Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Gabriel Andreescu: omul-instituţie

Gabriel Andreescu: omul-instituţie

În condiţiile în care societatea românească e clătinată de criza reperelor şi o criză morală fără precedent, în condiţiile în care în cultura română e în toi un atroce război civil – după cum remarca argumentat Nicoleta Sălcudeanu – Gabriel Andreescu a făcut ceea ce n-⁠au făcut câteva organizaţii scriitoriceşti – în primul rând, conducerea Uniunii Scriitorilor din România! – care, firesc, erau obligate prin statut să apere onoarea şi demnitatea marilor scriitori români supuşi – fără probe – unei mineriade mediatice.

Ca şi cum aş fi venit de pe o altă lume, m-⁠am smuls din faţa ordinatorului şi – la îndemnul unui coleg – m-⁠am uitat la bărbatul cu ochelari din faţa mea. Nu sunt sigură că auzeam tot ce îmi spunea în acele clipe; scriind la ceva doar cu câteva fracţiuni de secundă înainte de a-⁠i răspunde la salut, mă îndoiesc de faptul că eram atentă la ce îmi spunea sau, foto-gabriel-andreescu-12mai exact, dacă într-⁠adevăr conştientizam ce anume îmi comunica. Îmi amintesc că vorbea despre un pachet de cărţi şi… Îmi mai aduc aminte că, în loc să devin atentă la ceea ce îmi aducea la cunoştinţă, mă uitam surprinsă la mâinile sale, apoi din nou la el, încercând să-⁠mi amintesc de unde îl cunosc; limpede era că îl cunoşteam de undeva, sigur îl văzusem, era un chip familiar cât de cât: de statură medie mai degrabă, mâini expresive, cu degete prelungi, fine, frunte înaltă, un pic boltită, părul pe timpuri, probabil, de un negru dens, în care Dumnezeu a lăsat argint din belşug, nas prelung, ascuţit, bărbie accentuată. Categoric, îl cunosc, repetam interior în timp ce-⁠l priveam; şi continuam să stau înmărmurită, fără să fac minimele gesturi cuvenite în asemenea circumstanţe. Uşor amuzat, uşor mirat că nu găsise ceea ce căuta, da, cărţile, bărbatul s-⁠a retras fără comentarii. Rămăsesem cu un aer niţel pierdut, învăluită în surprinderea de a nu-⁠mi aduce aminte cu precizie de unde cunoşteam acea fiinţă cu voce afundă, plăcută; unde mai întâlnisem acel bărbat occidental, care are ceva ce întârzie în duhul tău multă vreme după ce l-⁠ai văzut şi i-⁠ai vorbit?; acel ceva pe care îl voi descoperi peste ani şi-⁠n faţa căruia mă voi minuna aşa cum se cuvine. De cum terminasem să scriu eseul la care lucram, bombănind felul meu de a fi exasperant de încet, în sfârşit, mi-⁠am amintit cine era intelectualul din faţa mea. M-⁠am simţit jenată de faptul că nu l-⁠am recunoscut din capul locului, iar scuza că eram concentrată la ceea ce scriam atunci nu avea cum să reziste în faţa asprimii mele, întoarse împotriva mea.

Trecuseră vreo zece ani de la acea întâlnire, evident, ratată. Continuam să-⁠l urmăresc, să-⁠l admir, să-⁠l citesc. De fapt, e un amestec de admiraţie şi uimire. Gabriel Andreescu – despre acest intelectual, devenit prieten, e vorba – are ceva în felul său de a fi vădit discordant cu mediul dâmboviţean. Stofa de intelectual occidental, de o fineţe rară, învăluit în aerul nelumesc al unui savant – mă gândesc la Orbirea lui Elias Canetti şi la emblematicul Peter Kien, creat de părintele său spiritual la doar 26 de ani – care aparent şi-⁠a încheiat socotelile cu lumea aceasta, poate fi, câteodată, rapid contrazisă parcă de râsul plin, rotund, rostogolit din adâncurile fiinţei, pentru ca de îndată, la suprafaţa firii, să se işte un gânditor de un calm desăvârşit, calm sub a cărei carcasă se ascunde un individ pasional, dispus să meargă până la capăt într-⁠o dezbatere sau într-⁠o istorie, oricât de incomodă s-⁠ar arăta aceasta, fiindcă este obişnuit să ducă la bun gabriel-andreescu-cu-sotia-sa-iarna-1987sfârşit lucrul început şi să-⁠l facă de la excelent în sus. Curajul de a fi contra valului, curajul opoziţiei şi fidelitatea, consecvenţa faţă de opinia asumată – pentru a urma până în pânzele albe nişte principii moştenite de la sorbona celor şapte ani de acasă – nu-⁠i este străin nici pe departe. Deşi în opinia mea este un erou – câţi dintre românii mari au avut bărbăţia de a înfrunta regimul ceauşist, ajungând după gratii şi păstrându-⁠şi verticalitatea în faţa gardienilor şi a anchetatorilor? – nimic din comportamentul său nu va trăda caracterul excepţional al opoziţiei sale din timpurile dictaturii. Dacă vei încerca să aduci vorba despre curajul sau despre eroismul său, cu o mişcare elegantă a mânii şi cu o modestie profundă va schiţa un gest îngemănat cu franţuzescul passons, e loc pentru mai mult. Are o curiozitate vie, mereu la pândă, care ar concura-⁠o pe cea a copiilor sau a poeţilor. Râde cu poftă, enorm, de lume şi, înainte de toate, de el însuşi; într-⁠o situaţie la limită, ca un om puternic, va căuta unde anume a greşit, într-⁠o ţară unde majoritatea se grăbeşte să arunce vina pe celălalt, pe istorie, guvern, naţiune, stat, fără să cadă pe gânduri barem preţ de câteva fracţiuni de secundă, pentru a găsi vina în propria grădină.

Aceste lucruri le voi afla mai târziu, da, mai târziu. Până să-⁠l cunosc, i-⁠am citit o parte din cărţile scrise şi publicate la prestigioase edituri. Până să-⁠l revăd după ani, râzând cu poftă pe marginea primei întrevederi ratate, am purtat o îndelungată corespondenţă cu Gabriel. O corespondenţă care devenise, între timp, un fel de tabiet, ceva ca un liman în lipsa căruia simţi că pe neaşteptate se creează un gol. Un gol straniu, imposibil de umplut cu orice altceva. Am simţit umărul lui Gabriel alături într-⁠o perioadă în care m-⁠am pomenit pe muchia fragilă ce desparte viaţa de moarte. Acest om devenit drag inimii mele nici nu bănuieşte de câte ori i-⁠am mulţumit lui Dumnezeu că pur şi simplu există şi că mi-⁠a făcut darul de a-⁠l aduce în viaţa mea, în timp ce eram încolţită de o boală gravă.

M-⁠am surprins întrebându-⁠mă cum ar fi arătat viaţa literară românească – şi nu numai cea literară – dacă nu ar fi apărut masivul tom, care a bulversat scenarii, regii, sentimente sau orgolii, dând peste cap jocuri nu totdeauna curate, aranjamente făcute în spatele unor dosare care – s-⁠a văzut – pot ucide personalităţi vii (cazurile Mircea Iorgulescu şi Cezar Ivănescu), pot afecta destine, imagini publice sau pot ucide bărbaţii mari ai acestui neam, plecaţi în lumea celor drepţi, fenomenul numit de Virgil Nemoianu necrofagie luând proporţii îngrijorătoare în România ultimului deceniu?

Care să fie imboldul de a scrie aceste adevăruri, dacă nu umanitatea acestui cercetător avizat al istoriei comunismului românesc şi al istoriei disidenţei din Estul Europei? O umanitate profundă, vie, scormonitoare, dăruită acestui intelectual de rasă, căruia nu obosesc să-⁠i spun om-⁠instituţie, iar el, cu acelaşi surâs de o blândeţe profundă, nu oboseşte să spună ceva în genul lasă, passons. O umanitate ce nu-⁠şi doreşte decât să se apropie de înţelegerea firii umane, aduse în situaţii-⁠limită. Adică să ajungă – prin mijloacele specifice cercetării istoriei mentalităţilor – la ceea ce dragul mie rus, Fiodor Mihailovici, numea omul din om. De unde interesul pentru reacţiile omului ajuns la limită şi studiul unor destine dramatice în cazul unui disident român, pe care Revoluţia din 1989 l-⁠a găsit în calitate de deţinut politic? Pe parcursul unei zile aproape, am vorbit cu Gabriel Andreescu şi Nicolae Breban – generosul nostru amfitrion – despre oameni, disidenţă, istorii umane şi destine frânte, despre intelectualii postcomunişti care au instrumentalizat anticomunismul, girând – într-⁠un stat democratic – crearea unui început de dictatură după modelul sud-⁠american; am vorbit despre unii indivizi care – în absenţa unei opere majore – şi-⁠au transformat disidenţa în meserie profitabilă şi despre identitatea poporului român, clătinată nu fără complicitatea unor intelectuali de marcă, despre primenirea nomenklaturii etc. Aveam în faţa mea un om de o mare calitate. Un om rar în lumea de azi, aşa cum e. Un om pe care îl admir şi îl respect. Din clipa în care mi-⁠a mărturisit că, aflându-⁠se în închisoare, i-⁠a cerut gardianului să-⁠i aducă Idiotul de F. Dostoievski, am început să-⁠l iubesc. Stilul gabrielandreescian rămâne a fi mereu inconfundabil: omul din el va fi – după cum s-⁠a mai remarcat, de altfel – de partea minoritarului, de partea omului singur, care înfruntă un sistem. Gabriel va face efortul de a înţelege victima, modul ei de a lupta pentru ca să reziste faţă în faţă cu anchetatorul sau cu o parte a presei tabloidizate, dacă nu împânzite la scară alarmantă de mercenari. Şi, cu acelaşi, neobosit arsenal de nuanţe, cercetătorul va păşi pe terenul călăilor, găsind de cuviinţă să judece onest, recunoscând că există grade de vinovăţie şi că documentele din arhivă trebuie tratate cu prudenţă.

În condiţiile în care societatea românească e clătinată de criza reperelor şi o criză morală fără precedent, în condiţiile în care în cultura română e în toi un atroce război civil – după cum remarca argumentat Nicoleta Sălcudeanu – Gabriel Afis-p-1-Gabriel-AndreescuAndreescu a făcut ceea ce n-⁠au făcut câteva organizaţii scriitoriceşti – în primul rând, conducerea Uniunii Scriitorilor din România! – care, firesc, erau obligate prin statut să apere onoarea şi demnitatea marilor scriitori români supuşi – fără probe – unei mineriade mediatice. Dacă dărâmi coloanele de rezistenţă ale unui templu, oricât de somptuos şi puternic ar fi, bineînţeles că acesta la un moment dat se va prăbuşi. Nu cred că ţinta imundelor campanii mediatice din ultimul deceniu a fost întâmplător o seamă de personalităţi de marcă ale literaturii române, prin a căror operă, sub dictatură, s-⁠a perpetuat europenitatea culturii lui Blaga şi Eminescu, Cioran şi Eliade sau Brâncuşi. Cercetătorul Gabriel Andreescu s-⁠a adâncit în arhivele securităţii, a parcurs kilometri de dosare, încercând să extragă adevărul din „fântâna trecutului”, aducându-⁠l la cunoştinţa publicului şi reabilitând câţiva stâlpi ai culturii române de vârf: Adrian Marino, Mircea Iorgulescu, Nicolae Balotă, Nicolae Breban, Ştefan Aug. Doinaş ş.a. În două cazuri – Mircea Iorgulescu şi Nicolae Breban – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat un verdict definitiv: solicitarea în instanţă de a confirma calitatea de colaborator, făcută de Consiliul Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii, a fost neîntemeiată. Verdictul instanţei supreme a coincis, din fericire, cu verdictul dat – în urma unor scrupuloase cercetări – de Gabriel Andreescu. Previzibil, profesionalismul, verticalitatea, umanitatea şi curajul lui Gabriel Andreescu i-⁠a deranjat pe unii procurori literari, inchizitori ce trag cu ochiul la epoca proletcultistă, inspirându-⁠se cu asupra de măsură din analele odioase ale acesteia. Previzibil, vocea puternică a acestui disident i-⁠a deranjat pe unii oportunişti kominternişti, interesaţi să menţină cu orice preţ haosul organizat în favoarea puterii şi influenţei lor.

Tentativele de decredibilizare a acestui om-⁠instituţie, de bună seamă, vor eşua. Modul în care se încearcă să fie discreditată vocea lui Gabriel Andreescu vorbeşte nu despre calitatea umană a acestui mare om, imposibil de intimidat sau de redus la tăcere, ci despre josnicia la care coboară cei care – exact ca pe timpul lui Stalin şi Gheorghiu-⁠Dej – folosesc informaţii din trecutul – regretat! – al unor apropiaţi ai personalităţii vizate, pentru a o decredibiliza şi a o supune unui linşaj mediatic. Astfel, în loc să se discute fondul chestiunii abordate în studiile gabrielandreesciene, uniiGabriel-andreescu-3 oportunişti ai vremurilor noi recurg la o diversiune infamă, de extracţie neostalinistă, aducând în atenţia publică trecutul unui apropiat al cărturarului cu scopul explicit de a-⁠l discredita, punând sub semnul calomniei şi al lipsei de încredere demersurile sale publice – ceea ce este inadmisibil într-⁠o polemică ce respectă o minimă rigoare intelectuală şi denotă – în accepţia unui cărturar ca Mihai Ralea – un grav deficit de inteligenţă.

Să revenim, aşadar, la fondul chestiunii. Angrenat în tratarea unei teme dificile şi incomode – ca de obicei – Gabriel Andreescu nu se va grăbi să emită judecăţi, nici să condamne. Se va documenta cu răbdare şi profesionalism, va epuiza bibliografia obligatorie; emiţând judecăţi, frazele sale mereu scurte, şlefuite răbdător, chirurgical aproape, vor cuprinde nuanţe alături de alte nuanţe, detalii peste care orice spirit mai puţin pregătit sau poate doar grăbit, dacă nu pervertit, va trece fără să clipească. Cercetătorul se va supune el însuşi unui examen, va intra în pielea omului supus analizei şi se va documenta conştiincios în arhive, citind zeci, sute, mii de tomuri, până să tragă o concluzie ori să ajungă la limanul scontat: iluminarea, descinderea în preajma omului din om. Studiile sale incendiare, eseurile-⁠i polemice de o acurateţe, corectitudine şi acuitate a observaţiei rare în lumea noastră, mă fac, câteodată, în aşteptarea lor, să amân trimiterea la tipar a revistei Contemporanul şi mărturisesc că aşa voi proceda şi în continuare.

M-⁠am surprins întrebându-⁠mă cum ar fi arătat viaţa literară românească – şi nu numai cea literară – dacă nu ar fi apărut masivul tom, care a bulversat scenarii, regii, sentimente sau orgolii, dând peste cap jocuri nu totdeauna curate, aranjamente făcute în spatele unor dosare care – s-⁠a văzut – pot ucide personalităţi vii (cazurile Mircea Iorgulescu şi Cezar Ivănescu), pot afecta destine, imagini publice sau pot ucide bărbaţii mari ai acestui neam, plecaţi în lumea celor drepţi, fenomenul numit de Virgil Nemoianu necrofagie luând proporţii îngrijorătoare în România ultimului deceniu?
Cum am fi arătat noi, scriitorii români, fără volumul Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii, semnat de Gabriel Andreescu? Teamă mi-⁠e că un răspuns franc, bărbătesc, la aceste întrebări imposibile nu ar face cinste multora dintre noi, scriitorii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest