Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Marco Lucchesi: „Limba română m-⁠a fermecat cu parfumul adierii sale”

Marco Lucchesi: „Limba română m-⁠a fermecat cu parfumul adierii sale”

Aici mă regăsesc, dragi prieteni, fără apărare. Fiindcă româna e o limbă care arde, precum versurile lui Ovidiu, un semiton deasupra latinei: în lejeritatea metafoniilor, în accentele ce acoperă precum căciulile vocalele spre a le proteja de roua limbajului, în rădăcinile de iotacisme şi de rotacisme ce se răspândesc pe terenul latin cu tuberculii şi rizomii săi, în cantitatea rodnică a diftongilor şi triftongilor – flori colorate ce dau românei o strălucire orbitoare inconfundabilă

Traversarea secolului al XX-⁠lea implică, într-⁠un anumit mod, actul de a deveni român, aparţinând unei ramuri a acestei familii culturale împestriţate. Ar fi fost posibil să locuieşti fractura scenei contemporane fără paginile luminoase şi dezvrăjite ale lui Cioran? Cum s-⁠ar putea face un diagnostic, acut şi pătrunzător, al modernităţii, lichidă ori gazoasă, dacă ne-⁠am lipsi de cartea lui Noica Şase maladii ale spiritului modern? Cum să traducem viziunea mitului cu care ne alintăm astăzi, dacă Eliade n-⁠ar fi cotrobăit babelurile de pergamente şi n-⁠ar fi mers în regiunile pierdute ale lumii, pentru a da viaţă unei noi formulări ale acelor tremendum et fascinans? Iar dacă avangardele române din secolul trecut n-⁠ar fi îmbobocit, nu am fi pierdut atâtea dintre acele aspecte ale viziunii noastre despre lume, instrumente ale limbajului de a simţi şi de a reasuma această absenţă ce ne răneşte? Am făcut parte din acea familie, chiar dacă limba îmi scăpa, atât de apropiată şi atât de îndepărtată, precum cea care separă constelaţiile lui Orion şi a lui Scorpion.

În prima mea vizită în România, mai precis la Craiova, în îndepărtatul 2003, româna a operat un salt cuantic în noosfera mea. Nici o gramatică n-⁠ar fi fost în stare să adauge chipuri, sentimente, amintiri pline de francheţe. Limba care cândva părea dură ca un deşert, cu vastele sale şiruri de cactus, cu spinii semnelor diacritice, aceeaşi limbă cactacee mi s-⁠a arătat în întreaga ei frumuseţe. Fagurele de miere, stelele lui Alecsandri, harpele lui Eminescu: o sirenă mă leagă de trupul sinuos al cuvântului. Dacă nu m-⁠aş fi legat de stâlp ca Ulise, n-⁠aş fi reuşit nici măcar să-⁠mi odihnesc ochii. Şi aici mă regăsesc, dragi prieteni, fără apărare. Fiindcă româna e o limbă care arde, precum versurile lui Ovidiu, un semiton deasupra latinei: în lejeritatea metafoniilor, în accentele ce acoperă precum căciulile vocalele spre a le proteja de roua limbajului, în rădăcinile de iotacisme şi de rotacisme ce se răspândesc pe terenul latin cu tuberculii şi rizomii săi, în cantitatea rodnică a diftongilor şi triftongilor, flori colorate ce dau românei o strălucire orbitoare inconfundabilă.

O mare de cuvinte ce se aprind cu lumina soarelui. Şi cu toate acestea, timbrele poştei române şi ars amandi a lui Ovidiu, bag seama din cărţile lui Coşeriu, că româna e parte a ţesutului balcanic, înainte de Roma, în continuitate cu Tracia, Iliria şi Albania, surori de sânge pe jumătate, fiice ale unor părinţi diferiţi, alăptate cu toate acestea de aceeaşi sâni. Cu moştenirea paleoslavă sporindu-⁠mi mie zăcămintele fonetice ale limbii mele viitoare, căreia i se adaugă slavona, cu întregul său de cuvinte, de impact şi de frumuseţe, cu aura de tămâie ce împrăştie vocalele de sticlă, ca şi cum am simţi înăuntrul lor un bas adânc, un basso profondo ce le scandează: cuvinte de uşoară răsuflare, dar cu mari şi nebănuite surprize, ca o amplă blagoslovenie recitată la uşile iconostasului.

O limbă ce mi-⁠a părut vanitoasă, cu o trecere naturală între sacru şi profan, mereu gata să-⁠şi schimbe veşmintele şi iat-⁠o cu severul chip al caracterelor latine, cu alcătuirea elegantă a alfabetului grec, cu aurul insolit al icoanelor în care se înnoadă caracterele chirilice. O limbă ce poartă cu sine un scrin invizibil. Trupul său, atât de tânăr, se lasă înţeles din răcoarea pielii de velur, din ochii sensibili, echilibru şi eleganţă ce-⁠a vrăjit renumiţi maeştri croitori, între care Philippide, Puşcariu, Rosetti.

Reţin trei forme de a spune amurg şi posibilele mele legături: Asfinţit. De parcă Soarele ar atinge în plin amurg Marea Neagră şi ar slobozi un abur imens, prin sunetul f şi prin sunetul t, devenit ascuţit pentru cei doi i. Amurg. De parcă aş simţi o mare dezolare: consoană finală atât de abruptă şi alura lui u atât de obscură. Un rest de lumină se pierde pe măsură ce înaintez în cuvânt. Apus. Senzaţia unui amurg precipitat ce începe în u şi se prelungeşte în orele moarte ale lui s, pe care le pronunţ ca două semi-⁠scurte.

Cu cât studiam limba, cu atât eram mai convins că era vorba de un sistem jazzistic, în tensiunea dintre saxofon tenor şi contrabas, pian şi clarinet, improvizaţia unui acord armonizat ce se reconfigura de-⁠a lungul replicilor invizibile. Trâmbiţa vrea frontiera şi arcuşurile, graniţa; metalele spun ora, iar bateria, ceas; chitara spune vers, iar basul răspunde stih. Puţine limbi cunosc timbre de vocale şi culori ale lui Rimbaud. Puţine limbi găzduiesc o atare diversitate, în stare de a semna un contract ecumenic: cuvinte de origine turcă, închise, libere, descălţate, glumeţe, ce comunică cu latina ori de origine slavă, concert pe trei voci ce reuneşte clopotele Estului, a bate toaca orientală şi muezinul în minaretul levantin: limbă a cărei ţesătură răspunde cu delicateţe războiului de ţesut – atât de urgent şi de necesare pentru pace. Un flux de cuvinte, ca Delta Dunării, la capătul căreia toate cuvintele se revarsă îngemănate.

Limba română m-⁠a fermecat cu parfumul adierii sale, cu libertatea unei alegeri semantice mereu înnoitoare. Mă gândesc la splendidul studiu al lui Eliade despre Camões şi Eminescu, două exemple glorioase ale limbilor noastre de hotar, limbi deschise ca un burete, care investighează, asemeni detectorului de metale, preţioasele zăcăminte ce ne îngăduie să ne deschidem, din latina noastră elastică, spre ceilalţi, ca o prelungită alteritate. În felul acesta am ajuns aici, şi în inimă vă port, la rândul meu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest