Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Nicolae Breban: Rolul spiritual al romanului românesc

Nicolae Breban: Rolul spiritual al romanului românesc

Eveniment ■ În preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri
Palatul Patriarhiei ■ Ziua Unirii Principatelor

Sper că Europa în viitor va avea un alt punct de atenţie, de gravitaţie decât punctul economic şi financiar, sper că va fi o Europă a naţiunilor, cum o visa Friedrich Nietzsche: Das eine Europa – Europa Unită într-⁠o comunitate care să nu-⁠şi piardă particularitatea, istoria, credinţa şi neamul

Sunt extrem de onorat şi de emoţionat de această alăturare a două mari instituţii ale naţiunii şi statului român, instituţii organice amândouă, pentru că au un scop comun – unitatea şi legitimitatea acestui neam – Biserica Ortodoxă Română şi Academia Română. Se unesc, aici, două principii fundamentale, cel de credinţă şi cel de vocaţie. Credinţa creştină, credinţa pe care o slujeşte de secole această mare Biserică Naţională, stâlp al neamului nostru, Biserica Ortodoxă Română, eu o văd, în primul rand, ca o credinţă, ca o certitudine a mântuirii individuale, a originii divine a lui Iisus şi a învăţăturilor creştine şi a cutumelor, a tradiţiilor Sfinţilor Părinţi, dar o văd şi ca o credinţă a acestui neam.

Am fost prea umiliţi, prea loviţi, prea nebăgaţi în seamă, noi cei care visam odată să fim împreună de o parte şi de alta a Carpaţilor, la nord de Dunăre, noi care printr-⁠un miracol am păstrat acest idiom latin, după latina vulgata, noi ce eram uniţi doar de felul în care vorbeam. Vă daţi seama de câtă luptă a fost nevoie ca să devenim lucizi şi mândri în cele câteva secole în care ne-⁠am rupt de grafia şi de limba slavonă, de grecii care ne-⁠au stăpânit câteva secole aici în sudul României, sau de austro-⁠ungarii noştri din Ardeal, sau de turcii, de tătarii şi de ruşii care năvăleau peste satele, peste bisericile şi peste copiii moldovenilor.

Vocaţia noastră la Academie este şi ea un fel de credinţă. Vocaţia cred că este forma cea mai înaltă a unui destin, capacitatea unui individ de a se dedica total, plenar şi uneori într-⁠un dispreţ desăvârşit faţă de toate atracţiile şi necesităţile fireşti umane, pentru a îndeplini un scop care serveşte colectivităţii, neamului.

Voi vorbi pe scurt despre rolul spiritual al romanului românesc – pentru că eu servesc de şaizeci de ani această specie literară – şi în ideea Unirii Principatelor, care a fost prima piatră de temelie a ceea ce urma să fie frumosul, mândrul şi încă o dată luptătorul stat român, încă odată prins şi astăzi după atâtea talazuri ale istoriei şi ale politicii europene, prins încă odată într-⁠o aparentă, cred eu, incertitudine a identităţii sale.

Romanul este şi el o instituţie europeană uriaşă, fondată pe la 1830-⁠1840 de un francez, Honoré de Balzac şi de un rus, Contele Tolstoi. Ei doi, aceşti titani ai romanului, au scos această specie literară dintr-⁠o zonă secundă şi au instalat-⁠o pe un altar foarte înalt până astăzi, ceea ce numim alt roman, ceea ce înţeleg eu, mai ales prin roman, capacitatea de construcţie, de asamblare a unor elemente heteroclite şi crearea, mai ales, de tipologie, crearea unor personaje emblematice, puternice, care prin ele însele îşi certifică existenţa.

Noi, românii, târziu am ajuns totuşi să ctitorim un roman. După Primul Război, fiul învăţătorului din satul Maieru, de lângă Năsăud, Liviu Rebreanu, a reuşit după o tinereţe aventuroasă să încropească, să sudeze, să creeze prima construcţie epică ce stă până astăzi în picioare, Ion. Acest roman a fost unul dintre stâlpii literaturii viitoare române, care a avut între cele două războaie o înflorire formidabilă şi o galerie enor­mă de personalităţi. Dar în literatura lui Rebreanu se găsesc cel puţin două elemente, să le zicem aşa, spirituale. Este acea scenă formidabilă pe care unii îşi permit să o ironizeze, momentul în care Ion sărută pământul. Şi noi, ardelenii, în acest gest vedem şi o altă semnificaţie, nu numai iubirea, nevoia, dorul de pământ al lui Coşbuc şi Rebreanu şi a altora, dar vedem şi sărutul pământului românesc, care pentru acest Ion era, ca şi pentru noi toţi, un vis, un ideal. Vedeţi, un cuvânt care astăzi nu se mai foloseşte, un cuvânt extrem de important în viaţa unui individ şi a unei naţiuni.

A doua formă de spiritualitate la Rebreanu este, bineînţeles, în Pădurea spânzuraţilor, în drama lui Apostol Bologa, care a ilustrat într-⁠un fel drama fratelui său Emil, cel care a fugit din Imperiu. A vrut să fugă din Imperiu ca să ajungă la fraţii săi români şi a fost spânzurat. Noi şi astăzi fugim mereu din imperii. Este o fugă continuă, imperiile nu ne slăbesc, ba din dreapta, ba din stânga, nu ne găsim nici astăzi stabilitatea pe care o visau întemeietorii noştri.

În Moldova, stâlpul romanului a fost bădiţa Mihail Sadoveanu, un om de o imensă prolificitate epică care probabil este cel mai mare scriitor – Eminescu este alături de el – cel mai mare prozator român, pentru că a reuşit în toată opera sa să îmbine formele orizontale, de descriere a societăţii, a tipologiei, dar şi cele verticale, ale istoriei. La Sadoveanu vedem mai ales elementul istoric, cu Ştefăniţă Vodă, şi toată istoria luptelor şi a psihologiei răzeşilor, pe care s-⁠au sprijinit Ştefan şi ceilalţi domnitori, şi capacitatea de pictură, cum se spunea altădată în şcoli, de pictură a acestui relief naţional şi istoric, formidabil de armonios şi teribil de bogat. Bogăţia pământului nostru românesc este astăzi ca o fantomă, pentru că foarte multe corporaţii şi foarte multe interese din altă parte vin la noi, atrase şi incitate tocmai de această bogăţie a subsolului şi a solului. Bădiţa Mihai Sadoveanu a descris, a cântat, ca şi marele nostru Eminescu, pe care nu-⁠l pomenesc aici. Sigur, e şi el atacat, cum este atacată Academia, cum este atacată Biserica noastră şi Eminescu a fost atacat. Or, ce înseamnă, de fapt, o valoare istorică, când este acerb atacată? Nu este şi asta un semn al valorii? Atacul continuu asupra aceluiaşi punct înseamnă că acel punct este un moment de rezistenţă, care unora li se pare absurd, altora li se pare depăşit.

Noi, bătrânii, suntem, acum, cu toţii, mai mult sau mai puţin veterani ai unei idei: noi credem în necesitatea unei naţiuni. Şi eu cred, sper şi o spun în textele mele ultime, sper că Europa, în viitor, va avea un alt punct de atenţie, de gravitaţie decât punctul economic şi financiar, sper că va fi o Europă a naţiunilor, cum o visa Friedrich Nietzsche: Das eine Europa – Europa Unită într-⁠o comunitate care să nu-⁠şi piardă particularitatea, istoria, credinţa şi neamul.

■ Conferinţă ţinută în cadrul Sesiunii de
comunicări ştiinţifice organizată de
Patriarhia Română şi Academia Română
cu prilejul Zilei Unirii Principatelor

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest