Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Răzvan Theodorescu: Confesiune, religie şi construcţie europeană

Răzvan Theodorescu: Confesiune, religie şi construcţie europeană

Era vorba de o inteligenţă inefabilă, situată dincolo de sufletul universal, care rămânea pentru gânditorul antic ceva impersonal şi abstract, în timp ce pentru creştinii primelor veacuri ea desemna ceva extrem de concret şi de personal

De mai multă vreme mi-⁠am îndreptat atenţia spre locul pe care argumentul religios îl are în explicarea Europei de astăzi. O făceam în paralel cu încercarea de a sugera felul în care, pe temei religios în primul rând, ar trebui să înţelegem destinul continentului nostru. Acesta era principalul subiect al cărţii mele de acum câţiva ani, limpede intitulată Cele două Europe.

Pentru a înţelege mai bine gândul meu în acest sens, îmi iau libertatea de a cita cuvintele scrise în 2013: „În realitate al IV-⁠lea secol, consemnând la sfârşitul său extrem triumful creştinismului ca unică religie a lumii romane, a fost şi momentul foarte îndepărtat al unui clivaj mental, al unui început de divorţ spiritual între Răsăritul roman şi Apusul roman, mult dincolo de o divizare administrativă a Imperiului în două părţi distincte.

Dacă prima generaţie de intelectuali europeni orientali – mă gândesc la Părinţii Conciliari de la Niceea şi de la Constantinopol – a resimţit nevoia unei definiri dogmatice printr-⁠un credo, simbol al credinţei, întemeiat pe un echilibru al teologiei trinitare – acelaşi care, curând, va fi rupt de Occident prin instituirea faimosului „Filioque” –, temeiul amintitei separări creştine va fi, încă o dată, rezultatul receptării – este adevărat, diferite – a lecţiei antichităţii păgâne.

În timp ce Apusul Părinţilor Bisericii precum Augustin din Cartagina – precursor îndepărtat al unui Luther şi al strămoşului existenţialiştilor care a fost teologul danez Sören Kierkegaard, de un pesimism funciar, exacerbând angoasa şi păcatul – va rămâne definitiv ataşat „apologeticii”, această ramură a teologiei care ne demonstrează logic existenţa lui Dumnezeu (sunt tentat să o spun, într-⁠un mod aristotelic, aproape silogistic), Răsăritul European, prin Părinţii cappadocieni va socoti pe om o „copie” a divinităţii şi va cristaliza tipul său contrar de afirmare, „apofatică”, a ceea ce Dumnezeu nu este; era o subtilă manieră negativă de a defini divinitatea tocmai prin ceea ce, de fapt, ea nu reprezintă, cale preferată de ortodoxie pentru misterul său plenar, regăsită de la icoane până la iconostasele care separă, la creştinii orientali, vizibilul cristologic şi mariologic al naosului de invizibilul euharistic al altarului.

Această apofază a lumii răsăritene este o expresie a misterului credinţei, o tehnică a negaţiei întru postularea transcendenţei absolute a lui Dumnezeu, o cale negativă similară fiind identificată, de asemenea, la alte neamuri ale Orientului – la necreştinii Indiei, de pildă –, o modalitate superioară de „non-⁠cunoaştere” descinzând din Platon care, undeva, în Republica, vorbea de „binele care se află dincolo de fiinţă”. Era vorba de o inteligenţă inefabilă, situată dincolo de sufletul universal, care rămânea pentru gânditorul antic ceva impersonal şi abstract, în timp ce pentru creştinii primelor veacuri ea desemna ceva extrem de concret şi de personal.

Un Occident ataşat realităţii (res), pragmatic, prea puţin sofisticat – şi tocmai de aceea „arian”, căutând pe Iisus-⁠omul, adorându-⁠i stigmatele – înaintea unui Orient metafizic – ataşat Logosului, monofizit, crezând în Hristos cel divin –, acesta este chiar începutul despărţirii intelectuale care s-⁠a produs în Europa către zorii evului mediu. Aristotel pentru un Toma d’Aquino în Apus şi Platon pentru un Plotin în Răsărit au fost, într-⁠o oarecare măsură, cei doi (balcanici) ai păgânismului, care au întemeiat Europa noastră aşa cum există până astăzi încă.

Deceniile de secularizare a vieţii spirituale în Occident şi, mai ales, cele de triumf al „ateismului ştiinţific” în Răsăritul european comunist, au făcut ca informaţiei elementare cu caracter cultural să-⁠i lipsească argumentul religios şi confesional; după cum embargoul absurd pus în perioada postbelică asupra conceptului de „geopolitică” – socotită o „ştiinţă imperialistă”, de sorginte nazistă, confundându-⁠se cu politica oficială a celui de-⁠al III-⁠lea Reich, cu valoroasa şcoală müncheneză din jurul faimoasei „Zeitschrift für Geopolitik” a unor Karl Haushofer şi Rupert von Schumacher – a lăsat loc unor grave confuzii în ceea ce priveşte arhitectura europeană, amestecându-⁠se nepermis, o „Mitteleuropa” catolică şi protestantă – azi „grupul de la Vişegrad” – cu o „Osteuropa” ortodoxă şi, pe alocuri, islamică.
Deşi se ştie bine şi demult că între civilizaţii deosebirea se face, cel mai adesea, nu doar prin limbă şi prin istorie, ci şi prin credinţe, oamenii politici şi ai diplomaţiei au ignorat mult timp în Orient şi în Occident, criteriul religios al evoluţiei unor evenimente şi ceea ce s-⁠a vădit cu limpezime în momentul imploziei fostei Iugoslavii, când republicile catolice ale Sloveniei şi Croaţiei au fost sprijinite de Germania, Austria, Vatican, ortodoxele Serbia şi Muntenegru au fost asistate de Rusia, iar bosniacii musulmani au găsit ajutor la sunniţii şi şiiţii din Turcia, Iran, Irak şi Arabia Saudită.

Nevoia de informaţie, în materie religioasă o resimt nu doar stâlpii politicii şi ai diplomaţiei pentru care geopoitica ar trebui să nu aibă secrete, ci şi cei preocupaţi de analize sociale şi economice, de comportamentele comunitare în aceste sfere esenţiale ale vieţii. Ei ar trebui să nu ignore faptul că clivajul european, de pildă, se reflectă în ceea ce au fost denumite „modelul ideocratic” al Răsăritului şi „modelul consumerist” al Apusului. După cum se cade a fi adâncite şi verificate concluziile majore ale şcolii de sociologie a religiilor întemeiată la începutul veacului trecut de Max Weber – „Karl Marx al burgheziei”, cum a fost denumit – cel care demonstra, prin anchete pe teren, că unele comunităţi calvine sunt mai bogate decât cele luterane, la rândul lor mai avute decât cele catolice. Succesiunea weberiană a putut continua cu observaţii asupra ortodocşilor mai săraci decât catolicii, dar mai bogaţi decât islamicii (chiar dacă azi, artificial, Qatarul musulman cel plin de petrol şi Luxemburgul catolic plin de bănci sunt, se pare, cele mai bogate ţări ale planetei).

În fine, un aspect deloc minor ţine de ceea ce am numit cândva „geometria variabilă” a Uniunii Europene şi argumentul religios. În ciuda faptului că eşuata Constituţie a Uniunii a refuzat să recunoască rădăcinile creştine ale vastei comunităţi, religia şi confesiunea au jucat un rol de prim ordin în zămislirea ei.

În primul deceniu şi jumătate de existenţă a Comunităţii Europene – între 1957 şi 1973 – cele şase state fondatoare, astăzi grupul conducător din grupul Schengen (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), cărora li s-⁠au adăugat alte trei (Danemarca, Marea Britanie şi Islanda) au format un „club” protestant şi catolic cu caracter euro-⁠atlantic, cu ţări ce au cunoscut din secolul al XVII-⁠lea încă un capitalism pe care l-⁠au exportat curând peste Ocean în ceea ce aveau să fie Statele Unite ale Americii.

„Europa celor 12” creată între 1981 şi 1986 prin adăugarea unei dimensiuni euromediteraneene odată cu includerea Spaniei, Portugaliei şi Suediei a făcut şi prima „breşă confesională” prin apariţiei ortodoxiei elene. Mai apoi, rând pe rând, în 1995 şi 2004 o „Europă a celor 15”, o „Europă a celor 25” prin adăugarea Austriei, Finlandei şi Suediei, a fostelor state comuniste din spaţiul Baltic şi central-european (Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia), a două mici ţări insulare din Mediterana (Malta, Cipru) aveau să întărească sensibil grupul fondator protestant şi catolic.

În 2007 Uniunea Europeană a înghiţit două mici ţări ortodoxe ale Sud-Estului European, Rusia şi Bulgaria care, cu Grecia şi Cipru duc procentajul statelor de confesiune ortodoxă la puţin peste 18 % din numărul total de ţări, cu un procentaj uimitor care este, în fond, o rezultantă a istoriei.

Dacă latinitatea ortodoxiei rămâne – singura ortodoxie latină şi singura latinitate ortodoxă a lumii – devine în chip firesc un pod spiritual legând Orientul cu Occidentul, voi adăuga de îndată ce din punct de vedere politic, vecinătatea spaţiilor bulgar şi românesc cu Balcanii occidentali ortodocşi, catolici şi musulmani şi cu Turcia sunnită, aşadar, cu două mari zone complicate cu care Uniunea Europeană trebuie să negocieze, ca şi proximitatea geografică a României cu Republica Moldova, cu Ucraina şi cu Rusia – spaţii non-comunitare majoritar ortodoxe fac din sintagma veche de peste o jumătate de mileniu a papei Pius al II-⁠lea „Europaeus sive Christianus” o realitate istorică ce-⁠şi merită analiza şi explicaţia. Cu atât mai mult astăzi când imi­graţia islamică ne aduce aminte de cuvintele centenare ale lui Paul Valéry: „Europa este, în realitate, o mica peninsula a continentului asiatic”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest