.

Vă mulţumesc foarte mult, domnule Lavric. Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru atenţia pe care sper că aţi acordat-⁠o acestui dialog, care s-⁠a dorit doar o mică reparaţie a memoriei lui Mircea Vulcănescu, recent umbrită de un scandal în spaţiul public care nu ne-⁠a putut lăsa indiferenţi. Vă îndemn din toată inima să căutaţi cărţile lui Mircea Vulcănescu, să-⁠i cercetaţi viaţa, şi vom înţelege astfel cu toţii că oameni ca el ne fac să ne simţim demni. Vă mulţumesc foarte mult, la revedere.

■ Textul reprezintă varianta transcrisă şi
redactată a emisiunii „Credinţă şi cultură azi”,
difuzată pe 17 iulie 2017 la Trinitas TV

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest