Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ioan-Aurel Pop: Ce sunt românii?

Ioan-Aurel Pop: Ce sunt românii?

Dezbaterile Academiei Române ■ Identitatea naţionalălogo-academia-romana

Nu există popor pe lumea asta care să nu aibă o origine, care să se fi născut din nimic, care să fie generaţie spontanee. De asemenea, nu există popor care să nu se fi întrebat de unde vine, ce face şi încotro se îndreaptă.

Trebuie spus răspicat că susţinerea originii romane a românilor nu a fost o chestiune de conjunctură, nu a apărat din nevoi propagandistice, politice, ideologice sau de altă natură. Asta nu înseamnă că romanitatea noastră nu a fost folosită în diferite conjuncturi, dar ea nu a fost o invenţie ivită din vreo conjunctură, din vreun interes individual sau colectiv. Nu există popor pe lumea asta care să nu aibă o origine, care să se fi născut din nimic, care să fie generaţie spontanee. De asemenea, nu există popor care să nu se fi întrebat de unde vine, ce face şi încotro se îndreaptă. Sunt apoi şi popoarele (grupurile) străine, vecine ori mai îndepărtate, care s-⁠au întrebat ce sunt românii, din cine se trag, ce limbă vorbesc, cum se poartă şi de ce. Toţi autorii serioşi care scriu despre români, încă de la cumpăna mileniilor I şi al II-⁠lea, spun că aceştia sunt urmaşii romanilor. Ioan-aurel-popMai mult, chiar înainte de finalizarea procesului etnogenezei, când daco-⁠romanii latinofoni – amestecaţi cu alte neamuri – nu erau încă români propriu-⁠zişi (pe când nici francezii nu erau încă francezi şi nici italienii nu erau complet italieni), străinii îi prezintă pe aceşti pre-⁠români drept urmaşi ai romanilor, stăpânitori cândva la nord şi la sud de Dunăre. Se constată că, până la un moment dat, în epoca modernă, şi străinii şi românii erau de acord în legătură cu romanitatea românilor: Scriitorii, savanţii, clericii, călătorii, oamenii de arme, negustorii şi chiar aventurierii trecuţi pe la noi, mai evident de prin secolul al XIV-⁠lea încoace, i-⁠au prezentat pe români Europei, în limbile de circulaţie de-⁠atunci (mai ales în latineşte), ca fiind urmaşii romanilor. Toţi istoricii, lingviştii şi oamenii de cultură români, de la umanişti şi preiluminişti şi iluminişti încoace (adică de la Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-⁠Deleanu), i-⁠au descoperit lumii pe români ca urmaşi ai romanilor ori daco-⁠romanilor. Mai mult, prin anii ’60-⁠’70 ai secolului trecut, pe baza unor izvoare irefutabile, s-⁠a dovedit clar că românii înşişi aveau încă din Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, a descendenţei lor din romani. Cei care au readus în atenţie acest lucru, pe urmele marilor înaintaşi uitaţi, au fost istoricii Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster. Ei au fost în măsură să arate că unii dintre români au avut, inclusiv în Evul Mediu, conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar aventurieri, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s-⁠au născut din troienii lui Paris sau din galo-⁠romani etc. Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s-⁠a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s-⁠au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor „au venit de la Roma” („de la Râm ne tragem”, zicea Grigore Ureche).

Dacă ar fi să fixăm, din raţiuni didactice şi de sistematizare a materialului studiat, etapele cronologice (din perspectivă internă, românească) ale afirmării romanităţii românilor şi ale latinităţii limbii – care sunt tot atâtea trepte ale afirmării noastre în civilizaţia, cultura şi mentalitatea europeană – atunci acestea ar putea fi următoarele: Cumpăna dintre mileniile I şi al II-⁠lea ale erei creştine, când românii ajung cunoscuţi în conştiinţa europeană, mulţumită unor autori străini şi cancelarii ale unor state deja organizate (imperială bizantină, imperială occidentală, papală etc.); Organizarea Ţaratului Româno-⁠Bulgar al Asăneştilor (corespondenţa dintre papa Inocenţiu al III-⁠lea (1198-⁠1216) şi ţarul Ioniţă Caloian (1197-⁠1207), prin care suveranul român se mândrea cu descendenţa sa şi a poporului său din romani); Secolele XIII-⁠XIV, cu primele atestări (în medii ungare, italiene etc.) ale etnonimului de român, prin care se auto-⁠desemnau românii; Secolul al XV-⁠lea şi popularizarea românilor ca descendenţi ai romanilor, mai ales de către umaniştii italieni; Secolul al XVI-⁠lea, cu extinderea cunoaşterii romanităţii românilor, graţie autorilor italieni, germani, greci, polonezi, francezi etc.; rolul marii personalităţi a umanistului Nicolaus Olahus (pe româneşte, Nicolae Românul); Secolul al XVII-⁠lea, când romanitatea românilor devine loc comun în Occident şi când s-⁠au afirmat marii cronicari moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin, împreună cu munteanul Constantin Cantacuzino Stolnicul, încadrabili umanismului târziu; Cumpăna secolelor al XVII-⁠lea şi al XVIII-⁠lea sau epoca lui Dimitrie Cantemir, primul savant român de relevanţă europeană, recunoscut ca atare de Occident; marele cărturar polihistor s-⁠ar putea încadra în curentul preiluminst; Secolul Luminilor, ilustrat în cultura românească mai ales de Şcoala Ardeleană; Secolul al XIX-⁠lea, cu sub-⁠etapele sale (pre-⁠romantismul, romantismul, paşoptismul, junimismul, pozitivismul sau Şcoala Critică etc.), dintre care străluceşte curentul ieşean de la Junimea; Secolul al XX-⁠lea, tulburat de varii cataclisme, între care cele două războaie mondiale, şi de la fel de mari dezechilibre ale conştiinţei şi solidarităţii europene; în acest secol, după înscrierea României pe coordonatele europene deschise de Marea Unire, au urmat deceniile de izolare comunistă şi apoi efortul de reintegrare de după 1989. Când românii au avut perioade de înflorire, curentele ideologice şi culturale dominante au fost cele pro-⁠europene, de acţiune în cadrele latinităţii şi ale Occidentului, iar când au avut reculuri şi eşecuri, au predominat orientări străine, de tip răsăritean şi asiatic, ameninţări ale stepei şi regimuri totalitare.

Se va încerca, în acest cadru, relevarea doar a câtorva mărturii din interiorul societăţii plurietnice şi multiconfesionale transilvănene – privitoare la latinitatea românilor – din perioada Renaşterii şi de la începuturile epocii moderne.

Umanistul Nicolaus Olahus (1493-⁠1568), născut în Transilvania, într-⁠o familie de origine română din Ţara Românească, a fost de confesiune catolică şi a ajuns la cele mai înalte demnităţi religioase (arhiepiscop primat al Ungariei) şi politice (regent al Ungariei habsburgice). În lucrarea sa Hungaria (1536) spune: „Moldovenii au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie ca şi muntenii; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte… Limba lor şi a celorlalţi români a fost odinioară romană, ca unii care sunt coloni ai romanilor. În vremea noastră, limba moldovenilor se deosebeşte foarte mult de aceea (limba latină), dar vorbele lor pot fi înţelese de latini… Românii spun că sunt coloni ai romanilor. Argumentul acestui lucru este că au multe în comun cu limba romană şi se găsesc în acest loc foarte multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii mari ale vechimii şi stăpânirii romane aici”. La aceste informaţii trebuie să adăugăm şi comentariile lui Adam Francisc Kollarius, editorul ediţiei Hungariei de la 1763: „Toţi valahii se consideră pe ei înşişi ca fiind Rumunyi, adică romani, şi socot că vorbesc rumunyeschte, adică limba romanilor. Limba lor mai curată are cea mai mare înrudire cu limba italiană; dar în limba de care se folosesc în biserică, mai ales bihorenii, au în plus cuvinte slave, din pricina religiei pe care au primit-⁠o, dacă nu mă înşel, de la popoare slave, care au adoptat dogma şi ritul grec şi le păstrează cu cea mai mare dârzenie”. Kollarius spune că a fost în misiune la Oradea, în 1754, unde a lucrat şi a vorbit cu românii, convingându-⁠se direct de latinitatea limbii române.

Într-⁠un document redactat de Paulus de Varda, primatul Ungariei şi emis de regele Ferdinand, la 23 noiembrie 1548, ca motivare a reînnobilării lui Olahus, se spune: „Într-⁠adevăr se ştie că ei (românii) se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a lumii şi au fost aşezaţi într-⁠o parte foarte bogată a Daciei, care se numeşte Transalpina, spre a stăvili incursiunile vecinilor inamici…, de aceea, chiar şi acum, pe limba lor se numesc romani… Neamul tău a excelat, dând naştere multor conducători dintre cei mai de seamă. Printre aceştia se spune să au strălucit, în chip cu totul deosebit, şi Iancu de Hunedoara, tatăl vestitului rege Matia…”.

Este semnificativ de relevat şi felul în care sunt numiţi românii în textele religioase româneşti din secolul al XVI-⁠lea. Se ştie astăzi, fără să mai fie nevoie de nicio demonstraţie, că, în toate textele româneşti păstrate din secolul al XVI-⁠lea încoace, termenul de „vlah” (cu variantele sale), prezent în înscrisurile din alte limbi, a fost tradus, în chip invariabil, prin „român” („rumân”). De sub teascurile diaconului Coresi, au ieşit la Braşov, în a doua jumătate a secolului al XVI-⁠lea, nouă cărţi în limba română, între care: „Întrebare creştinească”, la 1559 (poate o reimprimare a Catehismului sibian din 1544, pierdut), „Faptele apostolilor”, la 1563, „Tâlcul evangheliilor”, la 1564, „Psaltirea”, la 1570, „Carte de învăţătură”, la 1581. Şi în epilogurile tipăriturilor coresiene (adică în texte originale, netraduse din alte limbi) se vede că românii şi limba lor poartă numele date de românii înşişi, adică „rumân”, „rumânească”. Astfel, în „Întrebare creştinească” (1559), se scrie: „…După aceaia, neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea de în limba sărbească pre limba rumânească… să înţeleagă toţi oamenii cine-⁠s rumâni creştini”. În „Psaltire” (1570), se justifică astfel nevoia cărţilor româneşti: „Cu mila lui Dumnezeu, eu, diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, nu mai noi, rumânii, n-⁠avem…”. Prin urmare, numele de sine dat românilor era cel provenit din latinescul Romanus. Dar numele de român apare şi în alte circumstanţe. În „Faptele apostolilor” (ediţia românească de la Braşov, din 1563, a diaconului Coresi), se poate citi: „…Şi spunu năravurele ce nu ne se cade noao a priimi şi a le face, Rumâni sântemu”. Natural, se pune întrebarea ce fel de „rumâni” puteau să existe pe vremea când apostolii umblau pe pământ. Pentru a răspunde, s-⁠a apelat la textele originale sau la textele-⁠martor, după care s-⁠a făcut traducerea în româneşte: în textul slav e scris rimleanini, iar în cel latin quum simus Romani. Aşadar, „rumânii” din „Faptele apostolilor” sunt romanii antici. Prin urmare, Romanus din latină s-⁠a tradus, în a doua jumătate a secolului al XVI-⁠lea, şi prin forma „rumân”.

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest