Aura Christi în dialog cu Gabriel Andreescu: Existența prin cultură (I-II)
Aura Christi în dialog cu Gabriel Andreescu
Dincolo de limita culturală impusă de autorităţi
Au
ra Christi: Dragă Gabriel Andreescu, cum vă explicaţi faptul că disidenţii reali, care s-au opus făţiş regimului Ceauşescu, în condiţiile unei dictaturi sălbatice, prin acţiuni radicale, au fost daţi la o parte după 1990, prim-planul ocupându-l „eroii de catifea”, anticomuniştii vehemenţi din postcomunism?
Gabriel Andreescu: În ce sens să fi fost disidenţii „daţi la o parte”? La sfârşitul lunii decembrie 1989 erau întâmpinaţi cu reverenţă, iar mulţi (dintre cei puţini) au intrat în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Majoritatea s-au distanţat însă de centrul de putere creat în jurul preşedintelui Ion Iliescu. Doina Cornea a fost prima care şi-a dat demisia din FSN, în aprilie mi-am dat-o şi eu din Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională ca protest faţă de încercarea de reprimare a Pieţii Universităţii. Majoritatea disidenţilor a jucat un rol central în evoluţia postdecembristă. Mircea Dinescu a asigurat distanţarea Uniunii Scriitorilor din România de campaniile antimaghiare din primele luni ale anului 1990. Acelaşi lucru l-au făcut alţi foşti disidenţi intraţi în Grupul pentru Dialog Social: s-au plasat ferm pe baricada reconcilierii româno-maghiare. Să ne amintim că susţinerea dată de Uniunea Scriitorilor şi Academia de Ştiinţe din Serbia politicii extremiste a lui Miloşevici fusese hotărâtoare pentru traiectoria spre dezastru a fostei Iugoslavii. Or, poziţia disidenţilor, atunci cu greutate, în chestiunea maghiară, a diminuat şocul incitărilor interetnice din 1990 şi din anii următori. Lumea nu prea realizează cât a contat contracararea ultranaţionalismului din acea perioadă pentru evoluţia ulterioară a României.
Doina Cornea a participat la înfiinţarea Frontului Democratic Antitotalitar, din care 
a crescut Convenţia Democratică din România, formaţiunea politică căreia îi datorăm schimbarea pro-europeană din anul 1996. Disidenţii au fost între iniţiatorii organizaţiilor neguvernamentale (de la Comitetul Helsinki până la Alianţa Civică), forme de solidaritate care au reuşit să blocheze acţiunile regimului Ion Iliescu de îngustare a mecanismelor democraţiei. Pe atunci, societatea civilă era mai puternică, mai adaptată şi mai consistentă decât partidele istorice. Veţi găsi o panoramă a acelor timpuri în două cărţi pe care le-am publicat cu peste zece ani în urmă: Ruleta. Români şi maghiari, 1990-2000 (Editura Polirom, 2001) şi Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă (Polirom, 1998). În 1993, când aţi venit în România, lucrurile se aşezaseră deja pe linia care ducea la saltul politic din 1996. Cei trei ani anteriori fuseseră extrem de tulburaţi şi au contat cât o întreagă epocă.
Tocmai pentru că au contat, începând cu lunile ianuarie-februarie, presa FSN a lansat împotriva disidenţilor campanii teribile – tip „Doina Cornea e amanta lui Corneliu Coposu” şi alte enunţuri ignobile. La nivel popular, macularea, desigur, a funcţionat.
Fiecare disident şi-a urmat un traseu de care era deplin răspunzător. De ce ar fi trebuit să ocupe „pe vecie” un prim plan? Ca şi democraţia, primul plan este o scenă ce se apără zi de zi. Oamenii care s-au opus regimului Ceauşescu au fost nişte c
urajoşi, dar temeritatea nu te face nici mai frumos, nici mai inteligent, nici mai elocvent, nici mai eficient. Aş adăuga că disidenţa nu-ţi asigură neapărat un mai bun discernământ moral. Am cunoscut oameni lipsiţi de curaj a căror fineţe, devoţiune ori subtilitate psihologică le asigura credibilitate etică.
Rămâne întrebarea, dacă înţeleg, de ce se află în prim plan personalităţi a căror vehemenţă anticomunistă s-a manifestat doar după căderea comunismului. E de văzut de la caz la caz şi dacă într-adevăr, anti-comunismul ajută cariera. Întrebarea îmi pare relevantă cu privire la instituţiile menite să ne dezvăluie secretele vechiului regim: cum s-au ocupat poziţiile decizionale ori onorifice în Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, CNSAS, IICCMER sau Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Şi, totuşi, e o observaţie – îndepărtarea disidenţilor din viaţa socială şi culturală – făcută şi de alţi scriitori. Nu susţin că ei, indezirabilii de altădată, ar fi trebuit să se afle mereu în lumina reflectoarelor. În timp ce unele disidenţe sunt inventate peste noapte, se fac filme documentare despre suferinţe exagerate etc., personalităţi ca de pildă Virgil Tănase, Paul Goma, Nicolae Breban sau Dumitru Ţepeneag nu sunt tratate cum se cuvine. Mă refer, în special, la disidenţii veniţi din domeniul culturii, fiindcă acest spaţiu îmi este familiar. Comparaţi modul în care a fost primit acasă Soljeniţîn cu… modul în care nu e primit acasă Paul Goma.
Deseori, neînţelegerile apar din utilizarea diferită a cuvintelor. Eu folosesc cuvântul „disident” pe linia literaturii de specialitate, din anii `70 până astăzi: el defineşte acei opozanţi care au condamnat public regimul comunist pentru încălcarea drepturilor omului – sau în termeni mai tari, pentru caracterul său criminal. Cu excepţia lui Paul Goma, seria scriitorilor la care vă referiţi face parte din altă categorie, a rezistenţei prin cultură sau ceea ce numesc într-o carte în lucru, a „ex
istenţei prin cultură”. Definesc „rezistenţa prin cultură” ca trecere dincolo de limita culturală impusă de autorităţi. Interesant în ce-i priveşte pe Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag e faptul că au împins limita a ce era permis, negociind-o „în inima sistemului” (cu oameni din nomenclatură şi Securitate). Frontiera dintre „da” şi „nu” era nesigură şi relativă, arăta ca o bandă mai lată. În funcţie de personalitatea creatorilor, regimul mai făcea un pas înapoi, lăţea banda. Am documentat pe larg cazul Breban în volumul Cărturari, opozanţi şi documente. În Cartea Albă a Securităţii apar câteva pagini care reproduc dialogul dintre Dumitru Ţepeneag şi un general al instituţiei, din aprilie 1969 (pp. 19-25), exemplu spectaculos pentru bătălia împotriva „limitei acceptate”. Generalul îi zicea scriitorului: „Auzi, domnule Ţepeneag, ţi-ai făcut de cap în Ţara Românească. Să ştii că te avertizez, începând din momentul ăsta, dacă nu-ţi vezi de treabă, e ultima oară când te chem aici”. La care teoreticianul onirismului replica: „De pildă, dv. ştiţi foarte bine că există o cenzură mai mare decât ar trebui să fie”.
Standardele culturale ale comunismului se puteau mişca, nu şi cele privind legitimitatea regimului.
În cazul lui Paul Goma, conducerea din 1990 a Uniunii Scriitorilor poartă ruşinea de a nu fi discutat şi eliminat, în prima şedinţă, decizia de excludere din Uniune a disidentului (din 1977). În rest însă, Goma putea să vină oricând în România – cetăţenia nu-i fusese retrasă, cum s-a tot spus. Pur şi simplu, nu a făcut-o, motivat probabil şi de statutul său de refugiat. La revista 22 s-a creat o situaţie penibilă în anul 1996, când Goma a anunţat că va candida la Preşedinţia România şi a rugat redacţia să-i promoveze anunţul. Solidară, revista a adunat mai multe materiale de susţinere, deşi totul părea aventuros şi confuz. În sfârşit, Goma trebuia să facă gestul elementar să vină în ţară, să dea continuitate unui proiect care pusese deja o greutate pe umărul unor oameni. A refuzat. Or, a te adresa votanţilor dintr-un apartament din Paris nu este o dovadă de prea mare respect nici pentru alegători, nici pentru susţinători, nici pentru instituţii.
Critica, semn de maturitate a unei comunităţi intelectuale
În 2013 aţi publicat două cărţi, MISA. Radiografia unei represiuni şi Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii. Prima este un document al încălcării drepturilor omului în România postdecembristă, a doua, o panoramă amplă a modului în care Securitatea de altădată triumfă prin instituţii ale statului românesc şi, curios, prin unii intelectuali publici. În ce măsură jocul de-a manipularea arhivelor este periculos? Vorbeaţi despre compromiterea demersului de studiere a arhivelor securităţii…
Deşi se referă la radiografia represiunii împotriva MISA, prima carte este o radiografie a întregii societăţii româneşti, a continuităţii de oameni dinainte şi după revoluţie, a alianţelor de putere şi interese, a funcţionării lamentabile a presei, de-a lungul deceniilor; a lipsei de cultură democratică a populaţiei care o face vulnerabilă şi manipulabilă. Cartea vorbeşte despre destinele unor oameni, despre evenimente dramatice şi istorii impresionante. O colegă de universitate, de altfel bună cunoscătoare a lumii în care trăim, îmi scria în timpul lecturii: „Citesc şi mă crucesc!”
Cartea este rezultatul unei documentări care a început în 1996 şi s-a terminat cu d
ouă săptămâni înainte de trimiterea la editură (a apărut în aprilie 2013). Cantitatea de informaţie o face utilă celui interesat de realităţile României postdecembriste. Subiectul motiva atenţie şi întrucât fusese anterior obiectul a mii de materiale (nu este o exagerare) scrise sau televizate. Din MISA. Radiografia unei represiuni a apărut un fragment în Contemporanul, Ştefan Borbély a făcut o trimitere la carte, iar Ovidiu Pecican o recenzie. A beneficiat de lansarea lui Ion Bogdan Lefter şi William Totok. Doar atât. Politica struţului faţă de monografia represiunii MISA vorbeşte despre o ipocrizie cuprinzătoare.
În ce priveşte cartea despre manipularea Arhivei Securităţii, ea vă răspunde întrebării: manipularea arhivelor este periculoasă întrucât lucrează ca o operaţie de distrugere a modelelor socio-culturale, rescrie istoria, tulbură judecata etică.
Cât de gravă se arată a fi una dintre bolile incredibile ale societăţii postcomuniste: decimarea elitelor creatoare ale acestei ţări? Printre victime figurează vârfuri ale culturii româneşti, a căror operă face parte din patrimoniul cultural al României: Adrian Marino, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Ioan Groşan, Virgil Tănase, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu. Ultimii doi scriitori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conform căreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală, iar mai târziu în moarte.
Punerea în discuţie a personalităţilor culturale, analiza comportamentului lor dintr-un unghi civic, politic şi etic constituie un semn de maturitate a unei comunităţi intelectuale. Cu atât mai mult cu cât „la noi sunt mulţi oameni talentaţi şi puţini oameni de caracter”. Doar că, deseori, campaniile declanşate împotriva unor creatori nu arată a „punere în discuţie”, ci manifestare a unui fel rudimentar de a gândi condiţia umană.
Ar putea fi şi o tradiţie a corpului profesional, sugerată de formidabila premoniţie a lui Adrian Marino, din Viaţa unui om singur: „O declar pe faţă: nu mă tem nici de «dosare», nici de Securitate, nici de SRI, nici de un alt serviciu asemănător din lume. Dar de ura, invidia şi veninul scriitorului român adversar am început, într-adevăr, să mă tem. Fiindcă este capabil oricând de reacţii iraţionale, imprevizibile şi mai ales, lipsite de scrupule. Megalomania, egocentrismul şi orgoliul rănit al scriitorului [sunt] capabile de adevărate ravagii”.
Scriaţi, la un moment dat, de ciudăţeniile, contorsionările, lumea de o bogăţie umană de necrezut, găsită în arhivele securităţii: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudăţenie, ce contorsionări umane povestesc documentele despre viaţa lui Breban. Inclusiv «minunea» că nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situaţii care puteau sugera contrariul”.
Volumul Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii acoperă trei categorii de situaţii. Una a avut în vedere personalităţi despre care cu greu m-aş fi aşteptat ca arhiva să dezvăluie ceva în esenţă nou. La Mihnea Berindei ori Mihai Botez, detaliile reţinute de Securitate nu aveau cum să reflecte altceva decât viaţa lor de suprafaţă. Nu am făcut decât să documentez manipularea. În ce-i priveşte pe Adrian Marino şi Alexandru Paleologu, documentele erau chemate să aducă un fel de aşezare, de clarificare a lucrurilor cunoscute. Au completat – nu şi reaşezat – ce ştiam anterior. Marile surprize au fost dosarele lui Constantin Noica şi Nicolae Breban. După cercetarea de arhivă, portretele lor capătă o coerenţă de negândit – rămânând în acelaşi timp paradoxale – dacă avem în minte cât de sparte în bucăţi erau imaginile lor publice. Noica mi-a devenit mai straniu, Breban mai uman.
Cum trataţi documentele din arhivă: cu suspiciune sau încredere? În ce măsură poate fi credibil un raport al unui angajat al securităţii? Cum poate o filă de dosar răsturna o cercetare? Mă refer la cazurile Adrian Marino şi Nicolae Breban.
Tratez documentele cum sunt: ca o preţioasă sursă de informaţii. Despre „neîncredere” se poate vorbi în legătură cu susţinerile unui informator într-o notă, a unui ofiţer de securitate într-un raport etc. Dar nu cu privire la documentul ca atare. El nu are de ce să inspire neîncredere ori încredere: el este util sau lipsit de utilitate în funcţie de posibilitatea pe care ţi-o oferă să extragi „adevăruri”. Toată discuţia despre falsitatea dosarelor porneşte de la viziunea, greşită, că ce găseşti în înscrisuri este de luat ad litteram. În nici un domeniu nu se întâmplă aşa ceva. Dacă nimereşti peste craniul unui animal, cu un dinte acoperit de smalţ, nu vei trage concluzia că animalul are un corp acoperit de smalţ. Afli că este erbivor sau carnivor, că a trăit mulţi ani sau foarte puţini. În orice caz, altceva decât ce vezi.
Materialele din arhivă pe numele lui Adrian Marino şi Nicolae Breban acoperă partea semnificativă a relaţiilor lor cu regimul. Au o completitudine care ne permite să vorbim cu siguranţă despre semnificaţia lor. Există şi file care contrastau cu restul, dar cu puţină muncă, a ajuns la suprafaţă şi motivul.
Sunt uimită de răbdarea, pasiunea şi atenţia cu care parcurgeţi zeci de dosare, sute, mii de pagini din arhive. După ce a citit câteva file din dosarul său, alcătuit din 13 tomuri depozitate la ACNSAS, autorul Buneivestiri, s-a plictisit şi a renunţat. Mi se pare un detaliu antologic. Se întâmplă să vă plictisiţi, în timp ce studiaţi un dosar anume?
Antologic pentru cât de diferit ne funcţionează minţile. Înzestrate diferit sunt ele de la început, dar specilizarea de-a lungul vieţii d
uce la paradoxuri precum cel căruia i-a fost victimă Nicolae Breban, iar beneficiar, eu. Este de înţeles de ce unui scriitor creator de lumi şi de caractere, rândurile unui dosar, repetitive, lemnoase, îi pot părea de-a dreptul indigeste. Pentru o minte analitică însă, cu cât mai multă zgură dată la o parte, cu atât mai preţioasă informaţia culeasă. (Iată de ce nu mă plictisesc.) Am amintit de câteva ori despre necesitatea de a distinge straturile de text în funcţie de voci şi adăugând contextele. Doar că aceste adevărate coduri de lectură nu pot fi cumpărate de la vreun magazin. Trebuie să le descoperi singur în timp ce studiezi documentele. Iată, de abia după câteva sute de volume am înţeles că, printre altele, unii ofiţeri mută spusele din gura unei surse în gura alteia. O făceau ca să-şi rotunjească dosarele la care lucrau. În spatele aurei lor de cerberi, agenţii se comportau birocratic. Oamenii care aveau de făcut note, cereri şi rapoarte căutau soluţiile cele mai comode să demonstreze că sunt activi, că sunt disciplinaţi, că sunt eficienţi.
Comentariul anterior îmi pare a demonstra şi cât de eronat este să vezi în cunoaştere şi creaţie opera unor genii înconjurate de mediocri. Minţile, cu performanţele lor variate, se completează şi se potenţează chiar atunci când par adverse. Inamiciţiile ori asimetriile în cultură afectează sufletele, nu şi intelectul.
Cine stă la originea compromiterii ideii de studiere a arhivelor securităţii?
Cu siguranţă, marii jucători sunt serviciile de informaţii. Şi Comisia de control a SRI. Primul Colegiu al CNSAS a avut un rol decisiv, de asemenea. Nu mă refer doar la membrii Colegiului, ci şi la oameni de decizie din departamentul de Investigaţii. (Şi astăzi, şefa Investigaţiilor dă vina pe fosta Lege nr. 187/1999, care aplicată cu bună credinţă, asigura toate condiţiile deconspirării şi accesului la propriul dosar).
Din Colegiu, contribuţia de frunte a aparţinut directorului Gheorghe Onişoru. După câte ştiu, Onişoru a fost susţinut (în discuţiile din spatele uşilor închise) de Alianţa Civică. Cine a obligat Alianţa să facă o asemenea propunere? Greu de prevăzut a fost lovitura dată respectabilităţii CNSAS de către Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu: au intrat în Colegiu, deşi legea interzicea foştilor membri ai PCR să ocupe funcţia. Astfel, CNSAS era compromis înainte să înceapă să funcţioneze.
Aveau să afecteze studiul colaboraţionismului şi rezistenţei aşa zişii cercetători care parcurg dosarele doar parţial şi trag concluzii globale. Sau intelectualii care ne spun despre ce se află în arhivă fără s-o fi deschis. Se află la rând oamenii dezinformărilor, precum Mihai Pelin, ale cărui relaţii de altădată cu fosta Securitate nu permitea semnarea unui contract de colaborare cu CNSAS (cum a avut). Pelin a folosit sistematic arhiva ca să intoxice opinia publică. În volumul Cartea Albă a Securităţii, selecţia documentelor urma o reţetă fin elaborată, capabilă să rescrie, chiar şi cu materiale autentice, istoria relaţiei dintre oamenii de cultură şi regim. În cartea Operaţiunile Meliţa şi Eterul, prezentarea făcută de el postului de Radio Europa Liberă avea accente din revista Săptămâna a anilor `80. Cum se poate înţelege oare faptul că Horia-Roman Patapievici, membru al Colegiului atunci, i-a elogiat contribuţia la valorificarea arhivei CNSAS?
În seria ratărilor vin la rând acei ziarişti pentru care dosarele reprezintă ocazia unui scandal de presă. Apoi oamenii de cultură care preiau necritic alegaţiile şi le folosesc în bătăliile lor de prestigiu. În acest sens, compromiterea ideii de studiere a arhivelor securităţii este o operă colectivă.
Este nevoie de mai multă „exegeză existenţială”
Antologic în sens malign în această ordine de idei rămâne a fi un număr al revistei România literară (nr. 13-14, aprilie 1999), dedicat „cazului Ion Caraion”. Scriam şi altădată: cum să judeci un coleg de breaslă condamnat de două ori la moarte? Cum să judeci un scriitor, care, după ani de privaţiune, redevenit, în sfârşit, liber, mânat de voinţa de a-şi construi o operă, s-a înzidit în destinul literaturii române, asumându-şi izolarea, sărăcia şi singurătatea? Cum să girezi un reprezentant al organelor represive de altădată, care îşi arogă cu o obrăznicie fără seamăn dreptul de a da lecţii unui mare poet, ale cărui oase au putrezit în puşcăriile stalinisto-dejiste? Un călău de pe vremuri îi dă lecţii unei victime, iar colegii de breaslă ai acestei victime încuviinţează lecţiile, trăgând de urechi un confrate mort? Nu înţeleg…
„Reprezentantul organelor represive de altădată” despre care vorbiţi este evident Mihai Pelin la care m-am referit mai sus. Interpretaţi publicarea „cazului Ion Caraion” în România literară drept un act malign. Am o perspectivă diferită: orice fiinţă poate fi judecată, deci, şi poetul. Dacă noi nu cuprindem faptele în termeni etici, cine să o facă? E adevărat, „cazul Caraion” are o complexitate neobişnuită. Putem afirma că reprezintă o provocare pentru gândirea morală.
Ion Caraion a suportat ani de puşcărie şi a fost condamnat de două ori la moarte. Dacă nu ai trecut printr-o astfel de experienţă, e greu să-ţi imaginezi impactul pe care îl poate avea asupra unei fiinţe umane pronunţarea sentinţei capitale. Cine nu a stat o zi în închisoare, în condiţiile acelei epoci, nu are dimensiunea recluziunii. Faptul că un om a acceptat să colaboreze cu organele represive după astfel de încercări este de înţeles. Norma juridică exonerează victimele de colaboraţionism. Dar le exonerează şi „legea morală”? Specific în cazul lui Caraion este caracterul frenetic al notelor sale informative. Există în ele o pasiune a maculării, o atracţie pentru bârfă cum vedem rar – şi în nici un alt caz cu o asemenea stilistică. Ce este mai firesc decât să pui în discuţie asemenea fapte? Să le observi excepţionalitatea şi dificultatea integrării lor în portretul poetului „înzidit”, cum spuneţi, în destinul literaturii române?
Nu contest nevoia de a pune în discuţie asemenea fapte. Mi se pare stranie înverşunarea cu care a fost condamnat un confrate. Apoi, mi s-au părut cel puţin stranii lecţiile de moralitate date de dl Pelin şi reacţia unor colegi de breaslă.
Ar fi nevoie de mai multă „exegeză existenţială”. În ce priveşte judecarea morală a poetului, găsesc în spusele Monicăi Lovinescu (insultată de Caraion în jurnalul său) principala mea referinţă: „Pe un astfel de scriitor victimă a iubirii sale pentru orice cuvânt scris de el (…) se pot supăra cel mult prietenii în nici un fel menajaţi de el, nu însă şi observatorul unei stări sociale şi politice clinice unde, ca în 1984 al lui Orwell, ochiul stăpânului te urmăreşte până şi în cea mai mică intimitate, violând-o, şi oricât ai fi de reabilitat, dacă ai fost deţinut politic, rămâi virtual arestat pe tot restul vieţii, în stare de anchetă permanentă. Într-o astfel de situaţie incredibilă, victima se poate purta mai mult sau mai puţin bine, tot victimă rămâne. Singurul mod de a ne păstra cât de cât sănătatea morală într-un astfel de context este de a şti să nu amestecăm vinovăţia sbirilor cu slăbiciunile posibile ale victimei. Toate răspunderile revin celor dintâi. Sbirilor.”
De vreme ce ideea de studiere a arhivelor este compromisă, ce e de făcut? Ce ieşiri din impas vedeţi?
Nu ideea de studiere a arhivelor poate fi compromisă, ci scrierile ratate despre conţinutul arhivelor. Confuzia actuală obligă la mai multă cercetare, la coordonarea între specialişti, la construcţia unui corp profesional de studiu al documentelor Securităţii.
Autorul romanului parabolic Despre clovni. Dictatorul şi artistul, Norman Manea, nota, între altele, că „bolşevismul anticomunist (nu întâmplător, şi post-comunist) îmi displace la fel de mult ca bolşevismul însuşi… N-ar trebui să uităm niciodată avertismentul lui Nietzsche către cei care privesc multă vreme în ochii diavolului şi s-ar putea, treptat, transforma ei înşişi într-unul”.
Ce atitudine aveţi faţă de ultradisputatul şi ultracontestatul raport Tismăneanu?
Am scris pe larg despre Raportul final al Comisiei Prezidenţiale de Studiu al Dictaturii comuniste în România în capitolul Raportul: ans
amblul şi detaliile (volumul editat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindelean, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier, Chişinău, 2008.) Raportul este o sursă bogată de informaţii privitoare la societatea românească sub regimul comunist, o sinteză unică şi azi. În acelaşi timp, am o mulţime de opinii critice privind formarea Comisiei care a lucrat la Raport (după o schemă oportunistă), conceptul Raportului a cărui funcţie era să pregătească declaraţia politică a Preşedintelui (trebuia să fie un Memorandum, nu o scriere istorică), noţiunile utilizate (a fost criticată aplicarea inadecvată a etichetei de genocid), stângăciile de construcţie începând cu locul excesiv, de nemotivat, acordat vieţii nomenclaturii. În concluzie, Raportul are merite şi defecte. Astăzi, aş adăuga că alegerea în fruntea comisiei a lui Vladimir Tismăneanu s-a dovedit neinspirată.
În ce priveşte formula scriitorului Norman Manea, „bolşevismul anticomunist”, aş evita-o, ca şi alte atribute puse înaintea cuvântului „anticomunist”. Anticomunismul reprezintă o atitudine etică elementară. Nu anticomunismului îi sunt de ataşat etichete stigmatizatoare, ci gândirii celor care tratează viaţa în comunism într-un mod rudimentar şi la fel, atitudinea moralizatoare faţă de trecut: înţelegerea anticomunismului ca atitudine inchizitorială ceea ce, un om cu experienţă etică, ştie că nu are de ce să fie.
Mă îndoiesc că domnul Norman Manea ar folosi o formulare de tipul „nazismul antinazist”, deşi pe aceeaşi logică, sintagma ar putea fi alimentată cu destule exemple.
Numai puţin. Vorbind de anticomunismul în postcomunism, cred că se are în vedere cu totul altceva, un alt aspect esenţial, şi anume: sunt vizaţi vitejii şi eroii de după război, adică anticomuniştii care condamnă virulent comunismul peste decenii după ce acesta a căzut, folosind demagogic anticomunismul real, ca să zic aşa. Nu sunt sigură că m-am făcut înţeleasă.
Ca să condamni anticomunismul în vremea lui însemna să accepţi excluderea socială, represiunea, iar dacă o făceai virulent, riscai viaţa. Nu văd nimic problematic ca cineva să insiste asupra caracterului criminal al comunismului astăzi, deşi tăcuse la timpul oportun. Avem nevoie de o etică a memoriei, iar aceasta presupune menţinerea memoriei. Pare cu atât mai firesc discursul anticomunist la noi, unde foştii nomenclaturişti şi securişti beneficiază de pe urma trecutului lor (poziţii în serviciile de informaţii, în aparatul birocratic al statului, pensii sfidătoare etc.); când academicianul Dinu Giurescu face propagandă (chiar recent, la târgul de carte Gaudeamus) textelor toxice ale lui Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, aflat în fruntea Departamentului Securităţii Statului în ultima perioadă a regimului Ceauşescu.
Revin la ceea ce am spus: „adversarii” unei interpretări decente a istoriei sunt nu anticomunismul, ci gândirea şi atitudinea rudimentare, oportunismul, instrumentalizarea temei comunismului în competiţiile simbolice sau pentru beneficii materiale şi de putere.
…Valul anticomunist a fost folosit abuziv şi demagogic în perioada postcomunistă de oportuniştii vremurilor noi.
Orice ideologie permite instrumentalizarea, iar pentru probă, revin la observaţia lui Norman Manea. Câţi dintre foarte vehemenţii acuzatori, astăzi, ai antisemitismului ceauşist au luat poziţii publice în anii regimului? Câţi dintre ei au vorbit despre tragedia din Transnistria în deceniile opt şi nouă? Eu nu ştiu; mai grav e că până şi istoricii români nu au fost ajutaţi să cunoască realităţile ascunse de oficialităţi în depozite secrete, dar păstrate în memorie de comunitatea evreiască.
Şi antinazismul este o atitudine etică elementară, dar există şi antinazişti care au interiorizat psihologia nazistă. M-am simţit obligat să protestez public faţă de afirmaţiile fostului secretar de stat la Cultură, Horvath Andor (enunţate tot în Iluzia comunismului), că reeducarea de la Piteşti este opera legionarilor. Nu a autorităţilor comuniste. Legionarii s-ar fi torturat între ei, deci, responsabilitatea cade pe umerii lor. Reeducaţii n-ar fi fost victime, întrucât purtau microbul violenţei.
Rar am văzut scris ceva de un asemenea cinism. Să negi unor oameni striviţi de istorie dreptul la recunoaşterea suferinţelor aminteşte de psihologia extremiştilor interbelici.
Tot categoriei „antinaziştilor” aparţin cei care duc o campanie de susţinere a acuzaţiei absurde că România s-a făcut vinovată de crime împotriva păcii prin trecerea Prutului în 1940. Ocuparea Basarabiei prin forţă de către URSS era un casus beli tipic. La 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a achitat membrii lotului Antonescu pentru agresiunea „contra popoarelor din Rusia Sovietică” aflată în fruntea rechizitoriului din anul 1945, pe baza căruia Tribunalul Poporului stabilise sentinţa capitală. Dar instanţa a păstrat celelalte capete de acuzare, subliniind că legitimitatea războiului împotriva URSS nu exonerează în nici un fel criminalii de război pentru atrocităţile din teritoriile cucerite de Armata română. Curtea de Apel Bucureşti luase o hotărâre remarcabilă: elimina o pată aberantă în interpretarea evenimentelor din 1940, a istoriei statului român; în acelaşi timp, crimele de genocid şi împotriva umanităţii de care erau responsabili membrii lotului Antonescu fuseseră stabilite într-un proces echitabil, de o instanţă cu adevărat independentă – atribute străine Tribunalelor Poporului din 1945.
Nu doar Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse s-a simţit ofensat de hotărârea de la Bucureşti, ci şi, în numele unui grup care luptă pentru interpretarea sovietică a războiului mondial, sociologul Radu Ioanid – autorul, mai târziu, a executării simbolice a disidentului Mihai Botez. Articolul său publicat în ziarul Le Monde caracteriza hotărârea Curţii de Apel drept „un pas înapoi în ce priveşte voinţa reală a României de a apăra valorile umaniste şi europene“. Era doar un semnal al presiunii care a determinat ICCJ să răstoarne opinia instanţei inferioare.
Cititorul nespecializat se va pierde între rapoarte şi note informative
Gabriel Liiceanu se întreabă, repetat, de ce a fost perceput ca un adversar de proporţii al regimului; un „James Bond de Hala Traian, proaspăt fabricat în laboratoarele în care se desfăşura delirul Securităţii” (p. 91). O punere în pagină care dă supravegherii la care a fost supus grandoare politică. El pare impresionat de mulţimea denunţurilor, ascultărilor şi filajelor descoperite în dosar. Toate trei sunt însă curente în cazurile unor oameni de largă suprafaţă socială. Şi nu doar în cazul lor. Părinţii mei erau urmăriţi prin tehnică operativă zi şi noapte. Circa 800 de pagini acoperă notele ce le reproduc discuţiile din casă în perioada august 1988 – 29 noiembrie 1989. Aveau în jur de 75 de ani, mama stătea practic doar acasă (casă cu curte, în Buzău), tata ieşea să mai cumpere câte ceva, contactele lui deveniseră minime în acei ani. Şi, totuşi, instalaţia de ascultare funcţiona 24 de ore din 24. Faptul că materialele cu înregistrări, în ce-i priveşte, sunt cu mult mai numeroase decât cele aflate în dosarul dlui Liiceanu nu arată că bieţii mei părinţi ar fi reprezentat pentru Securitatea din Buzău nişte „super James Bonzi”, super-super-spioni etc.
Cât de gravă este una dintre bolile incredibile ale societăţii postcomuniste: decimarea elitelor creatoare ale acestei ţări? Printre victime figurează vârfuri ale culturii româneşti, a căror operă face parte din patrimoniul cultural al României: Adrian Marino, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Ioan Groşan, Virgil Tănase, Cezar Ivănescu, Mircea 
Iorgulescu ş.a.
Calificarea elitelor în cultura română rămâne şi astăzi deschisă. În ce priveşte „decimarea elitelor creatoare” sau distrugerea memoriei celor care nu mai sunt, ochii mei nu o văd. Încercarea de maculare a lui Adrian Marino l-a făcut mai prezent, a subliniat locul pe care îl ocupă cărturarul în istoria gândirii noastre liberale, pro-europeniste şi atlantiste. Deşi detractorii anunţau cu satisfacţie „a doua lui moarte”, eu cred că acea campanie l-a înviat.
Dragă Gabriel Andreescu, vai de capul acelei naţiuni, care, pentru a-şi readuce în actualitatea imediată vârfurile culturale, le pângăresc. Spun acest lucru cu amărăciune. Detaliu important: nu identific poporul român cu o mână de oportunişti sau cu unii reprezentanţi ai clasei politice. Totuşi cred că trebuie să vorbim, în acest context, de o criză a reperelor, care e una reală, profundă.
Există o tradiţie la noi să punem „naţiunea” pe umerii culturii, iar cultura s-o echivalăm cu literatura (ori prin dispensă, cu filosofia crescută prin imaginaţie lexicală – Constantin Noica ar reprezenta cultura prin excelenţă, nu şi un specialist al filosofiei analitice precum Mircea Flonta). Cred că în timp acest reducţionism a afectat, subtil, ansamblul vieţii sociale. Oare pentru chipul unei comunităţi nu contează, substanţial şi la dimensiuni istorice, elita politică? Oare marile succese ori eşecuri ale Statelor Unite, Marii Britanii, Germaniei şi Franţei, locul lor în lume nu se datorează unor oameni de stat? Oare elita ştiinţifică, când este performantă şi respectată, nu ridică naţiunea precum puţine alte grupuri de prestigiu pot s-o facă? Oare capacitatea de a da recunoaştere caracterelor umane nu fac diferenţa dintre lumea ordonată din Nord şi cea coruptă a Sudului (simplific, desigur)?
Dar să revin la lumea cultural-literară. Nicolae Breban şi Augustin Buzura sunt academicieni, conduc reviste culturale, sunt foarte publicaţi. Prozatorul Buzura a condus Fundaţia Culturală Română. Nicolae Balotă a fost supus unui fel de linşaj de imagine, dar e foarte prezent şi respectat în lumea Clujului, în ciuda celor 2000 de km care-l separă de România. Mihnea Berindei editează documente de arhivă esenţiale în istoriografia românească (arhiva CC al PCR). La 18 noiembrie a.c. (ziua de naştere a lui Mihai Botez), evenimentul dedicat lui a strâns personalităţi culturale şi politice. O şcoală poartă numele Mihai Botez, disidentul a făcut subiectul unei teze de doctorat (al Anei-Maria Cătănuş), iar în curând vă apărea un amplu volum cu scrierile lui. În ce-i priveşte pe Cezar Ivănescu şi Mircea Iorgulescu, este nevoie de o clarificare a acuzaţiilor care li s-au adus. Am pe agendă tema.
În perioada postdecembristă au fost publicate nu puţine cărţi de mărturie, jurnale, memorii. Autorii unora dintre aceste volume încearcă să-şi primenească imaginea fie prin falsificare, fie prin exagerări şi alte mijloace, în intenţia de a demonstra cât de curajoşi au fost ei „subt vremi”. Interesant e următorul detaliu: dacă sub dictatură în România s-au opus făţiş regimului puţini, între aceştia, ca să ne raportăm exclusiv la domeniul culturii, Dvs., Gabriel Andreescu, Paul Goma, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Ion Vianu, Virgil Tănase ş.a., în perioada postrevoluţionară prosperă anticomunismul, transformat în ultimii ani în ideologie de stat, cu liderii săi care îşi fabrică o imagine de eroi… după încheierea războiului.
Aceşti falşi eroi profită de câteva lucruri: 1. Necunoaşterea de către reprezentanţii tinerei generaţii a realităţilor specifice dictaturii; 2. Necunoaşterea de către publicul larg a unor coduri şi reguli interne ale sistemului represiv; 3. Buna-credinţă. În ce măsură se poate demonstra, în acest context, faptul că… albul e alb şi negrul rămâne a fi ceea ce este, între cele două culori existând o sumedenie de nuanţe? Cum să vadă un lector că cel ce se autodeclară erou e departe de a fi aşa ceva? Cum să vadă un cititor că regele… e gol?
Am citit insuficiente mărturii, jurnale şi memorii, încât să am o viziune generală în ce le priveşte. La cele care mi-au trecut prin mână am remarcat diversitatea. Cunosc ceva mai bine categoria cărţilor născute din arhiva CNSAS. Unele sunt simple culegeri, cu câteva pagini introductive: volumele de documente din dosarele lui Nicu Steinhardt (studiul introductiv Clara Cosmineanu.), Gheorghe I. Brătianu, Constantin Noica (editate de Dora Mezdrea), Silviu Brucan şi Dorin Tudoran (prezentate în spiritul pervertitor al lui Radu Ioanid), Coen Stork (introducere Denis Deletant) ş.a. Formula amplelor culegeri de documente introduse prin scurte prefeţe sunt utile pentru profesionişti. Cititorul nespecializat se va pierde între rapoarte, sinteze, adrese, note informative pe care nu are cum să le descifreze singur, chiar ajutat de introducere, dacă aceasta este săracă, ori tezistă. Având în vedere dificultăţile de interpretare a dosarelor, soluţia rămâne explicarea amplă a conţinutului lor şi anexarea câtorva piese demonstrative. A făcut-o Iulia Vladimirov pe marginea unor documente privitoare la Monica Lovinescu, cu un rateu grav pe care l-am semnalat în volumul Cărturari… Metoda a fost folosită cu onestitate de Tudorel Urian în prezentarea vieţii lui Alexandru Paleologu.
Un sprijin mai convingător pentru cel interesat de arhiva Securităţii îl oferă studiile. Aş remarca amplul documentar al Ioanei Diaconescu asupra Dosarului artă-cultură, publicat în România literară (2011), capitolele din volumele apărute sub egida IICCMER, articolele care apar sistematic în Caietele CNSAS, ca şi materialele din revista Halbjahresschrift - hjs-online, datorate lui William Totok.
Un dosar îmbrăcat într-o aură eroică
Relativ recent a apărut cartea lui Gabriel Liiceanu privind dosarul său de securitate. Ce noutăţi aduce volumul dlui Liiceanu?
Dosarul acoperă o perioadă limitată, anii 1973-1977. Surprinzător, Liiceanu nu se referă şi nu pare să se arate preocupat de absenţa materialelor din perioada 1978-1989. Aş fi fost interesat de reacţia ofiţerilor de caz la apariţia Jurnalului de la Păltiniş (1983) şi a mulţimii de ecouri pozitive. Atunci a devenit Gabriel Liiceanu ceea ce numim „un intelectual public”. Era interesant să aflăm cum a fost judecat Epistolarul de Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste. Perioada cea mai interesantă, a anilor `80, nu a fost livrată, dar şi aşa, dosarul este util.
Cum Vă explicaţi dispariţia unei părţi a dosarului? În absenţa acelei părţi oare se poate face o impresie imparţială, ca să nu zic completă, asupra cazului? Cât de mult ajută volumul liicean înţelegerea lumii dosarelor, informatorilor şi a agenţilor Securităţii?
Dosarul nu are cum să fi dispărut. Serviciile au refuzat să-l pună la dispoziţia CNSAS. Revenind la volum: Liiceanu ni-l defineşte ca „poarta pe care o deschide” spre o experienţă comună. Deşi dosarul său de securitate constituie punctul de plecare şi tema recurentă, substanţa sunt gândurile şi meditaţiile trezite la parcurgerea documentelor. Arată foarte elaborat, inclusiv grafic: paginile au intercalate fotografii, copii ale unor documente olografe, pasaje din Cartea neagră a comunismului…
Da, volumul arată, grafic vorbind, ultraluxos. A şi fost intens mediatizat. Primele impresii?
Deconcertante. Unele pasaje mi s-au părut extraordinare (paginile despre Imre Toth), pe altele le-am citit cu neplăcere – lungi diatribe care dezumanizează. M-a surprins abundenţa pasajelor kitsch.
Ce aduce nou volumul Dragul meu turnător în înţelegerea dosarelor de securitate?
Gabriel Liiceanu îmbracă dosarul propriu într-o aură eroică. Îi dramatizează conţinutul. Autorităţile, scrie el, s-ar fi pregătit pentru producerea unui „al doilea lot Noica”. Leitmotivul că scriitorul urma să înfunde puşcăria are multe variante, din care reproduc una: „Asta e marea morală a Dosarului, prin notele dumneavoastră informative, prin filaje, prin percheziţii, prin ascultări şi interceptări de convorbiri, se mergea, pas cu pas, către încadrarea penală a celor deveniţi «obiective»: la «subminarea ordinii de stat»” (p 258).
Dl Liiceanu pare tulburat de faptul că este acuzat de „subminarea ordinii de stat”.
Oamenii instituţiei de represiune aveau un dublu limbaj. Ştiau când cuvintele folosite sunt de interpr
etat „la propriu” şi când nu. E greşit să ne închipuim că dacă ofiţerii scriau într-un raport „subminarea ordinii de stat”, contacte cu agenţi de spionaj etc. puteau deschide o acţiune penală. Acesta era limbajul în „sistem”. Mai toţi străinii sunt identificaţi cu agenţi ai unor servicii străine: Securitatea califica astfel eventualitatea că ei scot informaţii din ţară (când vizitează România) sau colectează diferite date de la călătorii români. Despre Constantin Noica dosarele susţineau că era în contact cu spioni britanici (anterior fusese acuzat de a fi spionat în favoarea francezilor) după întâlnirile sale din Londra (cu Cristian Mititelu de la BBC) şi primirea acasă a unor jurnalişti din Anglia (Alexander Lieven). Astăzi, foşti securişti precum Aurel Rogojan profită de astfel de notaţii pentru a-l trata pe Noica ca agent al serviciilor străine. Dacă l-ar fi considerat cu adevărat un contact al spionilor occidentali, Noica ar fi ajuns în spatele gratiilor, nu în aulele unor instituţii publice.
Dosarele şi experienţele opozanţilor povestesc cum se declanşează o urmărire penală în anii `70-`80. Pe fosta disidentă Carmen Popescu, ca să dau un exemplu, securiştii au ameninţat-o în fel şi chip să renunţe la acţiunile care „subminau ordinea de stat”. Disidenta îi înfrunta şi făcea cu adevărat lucruri împotriva „acelei ordini de stat” fără să le ofere elementele concrete, necesare pentru trimiterea în închisoare. Urmăritorii nu i-au deschis dosar penal decât după ce, ascultând o convorbire telefonică în care ea se referise la protecţia „unui loc umed”, au realizat unde este „proba”. Au descins în locuinţă – pe care o percheziţionaseră de multe ori în prezenţa sau în absenţa ei – au intrat val vârtej în baie, au căutat în vasul de apă de la WC şi au scos recipientul în care se afla scrisoarea adresată ONU cu propuneri de completare a Statutului SLOMR. Ar fi urmat să plece în străinătate prin intermediul unei ambasade. Atunci a intrat în acţiune Direcţia a VI-a a Securităţii – Anchete Penale.
Romancierului Nicolae Breban i s-a deschis dosar penal – e o informaţie găsită în cartea Dvs. axată pe „manipularea arhivelor securităţii”, informaţie care l-a pus pe gânduri pe autorul Buneivestiri, pe ale cărui urme a fost pusă o armată de securişti după demisia sa din funcţia de redactor-şef al României literare, dată în 1971 în Le Monde, unde romancierul critica regimul ceauşist.
Nicolae Breban făcuse declaraţii ostile regimului la posturile de radio străine şi trimisese manuscrise în străinătate fără să fi cerut autorizarea. Erau fapte concrete, nu etichete, pentru care existau prevederi în Codul penal.
În cartea dlui Liiceanu sunt inventariate multele mijloace folosite pentru a-l supraveghea pe discipolul lui Noica: recrutarea de informatori, ascultarea telefonică de acasă, filajele. Autorul descrie vădit disproporţionat reacţiile regimului la ceea ce reprezenta în realitate Gabriel Liiceanu în anii dictaturii. Pe atunci era un tânăr lipsit de prestigiu, care promitea…
Gabriel Liiceanu se întreabă, repetat, de ce a fost perceput ca un adversar de proporţii al regimului; un „James Bond de Hala Traian, proaspăt fabricat în laboratoarele în care se desfăşura delirul Securităţii” (p. 91). O punere în pagină care dă supravegherii la care a fost supus grandoare politică.
El pare impresionat de mulţimea denunţurilor, ascultărilor şi filajelor descoperite în dosar. Toate trei sunt însă curente în cazurile unor oameni de largă suprafaţă socială. Şi nu doar în cazul lor. Părinţii mei erau urmăriţi prin tehnică operativă zi şi noapte. Circa 800 de pagini acoperă notele ce le reproduc discuţiile din casă în perioada august 1988 – 29 noiembrie 1989. Aveau în jur de 75 de ani, mama stătea practic doar acasă (casă cu curte, în Buzău), tata ieşea să mai cumpere câte ceva, contactele lui deveniseră minime în acei ani. Şi, totuşi, instalaţia de ascultare funcţiona 24 de ore din 24. Faptul că materialele cu înregistrări, în ce-i priveşte, sunt cu mult mai numeroase decât cele aflate în dosarul dlui Liiceanu nu arată că bieţii mei părinţi ar fi reprezentat pentru Securitatea din Buzău nişte „super James Bonzi”, super-super-spioni etc. Tata este reprodus cu tot felul de sudalme la adresa lui Ceauşescu, dar se vede că securiştilor nu prea le păsa.
Nu există şi nu ar mai putea exista un monopol asupra culturii
Marii vinovaţi sunt agenţii aparatului de represiune. În raport cu vinovăţia acestora, ce poartă pe umeri informatorii sunt „fleacuri pe conştiinţă”. Doar că textul schimbă tonul. Ofiţerul care a condus urmărirea este tratat când neutru, când ironic, când cu condescendenţă, pe când informatorii sunt desfiinţaţi ca oameni. În formula sa imaginară, Liiceanu îl pune pe securistul Ion Pătrulescu să-l elogieze direct. Poate, ca aprecierile să conteze, trebuia crescut statutul. Procedeu legitim, desigur, dar kitsch. Surprinzătoare cantitatea de pasaje kitsch din carte.
Dl Liiceanu era pe atunci la începutul carierei sale, un început promiţător sub aripa marelui cărturar Constantin Noica. Abia publicase volumul său despre tragic, care promitea cariera unui istoric al culturii şi al filosofiei de prim nivel – promisiune îngheţată în stadiu liminar. În acei ani, atât dl Liiceanu, cât şi dl Pleşu nu erau acceptaţi în lumea scriitorilor, ambii tineri veneau din alte domenii: dl Pleşu dinspre artele plastice, pe când dl Liiceanu dinspre filosofie.
Romancierul Breban îi primea pe aceştia în casa d-sale. La un moment dat, autorul Buneivestiri a scris un eseu Tinerii corifei (apărut în revista Viaţa Românească, în anul 1988) în intenţia de a le înlesni intrarea în lumea scriitorilor. N. Breban a păstrat, de altfel, o scrisoare liiceană, scrisă cu o imensă admiraţie şi recunoştinţă faţă de autorul Buneivestiri; într-o scrisoare Gabriel Liiceanu îi mulţumea romancierului. Am citit-o, deci, ştiu despre ce vorbesc. Tot de la domnul Breban ştiu că atât d-l Liiceanu, cât şi dl Pleşu au călătorit foarte mult în străinătate sub Ceauşescu, au profitat de nu puţine burse – ceea ce era, de departe, un privilegiu. După 1989, atât dl Liiceanu, cât şi dl Pleşu i-au întors spatele romancierului Breban – e un martor incomod. Nu e un secret de stat că aceşti domni, împreună cu vârfurile grupului de la Paris, au făcut, ca pe vremea lui Stalin, liste. E un adevăr, la care se referă şi Nicoleta Sălcudeanu în cartea sa, Revizuire şi revizionism în literatura postcumonistă.
Aflam despre raporturile din lumea literară din anii `70-`80 doar din auzite. Eram, ca să spun aşa, un „simplu fizician”. L-am întâ
lnit prima oară pe Nicolae Breban în ianuarie sau februarie 1990. Mă găseam în cabinetul lui Mircea Dinescu, atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar şi coleg în CFSN şi Grupul pentru Dialog Social. Eram deja în relaţii apropiate, am schimbat cu el câteva cuvinte… La un moment dat a intrat un bărbat înalt, care s-a oprit lângă uşă. Şi a aşteptat ca Dinescu să-i adreseze un cuvânt. Proaspătul preşedinte al instituţiei vorbea la telefon, umbla dezordonat, se oprea, mai rostea câte ceva, nu-i dădea atenţie sositului. M-am dus să repar eu impoliteţea şi l-am salutat pe necunoscut. Am dat mâna… s-a prezentat: Nicolae Breban. I-am făcut o reverenţă. Îl citisem pe romancier, îi apreciam cărţile. Şi, mai ales, trăiam încă ciudăţenia ca, deschizând romanul său de 700 de pagini, Drumul la zid, să-l răsfoiesc pentru o impresie (eram foarte ocupat), să nu mă fi oprit decât după ce l-am terminat.
Nu văd de ce aş număra bursele păltinişenilor şi nici nu găsesc raţiunea unei comparaţii cu listele de pe vremea lui Stalin. Am scris un studiu 20 de ani de războaie culturale publicat în cartea editată de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu (Idolii Forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului e de preferat „elitei” intelectualilor publici, Corint, 2010) în care m-am ocupat pe larg despre locul acestei grupări de intelectuali în viaţa publică a anilor 2000. Dar era o investigaţie, o analiză. Şi privilegiile, şi aşteptările cer la rândul lor documentare dacă vrei să scrii despre ele; şi, sigur, aceasta ar avea de acoperit un mult mai larg evantai de cazuri.
Dl Liiceanu pare mai înţelegător cu securiştii decât cu informatorii. Să fie această atitudine legată de vechea fascinaţie pentru putere, fascinaţie care nu-i este străină?
Liiceanu clarifică tema responsabilităţilor chiar în finalul volumului. Adresându-se (literar) lui Octavian Cheţan, el comentează: „A murit în pace Nicolschi, va muri în pace şi Pătrulescu. De ce ar muri altfel un amărât cu câteva fleacuri pe conştiinţă?”. Deci, marii vinovaţi sunt agenţii aparatului de represiune. În raport cu vinovăţia acestora, ce poartă pe umeri informatorii sunt „fleacuri pe conştiinţă”.
Doar că textul schimbă tonul. Ofiţerul care a condus urmărirea este tratat când neutru, când ironic, când cu condescendenţă, pe când informatorii sunt desfiinţaţi ca oameni. În formula sa imaginară, Liiceanu îl pune pe securistul Ion Pătrulescu să-l elogieze direct. Poate, ca aprecierile să conteze, trebuia crescut statutul. Procedeu legitim, desigur, dar kitsch. Surprinzătoare cantitatea de pasaje kitsch din carte.
Oare de ce nu mă miră pasajele calificate de dvs. kitsch? Cred că e vorba de mai mult decât atât – e vorba de o demagogie sforăitoare a unui anticomunist din perioada postcomunistă, demagogie la care recurg oportuniştii şi impostorii vremurilor noi. Dl Caţavencu îşi cercetează dosarul. Mătuşa mea dinspre tatăl meu, Semion, a fost expediată într-un lagăr din Siberia. Din decenţă, probabil, refuza să vorbească despre atrocele experienţe prin care a trecut…
Pe mine m-a surprins. Nu asociez kitsch-ul doar artei, nu-l văd numai ca atribut de stil: kitsch-ul ideilor mi se pare cel mai serios. O mostră de discuţie eclectică, cu Octavian Cheţan, în biroul său, de director al editurii Humanitas: „Ziceaţi că vreţi să vă vindeţi acţiunile de la Humanitas ca să apucaţi să cheltuiţi banii. Cum staţi cu «teodiceea»? Ce relaţii aveţi cu sfârşitul, cu gândul morţii?”. (p. 33) Ce salt! De la bani, direct la teodicee!
Sau comparaţia care amestecă regnurile. Despre Ceauşescu aflăm că, după vizita în China şi Coreea de Nord, „se întorsese în ţară purtând în tolbă, asemeni lui Odiseu care pleacă de la curtea lui Eol cu Crivăţul legat într-un burduf, vânturile ideologiei asiatice”. (p. 245). Să-l aşezi pe Ceauşescu lângă Odiseu! Şi excesele apreciative: cartea lui Imre Toth, Palimpsest. Teologia negativă a triunghiului ar fi unică în lume sau (Petru Creţia citire), una dintre cărţile cele mai însemnate ale sfârşitului de veac.
La un moment, autorul face referire la geometriile euclidiene şi cele neuclidiene. „Postulatele absolut incompatibile ale celor două geometrii” scrie Liiceanu. Or, este impropriu să spui: „absolut incompatibile”. Postulatele sunt enunţuri cu conţinut diferit dar nu „absolut incompatibile”. Formularea nu are sens. Se confundă şi postulatele cu teoremele.
Cine observă detalii atât de specioase?
Cititorul. Şi nu doar un om de cultură. Abc-ul despre postulate şi teoreme face parte din raniţa cu care elevul pleacă din liceu. Nu dau importanţă exemplului, încerc doar să explic neplăcerea despre care am vorbit. Cuvântului „perpeleală” i se dă o dimensiune filosofică. Ar fi esenţa monoteismului iudeo-creştin ca sursă originară a conştiinţei europene „capabilă să se căiască, să se «perpelească», să se pedepsească şi să facă tot ce e omeneşte cu putinţă pentru ca grozăviile să nu se repete” (p. 318). Ideea adună locuri comune şi pe fond este eronată, dar mai ales sunetul cuvântului („perpeleală”) nu invită la meditaţie.
Citatele din Cartea neagră a comunismului avantajează grafica cărţii, dar nu se acordă în conţinut. Punerea pe aceeaşi pagină a istoriilor Revoluţiei Culturale chineze şi acţiunile de supraveghere politică ale Securităţii române din anii `70-`80 ucide proporţiile.
Cea mai serioasă rămâne până la urmă atitudinea umană. Există pasaje în care mustesc atitudini greu de suportat. Junele filosof invita fetele la plimbări, ele ar fi fost seduse de povestirile lui cultivate şi, într-un final, ajungeau mai toate în casa părinţilor – plecaţi la serviciu. Subînţelesuri privind testosteronul tinereţii. S-o completezi cu comentarii de tipul: „Dintre toţi filosofii forţa maximă de seducţie o au Platon şi Heidegger” mi se pare deosebit de vulgar.
Atitudinea şi cuvintele foarte joase m-au urmărit neplăcut pe toată perioada lecturii. Doar un citat: „…Mi-aţi atins cândva papilele sufletului şi, iată, el vibrează cu acel amestec de scârbă şi tandreţe care te poate cuprinde […] la vederea propriilor excremente” (pp. 21-22). Dar am găsit, vă spuneam, pasaje – şi în special rândurile dedicate lui Imre Toth – de autentică frumuseţe.
Cum apreciaţi, în final, cartea Dragului meu turnător?
O sărăcie a judecăţii şi malformarea sensului a ceea ce se află în dosarul studiat de Gabriel Liiceanu. Scriitorului îi lipseşte curiozitatea. Nu pare interesat de tehnicile urmăririi; nici ce se întâmpla cu fiinţele umane care i-au intersectat dosarul; cu atât mai puţin să perceapă cum a fost posibil ca oamenii să accepte statutul de informatori; ori să descopere rezistenţa încifrată în documente; sau să proiecteze o lumină pe interioritatea unui agent de securitate, deşi ceruse şi examinase dosarul maiorului (pe rând, lt.-colonelului şi colonelului) Ion Pătrulescu. Psihologia acelui om nu există, nu capătă concreteţe căci Liiceanu îi ocupă, imaginar, mentalul cu banalităţi despre comunism.
Citind documentele unui dosar de securitate, cercetătorul va găsi informaţii, observaţii interesante, portrete reuşite – în funcţie de colaborator, de întâmplare etc. Şi cel mai simplu om poate oferi un gând pilduitor. Poza elitistă pe care o afişează obsesiv Liiceanu îl împiedică să vadă diversitatea şi complexitatea lumii despre care vorbeşte.
Sunteţi contrazis de multele comentarii entuziaste apărute chiar din momentul lansării cărţii: Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, Horia Patapievici, Tania Radu, Germina Nagâţ ş.a.
Daţi numele unei vechi armate de adulatori care, cu excepţia ultimei, nu cunosc ce înseamnă lucrul cu arhivele Securităţii. Preocupant este discursul Germinei Nagâţ la lansarea cărţii. Domnia sa ocupă poziţia de directoare a Departamentului de Investigaţii al CNSAS. Ca toţi, are dreptul să-şi exprime gusturile, oricare sunt ele, în acest caz, entuziaste. Dragul meu turnător ar fi „aproape neverosimil cât de bine este scrisă”, „E o carte pe care mulţi şi-ar fi dorit să o poată scrie” ori „E o revanşă superbă faţă de tot ce s-a întâmplat…”. Problema apare când dna Nagâţ asumă afirmaţii ce ţin strict de specialitatea sa. Afirmând: „Explică cel mai mult, explică cel mai bine, este completă ca experienţă subiectivă…”; „Vede lucrurile de la înălţimea absolutului, înţelege semnificaţiile evenimentelor…”; „După părerea mea, o carte care ţine loc de manual de istorie, de manual de sociologie, de psihologie…”, Germina Nagâţ induce în eroare opinia publică. Ea cauţionează, ca angajată în aparatul tehnic al CNSAS, o lucrare care mai curând face rău înţelegerii documentelor din Arhiva instituţiei. Acest tip de mesaj este incompatibil cu poziţia sa profesională.
Ar fi un alt indiciu că împreună cu amicii săi, dl Liiceanu deţine monopolul asupra culturii române, conduse abuziv de mai bine de douăzeci de ani. Am scris despre aceasta…
Monopolul? Cum l-ar putea deţine? Conduc el/ ei destinele filosofiei române? Tinerii pe care i-a convins Liiceanu să-şi dedice energiile studierii lui Heidegger lucrează într-o nişă închisă. Partea cea vie se manifestă în altă parte (de aceea, uneori sursă de agitaţie: vezi reacţiile la invitaţia adresată de Facultatea de Filosofie bioeticianului Julian Săvulescu). Literatura? Eticheta, „unul dintre cei mai importanţi autori de literatură personală” este doar o autodedicaţie aleasă de filosof.
„Literatură personală”? Nu există un asemenea termen în literatura de specialitate, dragă Gabriel Andreescu. Dl Liiceanu se referă, probabil, la jurnalele sale. Or, jurnalul e un gen literar minor, care devine interesant în cazul monştrilor sacri. Citesc cu un real interes şi cu o vie curiozitate jurnalul dostoievskian sau cel tolstoian, fiindcă e vorba de scriitori de anvergură universală. Nu e cazul abordat de noi în acest dialog. La dl Liiceanu mă refer, care nu are o operă. Liiceanu e un scriitor minor, care are o anume vogă aici, pe malurile Dâmboviţei, vogă ce va păli, probabil, rapid, aşa cum se anemiază, oricât de tiranice ar fi, şi, în timp, dispar, modele culturale.
Iată o temă care ar putea stârni polemici între critici. Dar revin. Jurnalistica? Andrei Pleşu e prezent în presă, dar păleşte în faţa succesului unor vedete electronice. Are altă autoritate, apare citat, dar audienţa câştigată nu are cum să aducă nimic relevant dezbaterii publice căci se bazează pe reciclarea populismului (înfiinţarea Ţinutului Secuiesc este un pericol, apăraţi icoanele din şcoli, politicienii sunt inculţi etc.).
Contribuţia lui Liiceanu, Patapievici, Pleşu la viaţa politică a constat în sprijinul dat aducerii în prim plan a unor „ideologi” precum Mihail Neamţu, Theodor Baconschi, Adrian Papahagi (activiştii noilor politici ortodoxiste şi pronataliste) şi unor oameni ai „instituţiilor” (Mihai Răzvan Ungureanu, Petre Guran ş.a.). Să fie acesta un succes?
Nu există şi nici nu ar mai putea exista un monopol asupra culturii şi a orice altceva. Sunt mai multe grupuri cu putere culturală (alături de solidarii Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Mihăieş, Tismăneanu). Putem vorbi şi de un grup legat de revistele Contemporanul şi Cultura, dar şi de comunitatea căreia-i aparţin Ilie Bădescu, Dan Dungaciu şi alţi pseudointelectuali ce mixează cercetarea, politica ocultă şi Academia. Sau grupul identificat cel mai simplu prin colaborarea cu Institutul Naţional pentru Studiul Holocaustului din România: Michael Shafir, Radu Ioanid, Liviu Rotman, Alexandru Florian… Sau interesanta coagulare intelectuală ce-şi leagă numele de Echinox. Mai sunt şi „rebelii” (la afilieri): la o privire rapidă, Liviu Antonesei la Iaşi, Ion Bogdan Lefter la Bucureşti, Ovidiu Pecican la Cluj. Iar lista este inerent limitată. Iată un uriaş subiect de investigaţie: harta identităţilor cultural-politice în România.
Vă mulţumesc. Pe când o altă carte?
Două, sper la începutul anului următor. Promisiuni mai vechi: un volum despre rezistenţa/ existenţa prin cultură, un altul, volumul II al scrisorilor trimise Europei Libere, editat împreună cu Mihnea Berindei, de astă dată acoperind perioada 1986-1989 (primul volum adunase scrisori între 1979-1985).
Noiembrie 2013
►Fotografii făcute de Securitate, la Buzău, aflate în dosarul tatălui lui Gabriel Andreescu
