Clubul Ideea Europeană

Nicolae Breban: Un denunţ calomnios al dlui G. Liiceanu

Aflu cu surprindere că dl G. Liiceanu a publicat un denunţ calomnios, în care afirmă că, într-⁠o şedinţă a Secţiei de Literatură şi Lingvistică a Academiei Române, eu i-⁠aş fi menţionat numele şi aş fi afirmat că el, p-21-N-BrebanG. Liiceanu, „ar trebui împuşcat”. Pentru a clarifica situaţia, repet ceea ce am comunicat zilele trecute şi Agenţiei Mediafax. La Academie am repetat pe scurt ceea ce am spus la Antena 3, în emisiunea domnului Radu Tudor. La emisiunea Punctul de întâlnire din data de 10 mai 2015, am afirmat că, dacă dl Patapievici ar fi fost în Polonia şi ar fi murdărit şi înjurat istoria şi identitatea poloneză, probabil că polonezii l-⁠ar fi împuşcat. Insist, polonezii, nu eu. A fost o comparaţie pentru a sublinia ideea că dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam. Voiam să spun că probabil polonezii ar fi reacţionat foarte ferm. Pe când în România nu a reacţionat nimeni. Eu îi dispreţuiesc pe cei care atacă istoria şi limba românească. N-⁠am spus nimic de dl Liiceanu, care nu a participat la acea şedinţă a Academiei Române. Cu toate acestea, el minte cu neruşinare, inventând, răstălmăcind grosolan afirmaţiile mele şi lezân­du-⁠mi astfel imaginea publică.

Referitor la antiromânismul agresiv, cunoscut publicului larg, al dlui Patapievici, înainte de a mă pronunţa, reiau câteva citate din textele d-⁠sale:
■ „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” „Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare.” „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”. ■ „Româna este o limbă înT-Basescu-G-Liiceanu-si-H-R-Patapievici care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (H.R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 64) ■ „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-⁠un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos.” (H.R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 49) ■ „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului”, „Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie”, „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”. „Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon (…) a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect»” (H.⁠R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, Flacara nr. 1-⁠2, 2002, p. 86)

Uzând de un fals de logică şi forţând grosolan valoarea eseistului Patapievici, dl Liiceanu îl pune pe acest calomniator al limbii şi naţiunii române alături de mari scriitori europeni, crezând că în acest fel, prin asemenea enormităţi, pot fi justificate aceste scabrozităţi, precum şi altele, ale dlui Patapievici.
Oare prin asemenea diversiuni şi provocări mediatice grosolane vrea cumva dl Liiceanu – autorul volumului Dragul meu turnător – să-⁠şi pregătească intrarea în Academia Română?

1 Iunie 2015, Bucureşti

Scrisoare deschisă Domnului Ministru de Externe al Poloniei, Grzegorz Schetyna

Stimate Domnule Ministru,

Am fost foarte neplăcut surprins să citesc următoarea declaraţie a domnului ambasador Marek Szczygieł: „Am fost foarte neplăcut surprins să citesc declaraţia domnului Nicolae Breban, preşedintele Consiliului consultativ al ICR, preluată în masă de presa din România, conform căreia în Polonia cineva poate fi impuşcat pentru exprimarea unor păreri sau aprecieri privind subiecte istorice. Consider nepotrivit ca persoane de calibrul domnului Breban, care se bucură de autoritate şi care reprezintă o instituţie precum ICR, să recurgă în discuţia purtată la nişte argumente atât de absurde şi evident neadevărate. Acest gen de acuzaţii la adresa Poloniei nu fac onoare unui scriitor, membru al respectatei Academii Române.

Polonia reprezintă de mulţi ani un exemplu de ţară în care domină libertatea nestingherită de exprimare, garantată direct prin constituţie. Acest lucru este demonstrat de însăşi poziţia înaltă a ţării noastre în clasamentele internaţionale referitoare la libertatea presei. Domnii Gabriel Liiceanu şi Horia-⁠Roman Patapievici, pentru care am un enorm respect, se află printre cei mai străluciţi intelectuali români, sunt persoane cunoscute şi respectate şi în Polonia. Va asigur, domnule Boroianu, că în ţara mea nu-⁠i ameninţă nici un pericol. Am totodata rugămintea ca pe viitor, în fervoarea dezbaterilor publice, reprezentanţii ICR să nu mai folosească argumente care să-⁠mi pună ţara, atât de apropiată României, într-⁠o lumină nefavorabilă şi falsă”.

Precizez că n-⁠am reprezentat, nici nu reprezint ICR. N-⁠am afirmat niciodată enormitatea conform căreia „în Polonia cineva poate fi impuşcat pentru exprimarea unor păreri sau aprecieri privind subiecte istorice”. Am fost foarte neplăcut surprins de faptul că un ambasador, care are datoria nuanţelor, a putut interpreta atât de impropriu enunţul meu, care reprezintă o comparaţie între popoarele român şi polonez. E posibil ca acea comparaţie să nu fi fost inspirată, caz în care îmi exprim regretul, dar în nici un caz ea nu avea sensul unei acuzaţii la adresa statului polonez, precum că nu ar respecta libertatea de exprimare şi că „în Polonia cineva poate fi impuşcat pentru exprimarea unor păreri sau aprecieri privind subiecte istorice”. Din contră, era vorba de o sugestie admirativă la adresa patriotismului arătat în istorie de poporul polonez. La emisiunea Punctul de întâlnire din data de 10 mai 2015 difuzată de Antena 3, am afirmat ideea că dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam de genul celor proferate de eseistul H.-⁠R. Patapievici. N-⁠am spus nimic de dl Liiceanu. Cu toate acestea, dl Liileanu minte fără jenă, afirmând că l-⁠aş fi atacat, lezându-⁠mi astfel imaginea publică.

Faptul că în contextul campaniei calomnioase împotriva mea şi a Academiei Române, duse de dnii Liiceanu şi Patapievici (campanie, în care s-⁠a implicat în chip regretabil şi dl R. Boroianu, de curând devenit preşedinte al ICR), care mă acuză că eu aş „incita la uciderea lor” într-⁠o şedinţă a secţiei de Ling­vistică şi Literatură a Academiei Române, dl ambasador îşi exprimă admiraţia în ceea ce-⁠i priveşte, constituie o susţinere implicită a calomniei şi o tacită acceptare a scabrozităţilor scrise de dl Patapievici despre istoria, identitatea şi limba poporului român. Or, un asemenea comportament este incompatibil cu statutul unui ambasador şi aruncă o pată peste politica externă a unei ţări care se bucură de multă simpatie în România şi în cărţile mele.

Sper că Dumneavoastră, în înalta calitate pe care o aveţi, veţi cere ambasadorului să-⁠şi retragă afirmaţiile tendenţioase şi să-⁠şi ceară scuze pentru acţiunea sa.

Cu stimă reală,
Acad. Nicolae Breban
Bucureşti, 11 iunie 2015

Scrisoare remisă Ministrului de Externe al României şi Preşedintelui ICR

Total 0 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button