Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Daniela Lungu în dialog cu Radu Boroianu

Daniela Lungu în dialog cu Radu Boroianu

Noi îi uităm pe ceilalţi. Occidentul european nu uită şi contextualizează întotdeauna. Thomas Mann nu e o apariţie fulgurantă în Germania. El vine de Undeva. Pâna şi nord-⁠esticul Dostoievski vine de Undeva. Noi, românii, credem că numai generaţia noastră contează şi ca să ilustrez, chiar un fost preşedinte ICR spunea că este interesat numai de post-⁠modernitate. Noţiunea însăşi ar fi trebuit să-⁠l oblige să creadă şi în modernitate măcar. Or, dacă nu contextualizăm creativitatea românească, nu-⁠i facem pe ceilalţi să fie atenţi. Occidentalii se laudă întotdeauna cu pedigri-⁠ul bogat, nu numai în artă, ci şi în ştiinţe şi tehnică. Este foarte important să ştii că te tragi de Undeva şi să te îndrepţi spre Ceva

„Nu suntem în stare să facem sisteme organizate care să impună generaţii după generaţii de creatori”

Obişnuiesc să ajung cu 10-⁠20 de minute înainte de ora fixată la locul interviului pentru a mă obişnui cu duhul clădirii, cu amprenta sa spirituală. O fac dintr-⁠o oarecare emotivitate, dar şi pentru că face parte din micul meu ritual de intervievator care mă ajută să intru în pielea întrebătorului de profesie.

Taxiul m-⁠a lăsat în Aleea Alexandru nr. 38 în faţa unui conac în stil neoromânesc, pe ale cărui faţade se află numeroase elemente sculptate. Am privit un timp exterioarele, dar împinsă de frig şi de ploaia rece m-⁠am încumetat să intru. Am împins încet uşa masivă din bronz şi-⁠am pătruns într-⁠un spaţiu de poveste, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Nicolae Malaxa. Din anul 2003, conacul găzduieşte Institutul Cultural Român. Eram aşteptată de noul preşedinte, domnul Radu Boroianu. Suplu, surâzător, manierat şi elegant ca un boier Daniela-Lungu-fotode viţă veche, m-⁠a poftit în biroul decorat cu picturi din colecţia personală. Discuţia s-⁠a legat foarte rapid, găsind din prima clipă consonanţa imperios necesară unui interviu. I-⁠am făcut cadou cartea mea, Colonia cu Demoni şi mi-⁠a spus, umplându-⁠mă de uimire, că îşi dorea să o citească pentru că intersectase câteva referiri critice la adresa ei, referiri despre care eu nu ştiam nimic.

M-⁠am prezentat domnului Radu Boroianu cu întreaga mea carte de vizită specificând că sunt şi regizor de film documentar de profesie, dar ştia. M-⁠a uimit din nou. Evident, discuţia a curs lin, i-⁠am povestit că tocmai mă întorsesem de la Mânăstirea Petru Vodă unde am filmat un documentar intitulat Mărturisind pe mărturisitorul Justin Pârvu. Am discutat mult referitor la personalitatea copleşioare a marelui duhovnic român, întâlnit de amândoi în diferite etape ale vieţii. La opinia mea că părintele era cu un picior printre oameni şi cu unul printre sfinţi, domnul Boroianu a menţionat că părintele întotdeauna a fost aşa, şi în tinereţe, nu numai în ultimii ani. Domnul preşedinte Radu Boroianu a remarcat că în momentele când în societate apar numeroşi slujitori ai celui rău, Dumnezeu îngăduie apariţia mai numeroasă decât de obicei a duhovnicilor şi a preoţilor adevăraţi.

Radu Boroianu: Îmi face plăcere să citesc. Citesc mult, citesc noaptea, ziua, oricând am timp. Lectura este o îndeletnicire veche pe care am reuşit s-⁠o păstrez. Mulţumesc pentru cartea dumneavoastră, am citit despre ea. Fac parte dintre aceia care urmăresc şi critica de întâmBoroianupinare şi critica criticii. Am descoperit critici tineri care îmi plac foarte mult, ca Paul Cernat şi Bogdan Creţu. Cred că aşa v-⁠am întâlnit. Caut să mă pun la punct cu noutăţile, cu părerile altora, în reviste culturale precum Contemporanul, Cultura, Observatorul cultural, Timpul.

Daniela Lungu: Sunteţi ultimul vlăstar al familiilor Boroianu şi Burileanu. Făceţi-⁠ni-⁠le cunoscute, vă rog.

■ Dacă v-⁠aţi fi uitat în cartea de telefon înainte de 1948, exista o singură familie Boroianu. Acum sunt o mulţime de Boroieni. Nu ştiu cine sunt toţi aceştia; nu îmi sunt rude. După 1948, şi-⁠au luat acest nume. Atunci s-⁠a desfiinţat prin lege proprietatea asupra numelui de familie. A fost una din primele măsuri pe care le-⁠au luat comuniştii. Un unchi de-⁠al meu, un cuno petrolist care se numea Ionescu, i-⁠a scris o scrisoare bunicului meu, care era considerat un soi de şef al familiei, prin care îi cerea acestuia permisiunea să-⁠şi ataşeze numele Boroaia, pentru a se diferenţia de masa mare a Ioneştilor. Această scrisoare se află într-⁠un fond Boroianu de la Bibilioteca Academiei. Ultimii doi din familia Boroianu care mai poartă acest nume este subsemnatul şi un văr primar, Şerban Boroianu. Restul sunt fete care şi-⁠au schimbat numele după căsătorie. În materie de Burileanu, povestea este mai complicată, este printre vechile nume boiereşti olteneşti cu foarte multe ramuri. Aproape tot malul Dunării era al Burilenilor. Aici sunt cu adevărat ultimul din ramura doljeană a Burilenilor, deoarece am fost singurul plod din familie. Mama a mai avut un frate şi trei surori, dar nici unul nu a avut copii. Din celelalte ramuri mai sunt, de pildă, Marie France Ionesco, fata lui Eugene Ionesco, mama ei fiind o Burileanu dintr-⁠o altă ramură, Bogdan Burileanu, publicistul, un profesor de la Politehnică etc.

Cine din familia dumneavostră v-⁠a marcat intelectual şi cine afectiv?

■ Din punct de vedere afectiv, mai mult Burilenii, intelectual, mai mult Boroienii. Bunicul meu patern, Dimitrie Boroianu, era o figură extraordinară, unul dintre marii intelectuali ai României din perioada cuprinsă între ultima jumătate a secolului al XIX-⁠lea şi prima jumătate a secolului XX. A ocupat câteva demnităţi importante.
Lui i se datorează înstăpânirea în învăţământul teologic universitar a dreptului bisericesc şi canonic. A urmat facultatea de filosofie la Leipzig şi teologia în România. S-⁠a dedicat aproape toată viaţa studiilor teologice fără să fie preot. A fost preşedintele Casei Bisericii, care era o formă de administrare a bunurilor bisericii, cultivând în acelaşi timp bunele relaţii dintre cei care dăruiau bunuri bisericii şi această instituţie. Casa Bisericii era un fel de organism de control asupra administrării bunurilor oferite de mireni, lucru care astăzi nu se mai întâmplă. Bunicul meu a fost senator conservator din ultima generaţie de junimişti, din acest motiv a şi făcut studii în Germania, cunoscut fiind faptul că junimiştii erau filogermani. A întemeiat şi o revistă excepţională numită Viitorul; eu aveam să fiu peste ani de zile director al Viitorului Liberal şi al Viitorului Românesc. El a subvenţionat toată viaţa această revistă până la venirea comuniştilor. Subvenţiile erau oferite din salariul lui de profesor universitar, pe vremea aceea erau foarte bine plătite cadrele didactice universitare. Cu toate că a avut o familie foarte numeroasă, se chiverniseau bine. Revista era dedicată cu precădere intelectualităţii satelor. Credea foarte mult în nevoia de a ridica nivelul cultural al preoţilor, învăţătorilor, al medicilor aflaţi în mediul rural. Credea cu tărie că trebuie dusă cultura către bazinul intelectual nativ cel mai important al poporului. A murit când eu aveam 10 ani, însă tatăl meu a fost un foarte bun păstrător al memoriei bunicului meu, încât atât în copilărie, cât şi în tinereţea mea am tot avut câte ceva de învăţat despre bunicul meu de la bunicul. Tatăl meu, cu o carieră distrusă de vremi, rămăsese la rândul său un cărturar, un pasionat al cărţii, al picturii.

Cum arăta adolescentul Radu Boroianu, la ce visa? Unde dorea să ajungă?

■ Mi-⁠am început copilăria într-⁠un domiciliu forţat la Câmpulung Muscel. Pare bizar, dar pentru noi, copiii, a fost o adevărată binefacere; am copilărit într-⁠un peisaj superb şi chiar dacă realizam greutăţile părinţilor noştri, enorme, ne-⁠am bucurat, incoştienţi, de un mediu sănătos pentru dezvoltare. Câmpulung Muscel a fost o excepţie la începutul deportărilor. Mă întreb şi astăzi ce ni s-⁠ar fi intâmplat în Bărăgan! Visul meu a fost de a continua tradiţia de familie, dată de câteva bune generaţii, şi anume de a studia filosofia şi dreptul. Fiind socotite facultăţi ideologice, nu am fost acceptat ca student. Aveam, însă, o pasiune secundă pentru teatru şi făceam de toate prin Teatrul Bulandra, alături de alţi colegi de generaţie. Fiind înrudit oarecum cu doamna Lucia Sturdza Bulandra, dânsa m-⁠a dat în grija lui Liviu Ciulei, o personalitate covârşitoare. Eram în stare să fac absolut orice mi-⁠ar fi cerut Liviu Ciulei, copleşit fiind de uriaşa sa personalitate artistică. Am fost coleg de halebardă sau proiector cu Ion Caramitru şi Florian Pitiş, printre alţii.

Eraţi atras de scenă?

■ Nu eram atras de scenă neapărat – în figuraţie mi se muiau picioarele de emoţie –, dar îmi plăcea foarte mult teatrul în sine, precumpănitor, repetiţiile. Într-⁠o zi, tot fiindu-⁠mi refuzate înscrierile la filosofie sau drept, şi cum nu agream ideea de a urma filologia, pentru că ştiam că voi fi trimis profesor cine ştie unde, nesimţindu-⁠mă chemat pentru profesia de dascăl, Liviu Ciulei mi-⁠a spus că urma să se reînfiinţeze catedra de regie de teatru şi m-⁠a îndemnat să dau examen la regie. Atunci i-⁠am spus: „Domnule Ciulei, dar dacă nu am talent? Mi-⁠a dat imediat o explicaţie care mi-⁠a rămas în memorie: «Ştiu, tu ai fi vrut să faci dreptul, închipuie-⁠ţi că e cam acelaşi lucru. Nu ai să fii poate niciodată un mare tenor al barei, dar prin cultură şi inteligenţă vei fi un bun speculator al ideilor de care are nevoie teatrul»”. I-⁠am urmat sfatul şi am făcut facultatea de regie de teatru. Nu mi-⁠a părut niciodată rău…

Aveaţi talent?

■ Nu. Dar am avut câteva reuşite în teatru. Reuşite intelectuale.

Studiul intens, munca asiduă, orgoliul pot suplini lipsa talentului într-⁠o profesie care presupune creativitate şi talent?

■ Părelnic, da. Poţi avea câteva coincidenţe spirituale, intelectuale care să complinească. Însă ambiţia adevărată ţi-⁠o dă numai talentul autentic.

Ce este talentul, domnule Boroianu?

■ Talentul e Har de la Dumnezeu. Este o sensibilitate aparte. E complicat de definit. Am un prieten care a scris o teză de doctorat extraordinară despre talent. Se numeşte Jan De Maere, e flamand. Folosindu-⁠se de ultimele descoperiri în neurologie şi psihiatrie, a studiat funcţiunile creierului în special pentru a-⁠şi putea explica mecanismele talentului. Nici el nu a reuşit să dea o explicaţie acestuia. Eu cred că este, repet, un dar care stârneşte puterea aceasta de creativitate continuă. Dacă nu eşti mânat din spate de un talent uluitor, cred că e mai bine să te duci în zone care sprijină creativitatea celorlalţi, lucru pe care încerc să-⁠l fac eu.

Bunicul despre care mi-⁠aţi povestit, a afirmat că naţia noastră nu este în stare să se valorifice, să îşi valorifice ce are mai de preţ: istoria, cultura.

■ Da, el spunea un lucru, fiind foarte sintetic în ceea ce afirma, când ni se adresa duminicile la mesele de familie, în special, nouă, copiilor: să ţineţi minte că bunicii mei, ca şi străbunicii, au întâlnit în Ţara Românească numai ruinuri. Târziu am ajuns să aflu exact ceea ce voia să ne transmită, şi mi-⁠am dat seama că e o trăsătură ciudată a sufletului, a caracterului românesc. Trăsătură pe care n-⁠am întâlnit-⁠o la alţii. Cu toate că dominaţi de isteţime şi inventivitate, pare că nu ne-⁠ar interesa istoria decât ca discurs demagogic sau laudativ. De aceea patriotismul dispare la români astăzi, pentru că nu a fost sădit în profunzime; vorbesc cu precădere despre ultimele generaţii. Cunoaştem patriotismul numai în situaţii limită: în năvăliri, în războaie. Patriotismul trebuie să existe tot timpul, cu forme mai acute sau mai puţin acute. Omul trebuie să-⁠şi iubească cu adevărat ţara şi semenii lui. Lipsa noastră de grijă pentru patrimonial naţional arată că ceva nu e tocmai în regulă cu felul nostru de a gândi, de a ne rostui.

Aţi primit această învăţătură de preţ în familie. Ca preşedinte ICR, cum v-⁠aţi gândit să valorificaţi peste hotare cultura română?

■ În primul rând, fără partizanate, asta e sigur. Nu cred deloc în ideea că venirea unora la conducere trebuie neapărat să ducă la descăpăţânarea altora, a celorlalţi, de dinainte. Această tendinţă a distrus multe în istoria noastră. Cred că trebuie să avem grijă de valorile noastre, indiferent de generaţie, şi mai boroianu-1cred în faptul că trebuie să le contextualizăm. Am remarcat deosebirea dintre cultura noastră de tip sud-⁠est european şi cultura occidentului european. Este tocmai lipsa de contextualizare. Noi îi uităm pe ceilalţi. Occidentul european nu uită şi contextualizează întotdeauna. Thomas Mann nu e o apariţie fulgurantă în Germania. El vine de Undeva. Pâna şi nord-⁠esticul Dostoievski vine de Undeva. Noi, românii, credem că numai generaţia noastră contează şi ca să ilustrez, chiar un fost preşedinte ICR spunea că este interesat numai de post-⁠mo­dernitate. Noţiunea însăşi ar fi trebuit să-⁠l oblige să creadă şi în modernitate măcar. Or, dacă nu contextualizăm creativitatea românească, nu-⁠i facem pe ceilalţi să fie atenţi. Occidentalii se laudă întotdeauna cu pedigri-⁠ul bogat, nu numai în artă, ci şi în ştiinţe şi tehnică. Este foarte important să ştii că te tragi de Undeva şi să te îndrepţi spre Ceva. Cea mai veche civilizaţie europeană de pe teritoriul României este civilizaţia Cucuteni şi nu suntem în stare să dăm o clădire pentru ea, cu toate că 90 la sută din artefactele Cucuteniului au fost scoase la lumină prin dania şi strădania unui om, Dr. Dumitrescu, nu prin dania şi strădania statului. În timp ce ucrainienii care se bucură de nişte spaţii marginale ale Civilizaţiei Cucuteniene, socotesc asta ca pe un stindard şi se laudă peste tot în lume. Nu înţeleg de ce avem această atitudine nepăsătoare. Cum nu înţeleg de ce nu scoatem la suprafaţă hectarele de cetăţi dacice şi romanice din munţii Orăştiei, ca să ne bucurăm de valorile incontestabile ale înaintaşilor noştri.

Mi-⁠am propus pentru Institutul Cultural Român două lucruri fundamentale. Unul, să construiesc instituţia, pentru că, din păcate, nu s-⁠a gândit nimeni să o construiască. Ea este făcută din aluviuni. Nu s-⁠a construit ceva temeinic. În lume, în diplomaţia foarte modernă, se preiau modelele ministerelor de externe care sunt nişte instituţii de carieră. Numai la noi, nu se aplică acest model. Eu cred în creativitatea românească, dar mi-⁠e teamă că în plan instituţional ar trebui să învăţăm de la alţii. A doua temă pentru mine este faptul că n-⁠am întâlnit deloc o gândire de perspectivă. În momentul în care te ocupi de popularizarea către restul omenirii a ceea ce are mai bun România şi mă refer la creativitate şi cultură, mi se pare cu totul aberant să ţii pasul cu formula cu totul învechită a bugetului nostru. Chiar dacă vom rezista cu această formulă primitivă de buget, nu văd cine mă împiedică pe mine să gândesc în perspectivă. Dacă te închizi tot timpul, an de an, la o gândire de perspectivă de doar 12 luni, nu mai apuci să faci decât lucruri minore. Consider că toată omenirea trece printr-⁠o explozie a noţiunilor, nu mai sunt atât de consistente cum erau cândva. Parcă le restrângem. Accepţiunea noţiunii de cultură este şi ea restrânsă azi. De aceea, atunci când se vorbeşte despre educaţie, cultura nu mai e amintită. De parcă s-⁠ar putea face cu adevărat educaţie în absenţa culturii. Cultura e văzută doar în aspectele ei artistice. Eu folosesc de multe ori o altă noţiune, mai simplu de înţeles şi anume: creativitatea. Plecând de la creativitatea plugarului român şi până la cea a marilor savanţi, cred că totul intră în noţiunea de cultură românească şi totul are valoare. România a fost dintotdeauna mult mai bogată decât subsolul ei.

Vorbeaţi la un moment dat despre o înnoire a legislaţiei privitoare la ICR…

■ Legislaţia actuală închide orizontul ICR şi nici nu o face să fie o instituţie creativă de carieră. Asta înseamnă că energiile se pierd pe drum. Cei din centrala institutului au devenit nişte funcţionari care nu sunt stimulaţi să creeze şi care se rup din cauza hârţogăriei şi birocraţiei din realitatea românească. Ca să preiau una dintre expresiile obositoare ale zilelor noastre: trebuie schimbată paradigma. Pentru asta e nevoie de o altă lege pe care am întocmit-⁠o împreună cu profesionişti din legislaţie şi colegii din ICR, şi o să o dau spre lectură şi avizare de principiu instituţiilor statului, urmând ca după aceea, dacă principiile ei sunt acceptate, să o propunem Parlamentului.

Sunteţi iubitor de artă şi colecţionar. Ştiţi cu siguranţă de lovitura pe care a dat-⁠o pictorul român Adrian Ghenie anul trecut. A fost tranzacţionat la casa londoneză de licitaţii Sotheby’s pentru suma de aproape 1,77 milioane de euro.

■ Desigur, doar că nu este numai lovitura lui, ci şi lovitura profesioniştilor care l-⁠au ajutat să ajungă acolo. Pentru că nu e un drum foarte simplu, nu ajunge doar talentul.

Care sunt acei profesionişti?

■ Galeriştii şi casele de licitaţie. Ei l-⁠au îndrumat şi tot ei l-⁠au marketat.

A avut şi noroc?

■ Categoric. Şi a avut noroc cu atât mai mult cu cât noi în România nu suntem în stare să facem sisteme organizate care să impună generaţii după generaţii de creatori. De aceea, marii pictori români nu au fost niciodată cotaţi la valoarea lor. Cu Ghenie s-⁠a spart într-⁠un fel zăgazul acesta, numai că rămâne, încă, o experienţă individuală. Mai sunt câţiva, nu la fel de bine cotaţi, dar ar trebui şi aici să fim organizaţi. Am putea. Eu am încercat la un moment dat, dar m-⁠am retras, pentru că oamenii cu bani nu urmăresc întotdeauna cu atenţie proiectele de acest tip. [Radu Boroianu este fondator al casei de licitaţii Artmark – nota redacţiei] A şti să faci bani este, desigur, un talent, un altfel de talent decât talentul pentru vioară, sau cel pentru teatru. Ai alte ritmuri, alte bucurii.

Impresioniştii, expresioniştii, cubiştii, suprarealiştii? Care vă sunt cel mai aproape de suflet?

■ Am studiat mult, mi-⁠a plăcut să ştiu, să aflu, să fiu la curent; am făcut cursuri de expertiză pentru vechii maeştri, chiar şi cursuri de expertiză tehnică non invazivă. Şi m-⁠a ajutat faptul că m-⁠am născut într-⁠o casă cu lucruri frumoase; tatăl meu avea o mică colecţie de artă, ca şi bunicul meu, toate acestea au ajutat la formarea mea. În aceste condiţii am o privire asupra artei în afara curentelor, ştiu să mă uit şi dincolo de ele. Am avut o perioadă când n-⁠aş fi putut trece de şcoala flamandă; eram atras de contrastul extraordinar dintre lumină şi întuneric, umbra, penumbra pentru care flamanzii au fost extraordinar de iubiţi şi apreciaţi. Îmi plăceau mai mult decât măiestria desenului italienesc, mai mult decât exuberanţa paletei lor de culori. Dar am trecut de faza aceea. Îmi plac multe stiluri. Chiar şi conceptualiştii şi arta digitală, când e, arareori artă, de ce nu? Avem artişti extraordinari.

În literatura română se anunţă vreun Adri­an Ghenie?

■ Literatura, din păcate, nu se vinde nicăieri în lume, aşa cum se vinde obiectul de artă. Oricâtă neplăcere aş stârni multora, trebuie să spun că s-⁠a făcut mult pentru ca să fie bine marketat Cărtărescu. Nu aş spune că întâlnesc în Cărtărescu idealul meu de proză. Eu unul, aş iubi mai mult poezia lui optzecistă decât proza. Dar trebuie să constat un adevăr, marketat sau nu, Cărtărescu a luat multe premii importante. Asta arată fără tăgadă că e apreciat; din acest motiv ICR nu încetează să-⁠l promoveze. Mă opun însă insistenţei de a fi cu toţii cărtăreşti. În lecturile mele ultime, îl caut mai curând pe acel Nicolae Breban, care mi-⁠a plăcut în anii ‘60, ‘70. Îi înţeleg nevoia de a se schimba la faţă. Când voi reuşi să mă despart de personajul din mine ce caută trecutul, probabil că voi descoperi un Breban nou. Îl citesc pe Buzura; nu mă dau în vânt după D.R. Popescu. Am mulţi oameni dragi mie care scriu foarte diferit, să spun câteva nume la întâmplare: Mihai Giugariu, Florin Toma, Dan Lungu şi alţii. Pentru mine, post Nichita Stănescu, nu mă pot separa de Cezar Ivănescu. Le-⁠am fost aproape optzeciştior şi i-⁠am mulţumit lui Manolescu pentru aceasta. Citesc cu nesaţ Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu şi, cu circumspecţie, mai mulţi tineri. La criticii din generaţia mea i-⁠aş adăuga pe Eugen Simion cu Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor, care ar putea fi urmată de un eseu de dimensiuni despre pe nedrept hulitul Vintilă Horia. Mai citesc Eugen Negrici şi l-⁠aş adăuga pe gânditorul profund, Basarab Nicolescu. Desigur, uit şi nedreptăţesc pe mulţi! Printre care, gazda acestui interviu!

Nu aş putea spune că la ora actuală, România ştie să vândă un scriitor român precum l-⁠au vândut galeriştii pe Adrian Ghenie. Vom apărea în curând pe piaţă cu o platformă on line pentru a încerca să suplinim cu mijloace moderne proasta difuzare a produsului cultural românesc. Sper ca demersurile făcute să ne asigure şi un loc în toate librăriile FNAC. Sper să găsim parteneri privaţi ce doresc să ne sprijine în a fi invitaţi speciali ai Târgului de Carte de la Frankfurt, cel mai important târg comercial al lumii. Şi nu doar cu beletristică, ci şi cu lucrări ştiinţifice de referinţă.

Există vreo piesă în colecţia dumneavoastră de artă de care nu v-⁠aţi putea despărţi indiferent câţi bani vi s-⁠ar oferi?

■ Există o icoană moştenită de la părinţii mei, de secol al XVII-⁠lea, o pictură pe lemn pe care am avut buna inspiraţie s-⁠o dau unui foarte bun restaurator care a ferit-⁠o de grijile timpului. Este Fecioara cu Pruncul, are o puritate şi o forţă extraordinară. Ca stil, se mai simte influenţa bizantină, dar este atenuată de începutul influenţei occidentale. Este un obiect cu o încărcătură emoţională pentru mine. Mai am câteva tablouri în casă, sunt moştenite, dar am şi câteva picturi contemporane adunate de mine şi soţia mea. Dar, dacă ar fi să nu mă despart orice s-⁠ar întampla de o piesă anume, aceea ar fi icoana despre care v-⁠am vorbit.

Ce relaţie aveţi cu Dumnezeu?

■ Cred cu tărie şi nimic din ceea ce am citit nu m-⁠a putut întoarce din credinţa mea în Dumnezeu. Nu sunt un foarte cuminte practicant după toate rigorile, nici nu le înţeleg foarte bine pe unele dintre ele, dar dacă îmi reproşez ceva faţă de credinţa mea în Dumnezeu, este faptul că nu am ştiut găsi calea către un duhovnic adevărat. Cei ai căror paşi s-⁠au intersectat cu ai mei, erau situaţi prea departe de mine (în spaţiu) şi nu aveam cum să ajung la ei atunci când simţeam mai acut nevoia. Dimineţile mi le încep cu Tatăl Nostru şi seara se încheie cu Rugăciunea Inimii.

Vă mulţumesc foarte mult, vă urez mult succes, sănătate, putere, să aveţi forţă şi răbdare în ceea ce v-⁠aţi propus pe plan personal, dar şi în această nouă provocare care se numeşte Institutul Cultural Român.

■ Vă mulţumesc şi eu pentru inţelegere şi îndemn.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest