Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Elena Solunca în dialog cu Bogdan C. Simionescu

Elena Solunca în dialog cu Bogdan C. Simionescu

Academia Română (1866-2016)logo-academia-romana

Conservarea valorilor şi identităţii naţionale e un imperativ în actualul context european

„Intenţia fondatorilor Academiei Române a fost de a aduna minţile strălucite ale tuturor provinciilor româneşti şi de a le utiliza în slujba naţiunii”

Elena Solunca: Academia Română a sărbătorit împlinirea a 150 de ani de la înfiinţare, timp în care şi-⁠a dobândit şi consolidat prestigiul de cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, simbol al potenţialului de cunoaştere şi creaţie. Cum percepeţi această sărbătoare, domnule Vicepreşedinte al Academiei Române Bogdan C. Simionescu? Cu o anume nostalgie…Bogdan-d-simionescu

Bogdan C. Simionescu: ■ Nu, nu sunt nostalgic, sunt optimist; să zicem, un optimist moderat. Cert este că, în aceşti 150 de ani, Academia Română a dovedit că este instituţia de care avea nevoie această ţară şi care şi-⁠a îndeplinit demn rolul, câteodată în ciuda unor vicisitudini. Ea a fost înfiinţată cu principalul scop de a studia ortografia limbii române, a elabora gramatica limbii române şi a iniţia dicţionarul limbii române. Timp de 150 de ani, Academia Română a promovat identitatea naţională şi interesul naţional, militând pentru acestea constant şi direct. A fost înfiinţată, de asemenea, pentru promovarea culturii, ştiinţelor şi artelor, menire îndeplinită şi astăzi atât prin activitatea membrilor săi, cât şi prin intermediul institutelor pe care le coordonează.

Şi încă mai este nevoie de ea…

Desigur. Intenţia fondatorilor a fost de a aduna minţile strălucite ale tuturor provinciilor româneşti şi de a le utiliza în slujba naţiunii, idee care a fost şi este susţinută şi astăzi. Dacă deschideţi cărţi de referinţă, care trec proba timpului, din diverse domenii – chimie, matematică, fizică, speologie, inginerie, sociologie, literatură, filosofie, istorie ş.a.m.d., veţi descoperi că personalităţile care au realizat opere autentice au fost, în marea lor majoritate, membri ai Academiei Române.

Practic, nu există domeniu al cunoaşterii ştiinţifice şi creaţiei cultural-⁠artistice care să nu fie ilustrat cu excelenţă de membri ai Academiei Române.

Sigur, acest fapt este imposibil de negat.

Chimia este o ştiinţă în plină expansiune, astfel încât mulţi specialişti prestigioşi spun că „totul este chimie”. Cu experienţa şi realizările Dvs. ca om de ştiinţă şi director, timp de 14 ani, al Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iaşi, Centru de Excelenţă al Comunităţii Europene, credeţi că aşa este?

E adevărat. Există multe argumente care pot susţine că totul este chimie. Până la urmă, reacţiile chimice stau la baza vieţii. În plus, suntem înconjuraţi de produse ale chimiei. Energia pe care o utilizăm provine din procese chimice, la fel îmbrăcămintea, diferite obiecte de uz casnic, produsele cosmetice. Chimia se regăseşte în tot ceea ce ne înconjoară.

Asta înseamnă că îşi asumă numeroasele servicii pe care le oferă oamenilor, dar şi dezavantajele şi, de ce nu, riscurile.

Da, cu siguranţă, trebuie să-⁠şi asume şi avantajele şi dezavantajele. Dar aici mă întorc la o problemă mai veche. Noi cunoaştem două faţete ale energiei atomice: una pozitivă, pentru că este un tip de energie fără de care nu am putea concepe civilizaţia contemporană, dar şi una negativă: bomba atomică. Asta înseamnă că – simplist vorbind – o descoperire nu poate fi descrisă ca fiind pozitivă sau negativă; contează scopul în care este utilizată.

Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iaşi este un Institut de Excelenţă al Academiei Române. Cum aţi reuşit să ajungeţi la această performanţă şi mai ales s-⁠o menţineţi, ştiut fiind că, adesea, e mai uşor să ajungi la un nivel înalt decât să te menţii acolo?

În primul rând, trebuie să fii pasionat de ceea ce faci, să te implici, să îţi pese. Trebuie să stai câte douăsprezece ore pe zi numai în laborator şi seara târziu, până adormi, să te gândeşti la ce ai făcut, cum ar mai putea fi făcut, ce urmează. Altfel spus, să transformi locul de muncă în casa ta. Cred, de asemenea, că trebuie să deţii talentul şi priceperea de a te înconjura de oameni care merg în aceeaşi direcţie; să-⁠i asculţi şi să iei părţile bune şi productive din spusele lor. Mai trebuie să creezi un echilibru între cei cu experienţă şi cei tineri şi să valorifici fiecare oportunitate.

În societatea românească trebuie restabilită scara autentică a valorilor. Societatea românească e măcinată de lipsa reperelor, de neutralizarea valorilor autentice prin avalanşa subculturii şi implicarea insuficientă a elitelor.

Ceea ce spuneţi este foarte frumos, un capitol important dintr-⁠o carte de management ştiinţific. Ne puteţi da un exemplu?

De pildă, exist2-acad-Bogdan-C-simionescuă apeluri de proiecte naţionale sau europene care se anunţă de regulă cu doi-⁠trei ani înainte, cele puţin cele europene. Am instruit cercetători din Institut cum să pregătească şi să elaboreze asemenea proiecte astfel ca, în loc să soliciţi treizeci de oameni să elucideze birocraţia şi limbajul specific întocmirii propunerilor de proiecte, să putem apela la aceşti cercetători deveniţi, în timp, specialişti. Cu cât studiezi şi lucrezi mai mult şi susţinut, cu atât ai mai multe şanse de reuşită. Aş mai adăuga un aspect: să nu descurajezi. Mulţi se deziluzionează şi renunţă la simpla vedere a pachetului de informaţii. Important este să nu abandonezi şi astfel reuşeşti, la un moment dat, să câştigi.

Care este rata de succes la nivelul UE?

Aproximativ 7%.

Şi a Dvs.?

În prezent, 15-⁠20%. La început, birocraţia era şi mai mare. Un pachet de informaţii pentru un Program Cadru conţinea peste o mie de pagini. Trebuia să citeşti, să înţelegi, să explici şi altora, să încurajezi oamenii prin diferite modalităţi şi să le explici care sunt beneficiile câştigării unui astfel de proiect. Sigur, nu am fost singur; m-⁠au ajutat colaboratori apropiaţi cu care lucrez de mai mulţi ani, parte dintre ei fiind foştii mei doctoranzi.

Deci, e nevoie de timp şi de o acţiune sistematică, nu la voia întâmplării. Menţinerea la acest standard de excelenţă este şi mai grea.

Desigur, pentru că vorbim despre o permanentă competiţie şi eşti obligat să vii constant cu lucruri inovative şi solide din punct de vedere ştiinţific şi asta presupune, pe lângă multe altele, şi un efort financiar susţinut, deoarece costurile cercetării sunt mari şi trebuie să ţii seama de fiecare oportunitate.

Cum se poate profita de o anume oportunitate?

De exemplu, prin participarea la congrese, seminarii şi workshop-⁠uri cu reală însemnătate ştiinţifică. Încurajăm cercetătorii să participe, să interacţioneze cu personalităţi ale lumii ştiinţifice, să înveţe noi maniere de abordare a unor probleme, modalităţi de soluţionare a unor teme de interes. La întoarcere discutăm, analizăm tendinţele de viitor şi stabilim cum ne putem înscrie în acestea.

„Am preluat din străinătate tot felul de modele, neadaptându-⁠le culturii, mentalităţii şi particularităţilor noastre”

Sunt glasuri care afirmă că nu ar mai fi atâta nevoie de manifestări ştiinţifice internaţionale când există Internet-⁠ul, de unde se pot lua informaţii şi se comunică în timp real.

E adevărat, există, dar să observăm că, paradoxal, omul contemporan, tocmai datorită utilizării noilor tehnologii informaţionale devine din ce în ce mai sărac, din multe puncte de vedere, şi are din ce în ce mai puţine idei. Privind panoramic, am preluat tot felul de modele din străinătate (este mai comod sa le preiei de pe Internet decât sa le gândeşti şi elaborezi!), neadaptându-⁠le culturii, mentalităţii şi particularităţilor Academia-Romana-Iasi-Bogdan-Simionescu-Nicolae-brebannoastre. Avem prejudecata greşită că tot ceea ce este importat, preluat din societăţi avansate este superior. Uităm că, spre exemplu, învăţământul preuniversitar din multe ţări dezvoltate nu reprezintă, de fapt, un exemplu de urmat. De acord, există universităţi americane, mai ales private, de top. Însă majoritatea populaţiei americane utilizează în mod uzual doar două-⁠trei sute de cuvinte. Asta ne dorim?

Pentru mine este foarte dificil să accept că un student nu ştie să scrie corect în limba română. Este ruşinos şi dezamăgitor ca, absolvent de liceu fiind, să nu posezi cunoştinţe elementare de cultură generală şi să apelezi mereu la tehnologie – asta duce indiscutabil, în timp, la diminuarea utilizării capacităţii mentale şi chiar la o plafonare a minţii.

Cum aţi ales să vă dedicaţi chimiei? Aţi urmat tradiţia familiei sau oricum aţi fi urmat o facultate tehnică?

Am avut prilejul să mai vorbesc despre aceasta. Cred că oricum aş fi studiat chimia. În şcoală mi-⁠au plăcut toate disciplinele, în special chimia şi istoria. Eram fascinat de istoria antică şi visam să fac săpături arheologice în Orientul Apropiat. Intenţionam să studiez istoria şi să pun accent pe arheologie. Am discutat cu tatăl meu şi acesta mi-⁠a spus: „Bun, ce vreau eu de la tine este să faci ceea ce îţi place, pentru că doar astfel vei putea excela. Dar dacă îţi imaginezi că, studiind istoria, vei explora Palestina, Siria, Irakul sau Libanul, te înşeli. Mă tem că absolvind facultatea şi predând istoria va trebui să te ocupi de perioada contemporană şi să spui lucruri în care nu vei crede. Chimia rămâne tot chimie, indiferent de regimul politic, în timp ce istoria este supusă ideologicului. Dacă absolvi facultatea de chimie industrială şi dacă vei excela, vei putea eventual să-⁠ţi continui studiile în străinătate, având astfel posibilitatea de a participa la congrese şi simpozioane internaţionale, astfel încât îţi vei împlini şi visul de a vizita muzee, expoziţii, situri arheologice etc.”

Aţi ales chimia. Şi istoria? A rămas un fel de violon d’ingres?

Şi acum iubesc istoria, continui să citesc şi să fiu interesat de tot ce înseamnă istorie, în sensul larg al cuvântului.

Vocaţie la început, chimia a devenit pentru Dvs. o pasiune, căreia vă dedicaţi cum puţini o fac. Care sunt cele mai noi tendinţe în chimie?

„Natura este cel mai bun chimist”

Cea mai frecventă tendinţă în marile laboratoare ale lumii o reprezintă încercarea de a imita, de a reproduce cât mai îndeaproape natura. Am înţeles că trebuie să ne apropiem de natura care ne oferă mereu lecţii şi în care toate procesele se desfăşoară după legi pe care noi nu le stăpânim, încă. Fără îndoială, natura este cel mai bun chimist.

Se spune, de altfel, că natura are eficienţă în mijloace şi armonie în finalitate.

Este adevărat. Natura se manifestă la temperatura ambiantă, iar chimiştii lucrează la temperaturi ridicate, deci, cu un consum mult mai mare de energie. Spre deosebire de noi, natura nu produce deşeuri, lucrează cu un randament de 100%, nu generează produse secundare, viteza de desfăşurare a reacţiilor în natură este mult mai mare, natura lucrează în mediu apos, în timp ce majoritatea reacţiilor din laborator au loc în solvenţi organici care sunt volatili, inflamabili, toxici. Şi aş putea continua…

E aici un motiv de optimism; mai avem încă lucruri minunate de cunoscut, de învăţat şi de făcut pentru înnobilarea propriei condiţii.

Vedeţi, natura a testat şi a selectat timp de milenii posibilităţile optime.

Deci, natura a fost şi a rămas marele nostru dascăl.

Cu siguranţă. De la natură avem încă de învăţat extrem de multe lecţii. Aici se pot da foarte multe exemple. E adevărat, durează.

În această ordine de idei, cum spunea Sofocle, „multe lucruri minunate există, dar nimic nu este mai minunat ca omul”. În altă parte spune totuşi că „sunt multe lucruri violente în lume, dar nimic mai violent ca omul”.

Din păcate, omul poate face foarte mult rău naturii şi, prin urmare, sieşi…

Din ignoranţă…

Şi din cupiditate, indolenţă şi multe alte motive.

Care este locul pe care se plasează astăzi industria noastră chimică, cunoscută fiind competiţia acerbă din acest domeniu?

Din păcate, după 1989 am reuşit să distrugem industria chimică de la care obţineam 40-⁠45% din valuta ţării. Exportam produse de calitate la preţuri competitive. Astăzi, nu ştiu dacă ea mai contribuie cu1% la bugetul ţării.

Cum se explică?

Lipsa unei strategii de dezvoltare a ţării, interese de grup, imaturitatea clasei politice şi multe altele. Chimia, generic vorbind, necesită investiţii foarte mari. Discutând cu factori decizionali, am auzit deseori o teză absolut greşită. Mi s-⁠a recomandat să procedăm şi noi, chimiştii, la fel ca IT-⁠iştii. Numai că noi nu avem nevoie doar de minte, de un calculator performant şi de conexiune la Internet. În chimie, chiar şi pentru obţinerea unui produs banal, cum ar fi crema de pantofi, investiţia se ridică la milioane de Euro.

În ce fel se justifică o asemenea sumă?

Între altele, apele reziduale nu pot fi deversate pe câmp, necesarul de energie este ridicat – la fel şi costurile –, se utilizează vase de reacţie din oţel inoxidabil, se lucrează la temperaturi înalte, este nevoie de motoare puternice pentru agitarea amestecului de reacţie etc. Deci, investiţia porneşte de la câteva zeci sau sute de milioane, competitivitatea fiind acerbă.

Împreună cu tatăl Dvs., acad. Cristofor I. Simionescu, aţi întemeiat o adevărată şcoală de chimia polimerilor, recunoscută pentru realizările care au deschis perspective aproape nebănuite. O dovedesc fără tăgadă lucrările simpozionului internaţional Cristofor I. Simionescu. Pentru cei care nu au o pregătire ştiinţifică, în ce fel aţi prezenta polimerii, aceste adevărate vedete ale ştiinţei contemporane?

Tatăl meu a fost fondatorul şcolii româneşti de ştiinţa polimerilor, eu i-⁠am continuat, într-⁠o anumită măsură, opera. Revenind la întrebarea dumneavoastră, foarte simplist vorbind, există molecule mici, organice sau anorganice care, ca atare, au aplicaţii limitate, mai ales, din cauza proprietăţilor mecanice reduse sau chiar inexistente şi a lipsei de prelucrabilitate. În momentul în care mai multe asemenea molecule mici sunt legate în lanţuri macromoleculare, polimere, pe măsură ce creşte dimensiunea lanţului se modifică proprietăţile şi se multiplică exponenţial numărul posibilelor aplicaţii. Etilena este un gaz la temperatura camerei, dar dacă asociez prin legături chimice într-⁠un lanţ foarte multe molecule de etilenă obţin un polimer solid – polietilena – prezent de câteva decenii în viaţa noastră de zi cu zi.

Cred cu tărie în rolul intelectualului autentic de a educa, îndruma şi de a-⁠şi asuma menirea de a se adresa naţiunii, de a „da tonul”, de a reacţiona public atunci când este necesar. Resemnarea nu reprezintă niciodată o soluţie

Sunt ca nişte cărămizi, să zicem.

Exact. Imaginaţi-⁠vă o cărămidă şi apoi, să spunem, o casă. În momentul în care cărămizile se îmbină inteligent, armonios şi controlat, se obţine o casă frumoasă, confortabilă, cu numeroase facilităţi interesante.

Să înţeleg că, aşa cum a argumentat în discursul său de recepţie acad. Mircea Banciu, chimia este deopotrivă ştiinţă şi artă.

Fără îndoială.

„Cercetarea fundamentală fără aplicaţii imediate – din varii raţiuni – poate oferi mâine perspective nebănuite”

Care dintre proiectele la care participaţi vor avea un impact mai mare asupra vieţii sociale? La Dvs. în Institut faceţi cercetare fundamentală?

  Da, ca institut al Academiei Române abordăm cercetarea fundamentală, dar nu numai. Vedeţi, numai la noi se vorbeşte frecvent despre cercetarea fundamentală, care este separată – de multe ori artificial, forţat – de cercetarea aplicativă. În Europa Occidentală şi mai ales în ţările nordice cercetarea nu se divide în cercetare fundamentală, aplicativă, avansată, sau de orice alt fel. Se vorbeşte despre cercetare de valoare şi cercetare lipsită de valoare. Este o abordare de departe mai corectă.

Şi mai eficientă.

  Cercetarea fundamentală fără aplicaţii imediate – din varii raţiuni – poate oferi mâine perspective nebănuite. Exemplul clasic îl reprezintă Jules Verne, un erudit vizionar, ale cărui idei, expuse în romanele sale, au fost confirmate după câteva decenii. A fost o personalitate de excepţie; avea cunoştinţe de geografie, ecologie, biologie marină, literatură, mecanică, astronomie, chimie, matematică ş.a. Tot ceea ce a prevăzut (science fiction) a devenit peste timp realitate.

Astăzi se mai poate întâmpla aşa ceva?

  Cum să nu. Vă dau un exemplu mai recent. Richard Feynman, fizician, laureat al Premiului Nobel, pasionat de ştiinţele vieţii care, în 1959, a susţinut o conferinţă intitulată „There’s Plenty of Room at the Bottom”, în care vorbea despre „o uluitoare lume mică existentă sub percepţia noastră”, întrebând retoric de ce nu o studiem şi de ce, de exemplu, nu eram în stare să înscriem Enciclopedia Britanică pe vârful unui bold. După conferinţa sa au urmat întrebări şi cineva l-⁠a întrebat: „Glumiţi, nu-⁠i aşa?”. Nu glumea. El a trasat, prin ideile sale, direcţiile de dezvoltare ale nanoştiinţei şi nanotehnologiei. Dacă analizezi, îţi dai seama că de fapt era un lucru absolut firesc. Alchimiştii şi mai apoi chimiştii utilizau de secole nanoparticule (şi moleculele substanţelor organice sau anorganice au dimensiuni nanometrice), nanopulberi, chiar dacă nu conştientizau acest lucru.

Dacă 20-⁠30 de intelectuali autentici ar fi prezenţi în mod constant în societate, prin dezbateri, prezentări, prelegeri, dacă ar fi invitaţi la televiziuni, dacă ar apărea în presă, pledând pentru toate lucrurile mai sus menţionate şi pentru altele, la fel de importante, ar reuşi să coaguleze în jurul lor alte personalităţi, formându-⁠se în timp un curent de opinie.

Şi acum ne aflăm intr-⁠un timp al nanoştiintei şi nanotehnologiei.

  Natura lucrează cu nanoparticule de la începutul existenţei, noi am avut nevoie să ne perfecţionăm tehnologia pentru a realiza asta. De fapt, Feynman a fost un vizionar, ideile sale futuriste bazându-⁠se, însă, pe cunoştinţe solide. În 1990 a fost lansată prima „iniţiativă nano”, pe care, interesant şi stimulator pentru noi, o datorăm romanului Mihail Roco, stabilit în SUA.

Chimia are o contribuţie importantă şi la industria medicamentelor. La ora actuală, medicamentele, multe dintre ele, au efecte secundare destul de neplăcute, astfel încât se vorbeşte de iatropatogenie, maladii generate de medicamente şi aflate pe primele locuri în morbiditate şi mortalitate. Se datorează unui deficit de cunoaştere?

 Sunt mai mulţi factori. De exemplu, competiţia acerbă dintre marile companii, care determină uneori lansarea pe piaţă a unor medicamente insuficient testate, doar din dorinţa de a avea întâietate.

Da, dar „preţul” este plătit de bolnavi.

 În ultimul timp, au existat scandaluri cauzate de testarea unor medicamente noi în ţările subdezvoltate. Cred că suntem pe cale să facem nişte descoperiri foarte importante, dar mai avem nevoie de câţiva ani. În opinia mea, de nanotehnologii va beneficia, în primul rând, medicina. Vom asista la apariţia unor modalităţi radical diferite de tratare a bolilor.

Modalităţi radical diferite de tratare a bolilor

Mai precis…

 E greu să definesc acum. Sunt cu totul şi cu totul alte abordări care în momentul de faţă par încă futuriste, dar care în următorii ani vor deveni realitate.

Aţi putea da un exemplu?

 Se lucrează la nanoroboţi care pot fi introduşi în circuitul sangvin cu scopul de a recunoaşte şi a distruge viruşii.

Şi celulele oncogene?

■ Da. Sau cu scopul de a colecta colesterolul depus pe artere. Există deja studii extrem de avansate în această direcţie. De asemenea, se lucrează la roboţi capabili să repare conexiunile nervoase care au suferit leziuni grave. Dintre progresele din ultimii ani mai amintesc de „eliberarea controlată” a medicamentelor, a principiilor active. Se ştie că orice medicament este toxic şi, ca urmare, nu este bine să fie răspândit în tot organismul, trebuie trimis în zona-⁠ţintă. Mai mult, eliberarea principiului activ poate fi controlată şi din punctul de vedere al dozării sale în timp.

Înţeleg că pentru Dvs. chimia a fost o vocaţie şi a devenit o pasiune. Dar mai aveţi o vocaţie şi, aş spune, o bucurie de a dărui cunoştinţe, şi o faceţi în aşa fel încât celălalt poate înţelege chiar dacă nu este de specialitate. Aveţi o adevărată vocaţie şi pentru profesorat. Din păcate, situaţia actuală din învăţământ este cunoscută de toată lumea. Iată, la simularea bacalaureatului din acest an, rezultatele sunt cu totul descurajante pentru viitor. 42% dintre elevi au reuşit să ia note de trecere. Cauza poate fi găsită, cred, şi în numeroasele schimbări într-⁠un domeniu care este, prin excelenţă, al unei stabilităţi flexibile.

 Pentru prima parte a întrebării dvs., da, îmi place să predau, să explic studenţilor, să împărtăşesc din cunoştinţele acumulate în ani. În opinia mea, nu orice om de ştiinţă poate fi dascăl. Un profesor trebuie să Victor-Voicu-Eugen-Simion-Bogdan-C-simionescuîşi asume rolul de educator, mai presus de orice. Dascălul trebuie să ardă pentru a lumina calea studenţilor şi discipolilor săi. Profesia de dascăl trebuie asumată sub toate aspectele sale; dacă un profesor nu are chemarea de a educa, mai presus de a învăţa elevii, studenţii, mai bine renunţă.

Acum despre schimbări. Da, au existat mult prea multe modificări şi, aş adăuga, nu îndeajuns gândite. În fond, lucrurile sunt relativ simple. Din momentul în care se elaborează şi începe să se aplice o lege importantă, serioasă în învăţământ este nevoie de cel puţin 10-⁠15 ani, pentru a-⁠i monitoriza şi evalua efectele. Legea trebuie să prindă copilul în clasele primare, să-⁠l însoţească până la sfârşitul liceului, să-⁠i permită să absolve o facultate. Ideal ar fi să „urmărească”, de asemenea, evoluţia absolventului în aşa-⁠numita piaţă a muncii, expresie pe care nu o agreez. Astfel se poate măsura şi evalua randamentul, eficienţa. În situaţia în care se operează schimbări de două-⁠trei ori pe an, devin imposibil de măsurat efectele şi corecta greşelile. Educaţia se realizează în generaţii, deci, doar pe termen mediu şi lung putem îmbunătăţi destinul unei naţiuni prin educaţie. Educaţia ne defineşte şi ne deosebeşte.

Românii au un bun mecanism de regenerare. Am ieşit distruşi din primul război mondial şi, în 1939, România se încadra între primele şapte ţări din Europa. Atunci, un învăţător îşi putea permite să meargă cu familia în vacanţă pe Coasta de Azur. În două decenii de guvernări înţelepte, România s-⁠a transformat dintr-⁠o ţară eminamente agrară – grânarul Europei – într-⁠o ţară modernă, perfect funcţională

În plus, numeroasele modificări introduc dezordine, lipsa siguranţei, stabilităţii şi predictibilităţii. Alt aspect foarte important este legat de finanţare. Nu putem pretinde calitate fără finanţare cel puţin decentă. Sunt ţări dezvoltate care investesc în învăţământ 9 – 10% din PIB, PIB-⁠ul lor fiind mult mai mare decât cel al României. Uitaţi-⁠vă, de exemplu, la ţările nordice. În opinia mea, s-⁠a mai făcut o greşeală imensă: s-⁠au neglijat constant învăţătorul şi profesorul. Mă refer, în principal, la învăţătorul şi la profesorul din învăţământul preuniversitar. Prin atitudine şi prin tratamentul aplicat statul a umilit aceşti oameni. I-⁠a umilit. S-⁠au făcut promisiuni ulterior nerespectate, dascălii au fost obligaţi să trăiască la limita sărăciei, ceea ce este absolut inad­misibil. În Japonia, o ţară dezvoltată pe care deseori o luăm drept exemplu, singurii care nu sunt obligaţi să se închine în faţa împăratului sunt dascălii. De ce? Japonezii susţin că fără dascăli nu pot exista împăraţi. Acest exemplu arată – mai mult decât frazele pompoase – respectul de care trebuie să se bucure dascălii. În societatea românească dintre cele două războaie mondiale satul, viaţa de la ţară se baza pe doi piloni: pe învăţător şi pe preot. Există segmente care nu trebuie atinse de schimbările politice şi există oameni care trebuie preţuiţi pentru munca, devotamentul şi dragostea lor pentru şcoală. Până la urmă, vorbim despre sănătatea unui popor, despre pregătirea intelectuală a generaţiilor viitoare, despre însăşi existenţa noastră ca neam peste veacuri. Nu ar trebui să ne jucăm cu asemenea lucruri de importanţă majoră şi, sincer, nu găsesc nici o justificare plauzibilă pentru o asemenea atitudine. Este nevoie de o reparaţie în primul rând morală.

„Trebuie restabilită scara autentică a valorilor”

Tot ce spuneţi este în întregime adevărat şi sunteţi convingător… Dar, iertaţi-⁠mă, nu văd cum s-⁠ar putea face concret.

 Ar trebui să reacţioneze instituţiile abilitate ale statului, intelectualii, presa, opinia publică. Articolul 33 din Constituţia României, intitulat „Accesul la cultură” ne spune că „Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume”.
În societatea românească trebuie restabilită scara autentică a valorilor. Societatea românească e măcinată de lipsa reperelor, de neutralizarea valorilor autentice prin avalanşa subculturii şi implicarea insuficientă a elitelor. Cred cu tărie în rolul intelectualului autentic de a educa, îndruma şi de a-⁠şi asuma menirea de a se adresa naţiunii, de a „da tonul”, de a reacţiona public atunci când este necesar. Resemnarea nu reprezintă niciodată o soluţie.

Dar, cum bine se ştie, presa este o putere. Or, acum ceea ce se urmăreşte este audienţa, criteriu suprem de apreciere a unei publicaţii şi a unui jurnalist.

 Presa, pe lângă multe altele, trebuie să aibă şi un rol educativ. În timp, audienţa se şi formează. Contemporanul reprezintă un exemplu în acest sens. Nu există multe reviste, site-⁠uri care să se dedice, în mod constant, promovării culturii şi valorilor naţionale.

De la Horaţiu se ştie că nu poţi să doreşti ceea ce nu cunoşti…

 Tocmai, audienţa se şi modelează, formează. Oamenii care te citesc, te ascultă la radio sau te urmăresc la televizor trebuie să fie şi formaţi şi informaţi. Cred că Televiziunea Română – nu discutăm de cele private, comerciale – trebuie să transmită, pe lângă alte programe, concerte simfonice, piese de teatru, emisiuni culturale.

Dezbateri autentice care să modeleze atitudini.

 Dacă s-⁠ar întâmpla asta în mod constant, publicul s-⁠ar forma, s-⁠ar cultiva. Dar nimic semnificativ şi durabil nu se construieşte peste noapte.

Ar putea fi găsit un punct arhimedic care să ducă la o schimbare benefică a întregului sistem?

 Acest punct poate fi creat dacă ar exista, în primul rând, dorinţă, determinare şi deschidere din partea clasei politice, dezbateri reale şi libere la nivelul societăţii şi, după cum aminteam, implicarea directă şi constantă a elitelor.

„Să redevenim oameni serioşi,
să gândim în perspectivă,
să ne organizăm”

Şi dacă decizia s-⁠ar lua pe temeiul competenţei şi nu a bunului plac sau intereselor de toate felurile.

 Discutăm despre implicarea reală a unor persoane competente, cu abilităţi în comunicarea ideilor şi în argumentarea propunerilor. Eu am participat deseori la asemenea dezbateri şi am observat, cu tristeţe, că multe dintre acestea se realizează doar pentru a se bifa o acţiune. Vin responsabili politici, salută participanţii, ţin scurte discursuri introductive, urează succes lucrărilor şi apoi pleacă, astfel încât nu receptează nici una dintre ideile generate în cadrul dezbaterii.

Cum vedeţi ieşirea din acest blocaj?

 Prin seriozitate, responsabilitate şi viziune pe termen mediu şi lung. Să redevenim oameni serioşi, să gândim în perspectivă, să ne organizăm şi să realizăm lucrurile pragmatic, responsabil, solid.

Eu am sesizat şi semne bune. Călătoresc cu transportul public şi văd din ce în ce mai mulţi tineri care citesc. Asta arată că oamenii au chemare, au apetit, dar poate nu au timp să citească.

 Aici intervine educaţia şi rolul statului în subvenţionarea culturii. Exista mai demult „Biblioteca pentru toţi” şi în aproape orice casă, chiar şi din mediul rural, puteai găsi cărţi din această colecţie. Erau editaţi clasici ai literaturii române şi universale. Preţul volumelor era accesibil pentru toţi.

În cele din urmă e vorba de schimbarea unei mentalităţi.

 Şi de promovarea unor modele autentice. Toţi avem nevoie de modele: elevii de profesor, studentul tot de profesor, de modele are nevoie şi omul politic sau artistul.

Cum să ieşim din această situaţie? Şi când?

 Se va întâmpla numai în momentul în care societatea va deveni conştientă de imperativele cărora trebuie să le facă faţă şi se va manifesta ca atare.

Şi care ar fi primul pas?

 Dacă 20-⁠30 de intelectuali autentici ar fi prezenţi în mod constant în societate, prin dezbateri, prezentări, prelegeri, dacă ar fi invitaţi la televiziuni, dacă ar apărea în presă pledând pentru toate lucrurile mai sus menţionate şi pentru altele, la fel de importante, ar reuşi să coaguleze în jurul lor alte personalităţi, formându-⁠se în timp un curent de opinie. Dar este nevoie de o educaţie sănătoasă, de cultură, de reconsiderarea atitudinii societăţii în ansamblu faţă de dascăl, de profesor, de artişti sau oamenii de cultură.

Poate greşesc, dar eu cred că societatea noastră nu este totuşi atât de bolnavă, încât să fie nevoie de prea mult timp pentru o regenerare.

În Japonia, o ţară dezvoltată pe care deseori o luăm drept exemplu, singurii care nu sunt obligaţi să se închine în faţa împăratului sunt dascălii. De ce? Japonezii susţin că fără dascăli nu pot exista împăraţi. Acest exemplu arată – mai mult decât frazele pompoase – respectul de care trebuie să se bucure dascălii.

 Românii au un bun mecanism de regenerare. Am ieşit distruşi din primul război mondial şi, în 1939, România se încadra între primele şapte ţări din Europa. Atunci, un învăţător îşi putea permite să meargă cu familia în vacanţă pe Coasta de Azur. În două decenii de guvernări înţelepte, România s-⁠a transformat dintr-⁠o ţară eminamente agrară – grânarul Europei – într-⁠o ţară modernă, perfect funcţională.

Academia Română lucrează în momentul de faţă la o Strategie de dezvoltare a României în următorii 20 de ani. Este viziunea Academiei Române. Strategia cuprinde unsprezece proiecte majore, de interes naţional. În urmă cu o lună a fost lansat al doilea volum al lucrărilor, primul fiind finalizat şi dat publicităţii anul trecut. Acest adevărat „proiect de ţară” însumează ani de acumulări, de studiu şi muncă inteligentă, tenace, în parte cuprinse în cele aproximativ 1000 de pagini scrise cu răspundere, atenţie şi probitate de către unele dintre cele mai capabile minţi ale acestei ţări.

„Există o teribilă lipsă de gândire strategică, de organizare, şi mai ales de viziune pe termen lung”

Sunteţi optimist, sau aveţi momente de îndoială?

 Toată viaţa am fost un optimist. Dacă nu aş fi fost optimist, nu aş fi reuşit în ceea ce îmi propusesem. Din păcate, facem greşeli foarte mari, iar clasa politică utilizează greşeala ca instrument pentru a acoperi lucruri care nu funcţionează în societate. Am fost şi suntem o naţiune ca toate celelalte, în toate societăţile – oricât de dezvoltate – există şi vor exista întotdeauna disfuncţionalităţi. Doar că la noi se critică excesiv, se aruncă mereu cu praf în ochi, sunt ridicaţi cei tineri împotriva celor mai în vârstă, suntem învrăjbiţi unul împotriva celuilalt. Există şomaj; şi nu suntem în stare să vedem că în cea mai mare măsură este artificial. În realitate, România are nevoie de forţă de muncă. Energiile pozitive ale acestui popor nu sunt bine direcţionate; suntem un popor care şi-⁠a pierdut busola… Avem atâtea de construit, de realizat, dar există o teribilă lipsă de gândire strategică, de organizare, şi mai ales de viziune pe termen lung. A lucra nu înseamnă neapărat şi a gândi. Şi vorbind de viziune… Academia Română lucrează în momentul de faţă la o Strategie de dezvoltare a României în următorii 20 de ani. Este viziunea Academiei Române. Strategia cuprinde unsprezece proiecte majore, de interes naţional. În urmă cu o lună a fost lansat al doilea volum al lucrărilor, primul fiind finalizat şi dat publicităţii anul trecut. Acest adevărat „proiect de ţară” însumează ani de acumulări, de studiu şi muncă inteligentă, tenace, în parte cuprinse în cele aproximativ 1000 de pagini scrise cu răspundere, atenţie şi probitate de către unele dintre cele mai capabile minţi ale acestei ţări. La finalizare, proiectul va fi înmânat Preşedinţiei României, Guvernului, Parlamentului, partidelor parlamentare, ca o propunere realistă şi ştiinţific argumentată de dezvoltare a României. Ce va decide mai departe clasa politică este cu totul altă problemă.

Uneori se spune că Academia Română ar trebui să aibă o atitudine pro-⁠activă. Ce li se poate răspunde?

 Pe parcursul existenţei sale, Academia Română şi-⁠a afirmat punctul de vedere de multe ori. Ea nu poate interveni însă mereu, nu asta este menirea ei, ea poate şi trebuie să se implice în rezolvarea problemelor majore ale naţiunii. Un exemplu recent: Academia Română şi-⁠a expus ferm poziţia în problema propunerilor-⁠cadru de programe şcolare.

În istoria sa de 150 de ani, membrii Academiei Romane au promovat identitatea naţională, interesul naţional, progresul ştiinţific, cultural şi social. Conservarea valorilor şi identităţii naţionale reprezintă un imperativ şi în actualul context european.

Dezvoltarea şi promovarea proiectelor Academiei Române au influenţat şi determinat însăşi istoria ştiinţei şi culturii române moderne şi contemporane.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest