Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ion Ianoşi: „Literatura – tărâm bântuit de donchihotismele unor cavaleri”

Ion Ianoşi: „Literatura – tărâm bântuit de donchihotismele unor cavaleri”

Iată răspunsul, indirect, la a doua ta întrebare. Evident, Goethe se celebrează pe sine, ca pe un ales al zeilor. Primeşte de la ei totul, cu totul: bucurii, suferinţe – genialitate. Thomas Macademicianul-ion-ianosi-roman+s-a+stins+din+viataann, foarte orgolios de felul lui, aderă discret la acest maximalism; deşi, în romanul său târziu, Alesul, îl tratează cu ironie, cu autoironie: cunoaşte măsura în nemăsurare! Nu ne comparăm cu asemenea „aleşi”. Îmi cunosc locul umil sub soare, atâta vreme cât mai exist.

„Ţii minte, când am ajuns anul trecut sus, la Delphi, cu tine, Nicolae, Andy, Janina, mi-⁠am adus aminte de tetrastihul goethean, atât de îndrăgit de Thomas Mann:
Ales geben die Götter, die unendlichen,
Ihren Lieblingen ganz:

Alle Freuden, die unendlichen,
Alle Schmerzen, die unendlichen, ganz.”
Ai şi citat, în relatarea ta entuziastă despre Delphi, primele două versuri.
Traducerea literală ar suna cam aşa: Totul le dau zeii, nesfârşiţii,/Iubiţilor lor, cu totul:/Toate bucuriile, nesfârşite,/Toate suferinţele, nesfârşite, cu totul”.

Remarcă, te rog, cum Goethe foloseşte de trei ori unendlich (nesfârşit, nemărginit, veşnic), de două ori ganz (cu totul, pe deplin, integral) plus Ihren Lieblingen (iubiţilor lor, aleşilor lor).”

Ion Ianoşi

„Aşa te încredinţezi literaturii”

Aura Christi: „Viaţa e aspră şi fiindcă interzice retroversiuni care să anuleze sau să modifice elemente ce s-⁠au întâmplat aşa cum s-⁠au întâmplat. Ce ar fi fost dacă un lucru sau altul s-⁠ar fi petrecut altminteri, rămâne o judecată inoperantă: şi faţă de viaţă, dar mai cu seamă faţă de artă – deoarece în artă nu putem gândi decât ce a fost să fie şi ca atare este. Desigur, viaţa unui artist explică multe din arta lui, dar în raportul final viaţa nu se dovedeşte decât un mijloc pus înAura-Christi-Ion-Ianosi-Nicolae-Balota slujba scopului – artistic. Întâmplătorul din viaţă naşte necesarul din artă. Ceea ce există nu mai poate să nu fi fost: o operă, dobândindu-⁠şi dreptul de a fi.” Sunt acestea câteva fraze spicuite din prefaţa semnată de tine, o prefaţă inspirată, exactă, la volumul de proză a Marinei Ţvetaieva abia ieşit de sub tipar la Ideea Europeană, volum cu care inaugurăm Colecţia 100 · Capodopere.

Dragă Ianoşi, deşi e scrisă despre Marina – pe care o iubim atroce amândoi – adevărurile citate adineauri par a fi scrise despre tine însuţi. Ai trăit printre cărţi toată viaţa ta. Ai existat prin cărţi: prin cele ale maeştrilor tăi, prin cele scrise de tine. Practic, mai bine de o jumătate de veac ai scris şi ai citit tot timpul. În ce măsură existenţa ta ţi s-⁠a părut aspră?

Ion Ianoşi: Nu mă compar cu Marina Ţvetaieva sub nici o formă: nu sunt artist, cu atât mai puţin artist de excepţie; nu am avut o viaţă terifiantă ca a ei, de la războiul civil, prin emigraţie, până la repatriere şi sinucidere, încercări crunte din care şi-⁠a secretat (secret profesional al creatorilor!) splendida poezie şi fremătătoarea proză poetică. La nivele incomparabil mai modeste, am trecut prin greutăţi, laolaltă cu Janina-ianosi-ion-ianosi-nicolae-breban-contemporanulfoarte mulţi din generaţia mea şi din grupul ei distinct de care aparţineam. Viaţa noastră a fost dramatică şi ar fi putut ajunge tragică – dar adolescentul a resimţit-⁠o doar ca împovărătoare, mai puţin ca periclitantă: avantajul vârstei semiconştiente.

Atunci şi ulterior, în ce sens ar fi putut existenţa mea să-⁠mi pară „aspră”? Nu în datele ei exterioare; nu am cunoscut niciodată lipsuri materiale acute. Frustrări, da, însă ele afectează mai degrabă viaţa sufletească; şi se răsfrâng în complexe tainice, poate nici de purtătorul lor până la capăt ştiute. La vedere se află o anumită (ascunsă) timiditate, inadaptare, claustrare; şi dorinţa comunicării. În măsura în care visata comuniune rămâne însă deficitară la modul real, ea îşi caută refugiul în sfera ideală. Aşa te încredinţezi literaturii. Cauţi împlinirea în idei, în cărţi. Prietenii mei cei mai de nădejde s-⁠au dovedit a fi autorii, dintre cei cu care nici prin gând nu mi-⁠ar fi trecut să mă compar; dar care mi-⁠au asigurat acel mediu protector care, în „secolul nostru cel de toate zilele”, al XX-⁠lea, şi chiar în anii dezordonaţi din noul veac, contrar unor presupuneri curente, nu mi-⁠a fost chiar oferit pe tavă.

Te invit să-⁠ţi aminteşti de prima carte citită. Ce cărţi anume citeai în copilărie, adolescenţă, în prima tinereţe? Dar de prima iubire ai vrea să ne vorbeşti?…

Am citit precumpănitor în limba părinţilor mei, maghiara, ajutător în germană, abia mai târziu în română. Prima carte? Să fi fost Robinson Crusoe, romanul lui Daniel Defoe, în adaptare pentru copii? Sau un Jules Verne, posibil Douăzeci de mii de leghe sub mări, căpitanul Nemo fascinându-⁠mă îndelung? Sau un Karl May, despre aventurile lui Winnetou şi Old Shatterhand în Vestul Sălbatic? Oricum, au urmat autorii „serioşi”. Trei clasici germani, dintre volumele cărora bunicul meu patern avea mereu câte unul în buzunarul hainei: Goethe (Faust I), Schiller (poeme şi drame istorice), Heine (Buch der Lieder şi Deutschland. Ein Wintermärchen). Apoi, romancierii francezi: Romain Rolland, Anatole France, Roger Martin du Gard, Jean Giono, după aceea Marcel Proust, André Malraux, André Gide şi alţii. Poeţi maghiari: Arany János, Petőfi Sándor, Ady Endre, Babits Mihály, Kosztolányi Dezső, József Attila, Radnóti Miklós. Până la facultate, am citit mai ales poezie şi roman; dar şi eseuri. Ascultam multă muzică simfonică şi de cameră.

În privinţa iubirii, ai în vedere fantezii adolescentine sau dragoste efectivă? Cele dintâi m-⁠au blocat îndelung, pe urmele unor cărţi sau filme; eram sfios faţă de colege. În realitate, am fost un „întârziat”, comparativ cu mulţi dintre prietenii mei de atunci. Dacă nu pun la socoteală, în vacanţa de vară după terminarea liceului, o escapadă la un bordel din „Crucea de Piatră”, pusă la cale „pentru familiarizare” de un unchi din Bucureşti – experienţă erotică am dobândit abia în primul an de facultate, la Cluj, printr-⁠o tânără de aceeaşi vârstă, studentă la matematică, violonistă talentată, dar care trecuse prin antecedente de extremă atrocitate la Auschwitz, unde îi degeraseră mâinile, drept care George Enescu, ascultând-⁠o cântând, i-⁠a dat verdictul necruţător: niciodată nu va mai ajunge solistă. Lunile petrecute împreună m-⁠au marcat profund; au contribuit la maturizarea mea, ca bărbat şi ca om.

În ce măsură crezi că suntem produsul accidentelor noastre biografice? Punându-⁠ţi această întrebare – iartă-⁠mă că îţi mărturisesc un lucru ce te-⁠ar putea crispa –, m-⁠am gândit la mama ta, care a lipsit mai mult, privându-⁠te de căldura atât de necesară unui om… cu sensibilitatea şi imaginaţia ta.

Mama ne-⁠a părăsit când aveam şase ani; ca şcolar, am fost la ea în două vacanţe de vară, la Budapesta; am revăzut-⁠o, la întoarcerea din Anglia, când aveam optsprezece. Mereu am vizitat-⁠o apoi la Cluj, fiind în relaţii afectuoase. Desigur, printre frustrările menţionate anterior se număra, pe lângă cea de natură etnică, şi aceasta, familială. Mama a fost o independentă, cu puseuri de răzvrătire, dornică să experimenteze viaţa, dincolo de cadrul familial socotit de ea prea strâmt şi convenţional. Nu o judec câtuşi de puţin. Am rămas până la capăt prieteni apropiaţi. Tata a suferit mult, deşi nemărturisit. Eu am fost doar marcat… de introvertire. La aceasta concurau toate cele dimprejur; cu toate că, la vedere, nu mă afectau lucruri prea grave.

„Am fost şi am rămas  un soi de fraţi”

Copilăria, adolescenţa, prima tinereţe petrecute la Braşov, în preajma Tatălui tău. Ţi-⁠a fost un model acest stâlp al existenţei tale? Îţi este, mai poate fi în continuare?

Te întreb fiindcă, deşi de la moartea Tatălui meu s-⁠au scurs, iată, unsprezece ani, în chip straniu, părintele meu e tot mai viu în mine, îmi populează visele, gândurile; umbra lui, simt, se suprapune peste a mea, făcându-⁠mă să-⁠l redescopăr în orice fac, orice scriu, gândesc, visez…

Tata şi-⁠a asumat de unul singur creşterea mea. Până la plecarea mea la universitatea clujeană nu s-⁠a recăsătorit, cerându-⁠mi, doar atunci, acordul solemn pentru actul său. Am trecut, cot la cot, prin încercările războiului şi iluziile post­belice: i s-⁠au luat cu forţa magazinele, am fost evacuaţi din casa bunicului, m-⁠au exmatriculat din toate şcolile de stat, el a fost dus la munca obligatorie, unde a şi pierdut un ochi; după care am împărtăşit laolaltă speranţele într-⁠o lume mai dreaptă, care însă, nu peste mulţi ani, l-⁠a expulzat din „Oraşul Stalin” (rebotezatul Braşov), unde ar fi fost nIon-ianosiedemn să trăiască foşti burghezi. A ajuns corector de noapte la un ziar maghiar bucureştean; nu a deplâns niciodată pierderea averii, nu l-⁠a interesat proprietatea, aştepta făgăduita frăţie între oameni.

De fapt, noi înşişi am fost şi am rămas mai degrabă un soi de fraţi, uneori chiar confundaţi unul cu altul; semănam ca înfăţişare, mers, gestică. Pe măsură ce îmbătrânea, am preluat o parte din fostele lui îndatoriri, am avut eu grijă de el, rolurile s-⁠au inversat. Îl vizitam în mica sa locuinţă pe atunci periferică (acum Janina şi cu mine îi suntem locatari şi ea pare mai puţin depărtată de centru); urmăream împreună evenimentele, ne comentam lecturile (citea mult şi cu plăcere), spre deosebire de mine îl interesa sportul, mai ales fotbalul şi hocheiul. Umorul şi l-⁠a păstrat până aproape de moarte: întorsăturile sale hâtre Radu Cosaşu le poreclise, după numele lui de familie, „steinbergerisme”; le-⁠am moştenit, pare-⁠se, şi pe acestea. Cum spui despre propria-⁠ţi relaţie cu tatăl: îmi lipseşte enorm, îmi stăruie mereu în minte; lângă fotoliul în care obişnuiesc să-⁠mi petrec acum serile am lipit o fotografie de-⁠a lui de bătrâneţe, stând în acelaşi fotoliu; îmi mut privirea de la ecranul televizorului la el şi înapoi…

Janina şi cu mine acolo ne-⁠am întâlnit, am rămas împreună fideli amintirilor comune din Petersburg – în baza cărora, cu suplimentările culturale de rigoare, am scris, de timpuriu, şi am rescris, într-un târziu, Romanul şi romanele unui oraş, cartea pe care o cunoşti.

Ce daruri ţi-⁠a făcut şansa de a-⁠ţi face studiile la Sankt Petersburg (pe atunci Leningrad)? Acolo, în Rusia, te-⁠ai apropiat de continentul care este marea cultură rusă? Ce continent!? E un univers, în realitate, unic, fascinant…

Întâmplarea de a fi fost trimis la studii în Rusia şi repartizat (de o comisie moscovită)  tocmai la Leningrad mi-⁠a marcat existenţa pentru totdeauna. Sunt uluit când văd cum unii dintre colegii mei de atunci „uită” această perioadă de viaţă sau îşi mistifică respectiva parte din biografie. Conjuncturile adverse studenţiei de odinioară „la ruşi” durează de peste patru decenii (sub ceauşism, la un moment dat au fost întocmite liste cu noi pentru ca să ne elimine din învăţământul superior); ele nu m-⁠au atins vreodată, nu era cazul să-⁠mi asum această „pată”, deoarece am continuat s-⁠o consider marea şansă a dezvoltării mele; am iubit fierbinte Burgul, l-⁠am tot visat, îndurerat la trmatei-calinescu-nicolae-breban-ion-ianosi-janina-ianosiezire că n-⁠a fost decât un vis. Janina şi cu mine acolo ne-⁠am întâlnit, am rămas împreună fideli amintirilor comune din Petersburg – în baza cărora, cu suplimentările culturale de rigoare, am scris, de timpuriu, şi am rescris, într-un târziu, Romanul şi romanele unui oraş, cartea pe care o cunoşti.

Paradoxal, acolo şi atunci n-⁠am prea citit literatură; o compensa arta care mă înconjura, întreaga minune însumată din palate, bulevarde, parcuri, fluviul, canalele, muzeele, suburbiile imperiale (Pavlovsk, Ţarskoe Selo, Peterhof), teritoriile hoinărelilor mele de îndrăgostit, când şi când revăzute şi în următoarele decenii, cu nostalgică îndurerare. Dar, m-⁠ar putea întreba oricine, contextul politic stalinist şi post-⁠stalinian nu te-⁠a afectat? Ba da, bineînţeles, m-⁠a apăsat, uneori m-⁠a înnebunit. Mi-⁠ar fi uşor să invoc şi asemenea exemple de nevroză. Dincolo de ele, peste ele, sălăşluia însă urbea, „Veneţia Nordului” sau „Amsterdamul Estului”. În bună măsură, Sankt Petersburgul răspunde pentru dragostea mea ulterioară faţă de „literatura sfântă” rusă, cum o numeşte Tonio Kröger, în povestirea omonimă, splendidă, a lui Thomas Mann. Îţi dai seama: unui tânăr braşovean oarecare destinul îi îngăduia să intre în posesia acestui continent unic şi univers fascinant, cum pe drept îl numeşti: pentru mine, o întorsătură chiar miraculoasă!

„Pentru o viaţă de om ajunge un singur transfer de identitate culturală!”    

În contextul culturii române, şi nu numai aici, eşti un artist atipic. Fiind evreu maghiar şi scriind iniţial ungureşte, ai trecut, cu volumul tău de debut, la scrisul în limba română, pentru ca, în timp, iată, să dai o operă de prim rang acestei culturi majore. Ce te-⁠a făcut să treci în tribul scriitorilor români?

M-⁠am întors, aşadar, după studii, în Bucureşti, nu la Cluj. Dincoace stătea tata, dincolo locuia (şoma) mama. Nu între ei am optat însă, ci pentru Janina şi pentru tocmai născuta noastră fiică, Maria, pe care o alintam Maşa, concepută fiind la Leningrad. Am început să predau estetica, în româneşte. În publicistică, am pendulat un timp între maghiară şi română. Pe urmă am luat decizia necesară: la Bucureşti, într-⁠o familie vorbind româna (locuiam, înghesuiţi, la socrii mei), la începutul unei cariere universitare Delphi-ianosiromâneşti, nu puteam prelungi dedublarea, în curând schizoidă. Am îndurerat-⁠o (poate chiar supă-rat-⁠o?) pe mama, o îndrăgostită de limba în care vorbea şi scria; tata mi-⁠a acceptat alegerea, cu temperamentul său, dintotdeauna, liberal.

Abia acum îmi începeam „ucenicia” în limba pe care, deşi o învăţasem la şcoală, nu o stăpâneam suficient. Janina m-⁠a secondat în această lungă şi anevoioasă muncă. Îmi citea şi stiliza textele. Tiparele mele mintale erau maghiaro-germane. Trebuiau adaptate unei structuri neolatine de exprimare. Trebuiau corectate ticurile verbale nepotrivite, mai uşor de disimulat în vorbire decât în scris. De pildă, în maghiară nu există genuri, se întâmplă până astăzi să le greşesc în română. Sau topica frazei, diferită în română. Culmea e – nu ştiu dacă îţi dai seama – că structura limbii ruse e mai apropiată de cea germană decât de cele neolatine, drept care nici învăţarea limbii ruse nu m-⁠a dezobişnuit de vechile structuri de gândire. Una peste alta, trebuia să-⁠mi asum rolul învăţăcelului conştiincios, până azi gata să verifice cuvinte ori grafia lor în dicţionare: şi un posibil avantaj faţă de vorbitorii nativi, cărora totul le e fixat în memorie, inclusiv forme între timp modificate. Odată aleasă această cale de urmat, nici prin gând nu mi-⁠a mai trecut că aş putea-⁠o schimba. Când un fost coleg emigrat m-⁠a îmbiat să rămân în Germania, aranjându-⁠mi şi un post universitar, l-⁠am refuzat categoric: pentru o viaţă de om ajunge un singur transfer de identitate culturală!

Când îţi visezi părinţii, în ce limbă vorbeşti cu ei acolo, în vis? Eu, uneori, vorbesc cu Tatăl meu ruseşte în vis… Uneori, îmi pare rău că totul nu e decât un vis care se sfârşeşte; nu înţeleg de ce ar trebui să se întâmple asta… În sfârşit…

În viaţă fiind, am vorbit cu ei ungureşte. De bună seama, folosesc şi în vis acest idiom. Dar îl „reîntâlnesc” mai des pe tata. Cu alţii vorbesc în vis şi germana sau rusa. În primele clipe de după trezire, continui argumentarea în aceeaşi limbă, până mă dezmeticesc de tot. De obicei, adorm greu, am un somn agitat şi fracturat, visele sunt mai degrabă coşmaruri, deşi apoi realizez caraghioslâcul lor, n-⁠ar fi avut pentru ce să mă înspăimânte. Repet însă adeseori: noaptea sunt pesimist, ziua redevin optimist.

„Moartea e mare.
Suntem ale ei guri râzătoare…”

Pendularea între câteva limbi pe care le cunoşti la perfecţie (maghiara, româna, germana, rusa) ţi-⁠a creat un soi de deschidere, un cosmopolitism funciar, inculcat din copilărie. Cum defineşti această deschidere şi ce este în percepţia ta cosmopolitismul?

Biografic am aderat la multilingvismul acum pe drept propagat. Citesc şi în franceză ori engleză, dar m-⁠am ocupat anume de culturi ale căror limbi le stăpânesc îndeajuns pentru a le surprinde nuanţele. Germana şi rusa au ajuns la noi periferice; trecător, sper; ambele vor trebui redobândite, şi în viaţă, şi în cultură. RomAcropole-ianosi-brebanâna e limba mea uzuală de lucru. Regret că, deşi le simt infinitezimal limba, m-⁠am ocupat sporadic de scriitorii maghiari. O datorie neonorată. Mă străfulgeră uneori teama că, spre final, voi „regresa” pe scara limbilor vorbite, înapoi către maghiară. Se povesteşte despre Cioran (nu ştiu dacă e adevărat) că ar fi păţit această întoarcere, vorbind cu apropiaţii săi francezi, în ultimele faze ale bolii, succesiv, în germană, apoi în română. Senectutea este şi ea o maladie, chiar şi fără suplimentări deosebite.

Despre cosmopolitism, ce să spun? A fost tratat injurios, unele dicţionare se încăpăţânează şi acum să-⁠i reţină, prioritar, sensul negativ („concepţie care propagă indiferenţa faţă de patrie, neîncrederea în capacităţile creatoare ale propriului popor, dispreţul faţă de valorile culturii materiale şi spirituale ale propriei naţiuni…” – citez o ediţie din 2004!), altele preconizează, printre sensuri, unul corect, deşi tot limitat („concepţie potrivit căreia patria e lumea întreagă, iar omul, cetăţean al ei”; cosmopolit e cel „care ţine de mai multe culturi”, omul care se doreşte „universal” etc.). L-⁠aş invoca pe Nicolae Breban: are două cetăţenii, română şi germană, stă anual câteva luni la Paris şi Florenţa sau, tocmai în momentul de faţă, la Padova; acolo îşi scrie mare parte din volume, romane, memorii, traduceri din elegiile clasice germane, Goethe, Rilke ş.a. Ilustrează opusul primei definiţii citate. Este deopotrivă scriitor român prin excelenţă şi un spirit european permeabil valorilor. Îl venerează pe Dostoievski, care a scris la Florenţa Idiotul şi parte din Demonii; şi pe Nietzsche, care locuia alternativ în Elveţia, Franţa de Sud, Italia de Nord.

Dincolo de ele, peste ele, sălăşluia însă urbea, „Veneţia Nordului” sau „Amsterdamul Estului”. În bună măsură, Sankt Petersburgul răspunde pentru dragostea mea ulterioară faţă de „literatura sfântă” rusă, cum o numeşte Tonio Kröger, în povestirea omonimă, splendidă, a lui Thomas Mann. Îţi dai seama: unui tânăr braşovean oarecare destinul îi îngăduia să intre în posesia acestui continent unic şi univers fascinant, cum pe drept îl numeşti: pentru mine, o întorsătură chiar miraculoasă!

„Moartea e mare.
Suntem ale ei guri râzătoare.
Când ne credem în mijlocul vieţii
Începe ea să plângă
În mijlocul nostru.”

E un poem rilkean scris în simetrie cu un alt poem, goethean, alcătuit din cinci versuri, frumuseţea căruia mă instigă să-⁠l citez integral, cu menţiunea că ambele poeme sunt traduse de Nicolae Breban.

„Peste toate culmile este tăcere.
Peste toate vârfurile simţi tu abia o boare.
Păsările tac în pădure.
Aşteaptă, în curând
te vei odihni şi tu.”

Ţi-⁠e frică de moarte? În ce raporturi eşti cu ea, cu această entitate cu care se războieşte în registru tragic Ivan Ilici…? Te rog frumos să nu te refugiezi în literatură. Vorbeşte-⁠mi despre raporturile tale cu ea, cu el…

La nemţi (Der Tod) substantivul moarte este de genul masculin, la ruşi (smerti), ca şi la francezi (la mort), ca şi la români, substantivul moarte se strecoară în femininul senzual, lunecător, umed… O să-⁠ţi mărturisesc cu maximă francheţe că mie… mi-⁠e o frică atroce de moarte. Am simţit-⁠o nu o dată încolţindu-⁠mă. În timp însă am învăţat să convieţuiesc cu ea; din certurile cu ea mi-⁠au irumpt câteva poeme. Convieţuirea asta seamănă, mai mult, cu o pândă reciprocă; e activă, e vie şi, spre uimirea mea, neaşteptat de prolifică. Mă refer la convieţuire, desigur.

„Reciteşte, din acest unghi,
Vechiul Testament”

Înainte de a-⁠ţi răspunde la întrebări, nu pot să-⁠mi reprim impulsul de a cita poemele în original, întru deliciul celor care mai ştiu germana sau sunt doar pe cale de a o învăţa. Aşadar:
Rilke, poezia de încheiere, Schlussstück, din Das Buch der Bilder, volum apărut în 1902, extins în 1906, când Rainer Maria avea 27, respectiv 31 de ani – vârste cam timpurii pentru obsesia morţii:
„Der Tod ist groß,
Wir sind die Seinen
lachenden Munds.
Wenn wir uns mitten im Leben meinen,
wagt er zu weinen
mitten in uns.”

Goethe, celebra poezie Ein gleiches, din ciclul Lieder:
„Über allen Gipfeln
Ist Ruh,
In allen Wipfeln
Spürest du
Kaum einen Hauch;
Die Vögelein schweigen im Walde,
Warte nur, balde
Ruhest du auch. ”

După acest intermezzo poetic, german-român, iată-⁠mă pus în faţa provocării tale, cu privire la moarte: „el”(der Tod), „ea” (la mort, smert’), neutru (deth) sau fără gen (halál). „Der Tod ist groß” – „Moartea e mare”; „Warte nur, balde/Ruhest du auch” – „Aşteaptă, în curând/te vei odihni şi tu”. Moartea e celebrată de poeţi ca măreaţă şi, totodată, batjocoritoare; dar şi ca tărâm al odihnei, acea odihnă pe care nimeni nu şi-⁠o doreşte, de care toată lumea se teme. Pravoslavnicii ruşi îi doresc decedatului „vecinîi pokoi”, „odihnă veşnică” (nu „ţărână uşoară”, ca ortodocşii noştri). „Maestrul”, din romanul lui Mihail Bulgakov, a binemeritat „odihna” („pokoi”), nu lumina („svet”)…

Mama mi-⁠a povestit că, întrebându-⁠şi o dată tatăl, ajuns foarte bătrân şi slăbit, dacă se gândeşte la moarte, acesta i-⁠a răspuns: – Draga mea, eu nu mă gândesc niciodată la ceva unde nu pot interveni cu nimic! A fost inginer de poduri şi şosele, absolvent al Politehnicii de la Viena, mare parte din existenţă muncind printre ţapinarii de la exploatările forestiere din jurul aşezării Comandău, unde se născuse mama, iar el era inginer-⁠şef (bunicul meu patern – director general).

Tu eşti poet. Prin chiar natura înzestrării, te afli într-⁠o relaţie „privilegiată” cu moartea. Artistul plonjează în adâncul propriului suflet, acesta îi este principal şantier de lucru – spre deosebire de savantul care prelucrează o materie din afara lui, putând să-⁠şi păstreze autonomă interioritatea: deseori, la treabă e unul, în viaţa privată – relativ altul. Pentru un artist, intimitatea e hotărâtoare pentru tot ce va ajunge Aura-Christi-Cu-Ion-Ianosi-foto-Cristina-Brebancândva public. De aceea, „uzura psihică” e, îndeobşte, uriaşă la artist. Gândeşte-⁠te la câte urmări grave a dus auto-⁠torturarea implicată de meserie, la mari creatori de artă. Prin consumul uriaş de energie sufletească, această introvertire ciudată nici nu este o propriu-⁠zisă meserie, de aceea o şi condiţionăm de talent.

Am citit recent un interviu cu romancierul japonez Haruki Murakami. Scrisul continuu (spune el la 59 de ani, după multe cărţi de succes) are un efect otrăvitor, de care trebuie cumva să scapi: el personal – prin jogging, aleargă zilnic 10 km, o dată pe an 42, distanţa maratonului, o dată a reuşit 100, pe parcursul a peste 11 ore neîntrerupte. E modalitatea lui de a se elibera de presiunea greu suportabilă a creaţiei. Pe epitaf doreşte să i se scrie: „Omul care n-⁠a mers pe jos niciodată” (ci doar a alergat).

Eu mă aflu între capetele ecuaţiei, mă ocup de „ştiinţa literaturii”, în parte ştiinţă, în parte literatură. Sunt contaminat de aceasta, mă pot retrage în aceea, chiar prin eseuri. Obiectul e „romantic”, metoda e „clasică”. O mixtură care mă pune în relaţie cu ceea ce e „problematic” (în sens de îndoielnic, germanul „fragwürdig”), dar rămân cu picioarele pe un teren stabil. Nu divaghez, să ştii, nevrozele noastre ţin în egală măsură de individualitate şi de profesie.

Mai e ceva: iudaismul se caracterizează prin cultul vieţii, cu interes redus pentru moarte (reciteşte, din acest unghi, Vechiul Testament). Ca evreu, mi-⁠a fost inculcată de multe generaţii premergătoare – cel puţin, aşa cred – încrederea în viaţă şi în perpetuarea valorilor ei. Cu moartea nu mă aflu într-⁠un raport intim, strâns, accentuat, obsesiv. Gândul ei îmi dă târcoale; mă confrunt cu iminenţa ei apropiată; până acum nu îmi dă fiori. Să fie vorba de o atitudine prea raţională?!

„Insomnia îmi produce spaime”     

Ce spaime te bântuie? Cum le goneşti, le îmblânzeşti, le ucizi…?

Parţial, ţi-⁠am răspuns. Ziua sunt optimist, noaptea – pesimist. Insomnia îmi produce spaime; înceţoşată, mintea scapă de sub control. Îmblânzirea o aduce munca diurnă: „nulla dies sine linea”, vorba lui Plinius. Cât timp voi putea lucra, îmi voi păstra echilibrul – fragil, ca la orice om…

Relativ de curând ţi s-⁠a făcut un implant de cristalin la ambii ochi. În minte îmi este vie ima­ginea ta după acea intervenţie chirurgicală: erai euforic, pluteai, nu încetai să te bucuri de lume, de culorile ei debordante, de splendorile ei care ţi se înfăţişau în toate culorile posibile. „Voi nu bănuiţi, spuneai, cât de colorată e lumea!”

Cum ţi se pare, Ianoşi, lumea la optzeci de ani ai tăi? Dar viaţa? Îţi place viaţa?

Nu am un simţ plastic dezvoltat. Mama mă ironiza: cum poate fi estetician unul care nu percepe frumosul? Era vorba de frumuseţea naturii, receptată prin văz. M-⁠a bucurat când am revăzut mai viu lumea dimprejur. Nu mai port ochelari de distanţă, ci doar de citit. Mă uit totuşi cam distrat la mediul înconjurător: vederea îmi bruiază câte un gând.

Îmi place viaţa, dar nu în postură de îndrăgostit. Nu am fost şi nu sunt un „jouisseur” (sau, dacă vrei, sunt mai degrabă „gourmand” decât „gourmet”). Lumea mă atrage şi la 80 de ani. Mă preocupă oamenii, cărţile, evenimentele, nu sunt indiferent la ce se petrece în ţară şi în lume. Mă aprind uşor, mă enervez, mă agit, mă implic, până când Janina mă trage de mânecă. Interesele cele mai atrăgătoare îmi par cele dezinteresate: ceva care aparent nu mă priveşte – tocmai de aceea mă priveşte!

La drept vorbind, încă nu simt o diferenţă notabilă între 80 şi 70 sau 60 de ani. Dar ştiu la ce mă pot aştepta.

Când te uiţi în urma ta, ce vezi în trecutul imediat, dar în cel îndepărtat?

Îmi e greu să rezum în câteva fraze. Meseria îmi este una retro. Psihicul meu preferă şi el întoarcerile. Retrăiesc deseori fragmente din trecut. Avantajul dezavantajului de a fi fost contemporanul atâtor evenimente e că-⁠mi aduc aminte şi de ceea ce mulţi ar vrea să uite. Observând câte o edulcorare-⁠mistificare, obişnuiesc să spun: după ce vom fi murit cu toţii care mai ţinem minte, respectivii vor putea fantaza în voie.

Trecutul imediat, cei aproape douăzeci de ani ultimi, mi i-⁠am imaginat altfel. După cum şi trecutul îndepărtat l-⁠am tot sperat, la câte un început de drum, mai bun decât avea să se dovedească. Fire utopică de nelecuit, vei spune. În apărarea mea pot invoca felul utopic de a fi al literaturii: tărâm bântuit de donchihotismele unor cavaleri fantaşti.

„Mai greu e să-⁠ţi iubeşti vrăjmaşii,
pe cei care te urăsc şi te blestemă”

Ce este pentru tine iubirea? Iubirea de aproapele, iubirea de duşman? Ce vezi în aproapele tău: un străin, un potenţial lector, un viitor ucenic?

„Iubirea aproapelui” (din Leviticul, din Predica de pe munte, sau ca a doua mare poruncă din Legea christică) ne este un îndemn moral permanent. Nu înseamnă că îl şi putem lesne realiza. „…ca pe tine însuţi” ţine în cumpănă altruismul cu egocentrismul (cu „selfish”, cum îi spun englezii). Mai greu e să-⁠ţi iubeşti vrăjmaşii, pe cei care te urăsc şi te blestemă. Nici nu avem în jurul nostru prea dese exemple în acest sens, dimpotrivă. Trăim într-⁠o lume a încrâncenării şi urii.

Sunt un orgolios cu măsură, rareori detest pe cineva, prefer să văd jumătatea plină a paharului. „Aproapele” mi-⁠l compun familia, prietenii, colegii, cei cu preocupări sau idei similare, autorii de care mă ocup. Nu supralicitez influenţa pe care aş avea-⁠o, nici printre studenţi, nici printre cititori. Nu prea am avut ucenici: înseamnă că n-⁠am reuşit să-⁠i formez. Îmi scriu şi definitivez cărţile fără mare încredere în efectele lor. Mă ghidează un soi de imperativ lăuntric: „Trebuie”. De ce? nu mă întreba.

Te crezi un ales? Ce înseamnă în percepţia ta a fi un ales?

Răspunsul la prima întrebare e univoc şi tranşant: în nici un caz! M-⁠am ocupat de oameni din elita culturală, fără urmă de conştiinţă elitară proprie. Îmi e străină gesticulaţia auto-⁠elogioasă. Ader la chemarea tolstoiană: să fii util! Această „utilitate” culturală, pentru alţii, pentru oricine altcineva, îmi pare cel mai nobil program. Dacă un geniu absolut, ca Tolstoi, şi l-⁠a asumat (cu o încrâncenată dorinţă de modestie, niciodată realizată, mereu râvnită), atunci şi mărunţii lui învăţăcei avem dreptul s-⁠o urmăm.

Ţii minte, când am ajuns anul trecut sus, la Delphi, cu tine, Nicolae, Andy, Janina, mi-⁠am adus aminte de tetrastihul goethean, atât de îndrăgit de Thomas Mann:
„Ales geben die Götter, die unendlichen,
Ihren Lieblingen ganz:
Alle Freuden, die unendlichen,
Alle Schmerzen, die unendlichen, ganz.”

Ai şi citat, în relatarea ta entuziastă despre Delphi, primele două versuri.

Traducerea literală ar suna cam aşa: „Totul le dau zeii, nesfârşiţii,/Iubiţilor lor, cu totul:/Toate bucuriile, nesfârşite,/Toate suferinţele, nesfârşite, cu totul ”.

Remarcă, te rog, cum Goethe foloseşte de trei ori „unendlich” („nesfârşit”, „nemărginit”, „veşnic”), de două ori „ganz” („cu totul”, „pe deplin”, „integral”) plus „Ihren Lieblingen” („iubiţilor lor”, „aleşilor lor”).

Iată răspunsul, indirect, la a doua ta întrebare. Evident, Goethe se celebrează pe sine, ca pe un ales al zeilor. Primeşte de la ei totul, cu totul: bucurii, suferinţe – genialitate. Thomas Mann, foarte orgolios de felul lui, aderă discret la acest maximalism; deşi, în romanul său târziu, Alesul, îl tratează cu ironie, cu autoironie: cunoaşte măsura în nemăsurare!

Nu ne comparăm cu asemenea „aleşi”. Îmi cunosc locul umil sub soare, atâta vreme cât mai exist.

La mulţi ani, draga Domnule Profesor Ion Ianoşi! La mulţi ani, iubite prieten. Dumnezeul literelor române să te întârzie în preajma celor dragi ţie, în vecinătatea cărţilor iubite de tine.
Îţi mulţumesc pentru prietenia ta.
Pentru faptul că exişti.

2 martie 2008

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest