Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Dana Oprică în dialog cu Adoración Álvarez Peña

Dana Oprică în dialog cu Adoración Álvarez Peña

Vintilă Horia şi cuantica drumurilor

Datorită lui Vintilă Horia am început să iubesc literatura, pentru că, de fapt, prin intermediul romanelor se poate ajunge la cunoaşterea istoriei epocilor în care a fost scris respectivul roman.

E absolut normal ca un profesor de limba română ca limbă străină să întrebe motiveVintila-horia-fotole pentru care cursanţii – ajunşi la o anumită vârstă – studiază limba română în capitala Spaniei sau să întrebe ce ştiu despre România. Acest ce ştiu se traduce în aspecte concrete şi, printre altele, se ajunge la pictori, sculptori, scriitori. Ceea ce pare mai neobişnuit e ca unii cursanţi să afirme că studiază limba română pentru că era limba profesorului la ale cărui cursuri veneau studenţi de la toate facultăţile, că abia încăpeau în aulele Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii Complutense din Madrid, pentru că era limba celui care a introdus în Spania dezbaterea despre implicaţiile filosofice ale noilor ştiinţe: fizica cuantică, astrofizica (împreună cu alţi doi români: Lupasco şi Nicolescu), limba celui care a fondat revista Futuro presente, o referinţă culturală pentru elita spaniolă din anii 70, limba scriitorului de care auziseră citindana-oprica-fotodu-⁠i interviurile cu personalităţi ale timpului: Jung, Heisenberg, Jünger, grupate în cartea Viaje a los centros de la tierra.

Ca printr-⁠un joc al soartei, acelaşi profesor de limba română ca limbă străină, în 2013, începe o serie de emisiuni săptămânale cu şi despre români în oraşul Collado-⁠Villalba, la 40 km nord-⁠vest de Madrid, localitate în care a trăit Vintilă Horia.

Dana Oprica, profesor şi realizator de emisiuni de radio în limba română vede, de la fereastra clădirii Radioului, El Escorialul şi Valle de los Caidos, aceeaşi privelişte pe care ne-⁠o creionează Vintilă Horia în cartea Marilenei Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia (p. 22): „De la fereastra de sus se vede Escorialul şi crucea de la Valle de los Caídos… Mă uit la Escorial şi văd singurul imperiu just care a existat pe lume şi care a fost Imperiul Spaniol. Ce altă ţară şi-⁠a propus să cucerească lumea ca s-⁠o creştineze şi să facă din toţi oamenii nişte fiinţe egale?!Adoracion-Alvarez-Pena-foto

Adoración Álvarez Peña, fostă elevă a lui Vintilă Horia la Facultad de Ciencias de la Comunicación, le-⁠a vorbit românilor, la radio, „aşa, ca în Cervantes, într-⁠o limbă extrem de nuanţată, plină de intonaţii, pură ca muzica” despre profesorul a cărui amintire o însoţeşte mereu şi căruia îi datorează devenirea. De patru ani de zile, Adoración Álvarez Peña, Dory pentru prieteni, frecventează cursurile de limba română ale Institutului Cultural Român din Madrid, graţie căruia s-⁠au întâlnit Dana şi Dory, mişcată de o permanentă nelinişte de a cunoaşte locurile, limba, oamenii, ţara din care a răsărit profesorul Vintilă Horia.

Dana Oprica: Propun să ne întoarcem în timp şi să vorbim de momentele din timpul facultăţii, acea perioadă când l-⁠ai cunoscut pe profesorul Vintilă Horia.

Adoración Álvarez Peña: E necesar să ne întoarcem destul în timp, pentru că eu l-⁠am cunoscut când aveam aproximativ 19 ani şi acum am 55, dar adevărul este că nu l-⁠am uitat pe Vintilă Horia, pe care mi-⁠l amintesc ca fiind o persoană destul de senină, cu o ţinută foarte elegantă, de o înălţime medie, dar care dădea impresia, datorită ţinutei, că e mai înalt. Avea o vârstă între 50 şi 55 de ani şi întotdeauna îmi voi aminti modul cum îşi făcea intrarea în clasă, cu mâinile în buzunarele de la haină, dar cu degetele mari afară, dându-⁠i acea alură elegantă, cu mult deasupra ţinutelor cu care ne obişnuiseră ceilalţi profesori. În plus, ne arăta un respect deosebit, care nu era foarte întâlnit în acele timpuri când începuserăm să ne tutuim cu toţii. El, în schimb, niciodată nu ne-⁠a tutuit, întotdeauna ne-⁠a vorbit cu dumneavoastră.

Ce îţi aminteşti în legatură cu orele de curs?

Vintilă Horia era un fel de Peter Pan care ne scotea din muzeele literare pe care eram obişnuiţi a le vizita la orele de literatură, ne lua, practic, delicat de mână şi ne plimba prin operele scriitorilor din acea epocă şi prin scrierile celor pe care era necesar să-⁠i cunoaştem, ca să vedem ce se întâmplă, de fapt, în societate. Şi, în acest mod, foarte lejer, ne prezenta teme cum ar fi fizica cuantică, filosofia, care în acea perioadă era o temă care se dezbătea la întâlniri între scriitori, şi astfel, fără ca măcar să ne dăm seama, ne aducea în lumea romanului unui scriitor precum Thomas Mann, de exemplu. Datorită lui Vintilă Horia am început să iubesc literatura, pentru că, de fapt, prin intermediul romanelor se poate ajunge la cunoaşterea istoriei epocilor în care a fost scris respectivul roman, integrând astfel o cunoaştere aprofundată a evenimentelor din acea perioadă.

Tocmai ne-⁠ai spus că aborda nu doar literatura, ci şi alte domenii şi ai amintit fizica cuantică.

Da, fizica cuantică: despre ea zicea că revoluţionase gândirea şi cunoaşterea din acea perioadă şi, în acelaşi timp, ne spunea că traversam o epocă în criză pentru că în acel secol XX această nouă fizică evoluase şi se depărtase de fizica newtoniană, deterministă. Fizica cuantică ne introducea în indeterminism, în care nu totul este previzibil. Cu toate astea, spunea el, politica se blocase în epoca anterioară, iar ştiinţa şi politica se găseau pe trepte foarte diferite de evoluţie: ştiinţa era în secolul al XXI-⁠lea, iar politica în secolul al XIX-⁠lea şi din acest motiv zicea că secolul al XX-⁠lea va cunoaşte o criză pe care, dacă privim în lume acum, el a anticipat-⁠o. Politica nu e la aceeaşi înălţime cu ştiinţa şi atunci apar câţiva privilegiaţi care îşi dau seama de ceea ce se petrece, dar restul rămânem blocaţi în criză, pentru că nu ştim să evoluăm, pentru că gândirea nu a evoluat destul, am rămas în Evul Mediu. Ne spunea că suntem la nivelul Evului Mediu, o perioadă destul de plină, însă după aceea omenirea nu a ştiut să menţină un nivel de echilibru între ştiinţă, politică şi tehnicile cunoaşterii.

Eu cunosc câţiva foşti elevi de-⁠ai Domniei Sale şi tuturor li se luminează chipul când îi aud numele. Ce caracteristică a personalităţii v-⁠a impresionat pe toţi şi, în special, pe tine?

Era o persoană care depăşea timpurile pe care le trăiam pe atunci la Universitate. Eu l-⁠am cunoscut în anul al treilea de facultate şi ceea ce ne oferea el nu erau doar cunoştinţe, ci şi înţelepciune. Îşi amintea cu nostalgie perioada enciclopedică, anterioară Revoluţiei Franceze, în care un medic putea să fie interesat de muzică sau un muzician putea să fie interesat de medicină, sau un matematician să fie interesat de poezie. Cu toate astea, zicea că trăim timpuri de superspecializare, o epocă în care vom ajunge să fim adevăraţi ignoranţi dacă mergem în continuare pe acest drum. Pentru că, zicea, un medic – el era foarte glumeţ – putea să ştie să vindece perfect degetul mare de la mâna dreaptă, dar dacă nu are nici cea mai mică idee că acel deget aparţine unei fiinţe umane care posedă mai multe degete şi alte membre şi organe, rănitul la deget poate să ajungă la deces, pentru că medicul nu cunoşte şi restul. Era o exagerare pe care el însuşi o făcea, dar eu cred că avea totuşi dreptate. Vintilă Horia a reuşit să schimbe modul de gândire a multora dintre noi, iar mie, de exemplu, mi-⁠a deschis o lume întreagă. Când am aflat că era român, m-⁠am gândit că mi-⁠ar plăcea să vizitez România, lucru pe care încă nu l-⁠am făcut, pentru că cineva atât de extraordinar trebuia să se fi născut într-⁠un loc extraordinar.

Ce poţi să ne spui despre limbile pe care le vorbea Vintilă Horia?

Este cunoscut că Vintilă Horia a călătorit pe multe meleaguri străine, a fost un exilat permanent, de fapt, un martir intelectual: l-⁠au pedepsit sovieticii, dar şi germanii, iar în realitate el un fusese nici cu unii, nici cu ceilalţi. Îl găsim în Italia, la Veneţia, după ce a plecat din România, apoi se duce în Argentina, se întoarce din nou în Europa, călătoreşte în Spania, în Franţa, deci, se poate presupune că ştia multe limbi. Dar marea surpriză este că, într-⁠o zi, povestindu-⁠ne cum a început să conceapă şi să scrie trilogia Dumnezeu s-⁠a născut în exil, a început să ne vorbească, la curs, despre limbi. Spunea că cei care vorbesc mai multe limbi, folosesc una pentru a iubi, alta pentru aspectele tehnice, alta pentru conferinţe. Şi ne-⁠a povestit că pentru a scrie cartea a încercat cu mai multe limbi, cu italiana, cu spaniola, cu româna, dar nu găsea maniera de a exprima ceea ce el voia să exprime; până la urmă a găsit în limba franceză acea limbă care să îl ajute. Apoi, după toată această povestire, o colegă, cu o voce joasă, pentru că la cursul lui nu se putea vorbi prea tare, l-⁠a întrebat: „Domnule profesor, ne puteţi spune câte limbi cunoaşteţi?” Şi el, cu multă umilinţă şi seninătate, ne-⁠a zis că doar una. Din nou, colega mea l-⁠a întrebat contrariată: „Cum adică una? Doar ne-⁠aţi vorbit şi în franceză, şi în italiană?” Şi el a spus din nou: „Una. Latina. Dacă dumneavostră cunoaşteţi latina, puteţi să comunicaţi practic cu orice european.” De aici, de multe ori, gândindu-⁠mă la acest răspuns şi la perioada pe care o traversăm în Europa, cred că a fost un mare europenist. El a ştiut să vadă că eram uniţi prin istorie şi că uniţi puteam să ajungem departe. Şi latina era limba care unise Europa cu multe secole în urmă.

Vintilă Horia aştepta de la voi întodeauna să daţi totul, vă pretindea mult?

Eu nu mi-⁠l amintesc ca pe un profesor obişnuit. În realitate, Vintilă Horia era mai mult un maestru. Venea în clasă şi făcea ce ştia să facă, adică să gândească. Am avut norocul să îl observăm cum gândea, ca şi când asistam la un atelier al unui minunat tâmplar, care nu comenta ce face, ci, simplu, ne lăsa să ne aşezăm lângă el, să îl privim şi să învăţăm de la el. De aceea, pentru mine el era un învăţător, un maestru. Şi ne cerea să fim elevii săi. Modul cum ţinea el cursurile, respectul şi generozitatea cu care ne vorbea mă fac să gândesc că el a ştiut întotdeauna că cei pe care îi avea în faţa lui erau elevii săi şi ne considera ca atare.

Crezi că s-⁠a născut pentru a fi profesor?

Aşa cum îţi spuneam, cred că era un maestru, ceea ce pentru mine este un nivel superior unui profesor. Mai cred că el avea nevoie să-⁠şi împărtăşească gândurile şi considera asta chiar o responsabilitate. El se simţea parte dintr-⁠o societate şi cred că s-⁠a născut pentru a fi profesor, iar eu am avut ghinionul de a-⁠l cunoaşte doar pe perioada unui an, chiar dacă nu l-⁠am uitat şi întotdeauna când am văzut numele lui apărând pe undeva, am citit interviurile sau cărţile pe care le-⁠a publicat pentru că mi-⁠a lăsat o mare amintire. Cred că s-⁠a născut pentru a conduce grupuri sau pentru a lumina momente, chiar dacă a fost un incomprendido, ca toţi marii gânditori. Da, a fost un mare gânditor, care a trăit exilul şi care, pentru români, ar putea fi o specie de torţă, de lumină care ar putea întoarce acel sentiment de frustrare care se simte atunci când eşti exilat. Vintilă Horia a fost un exilat pentru modul lui de gândire, însă el a ştiut să scoată pozitivul din ce era negativ şi a ajuns să spună lucruri foarte frumoase despre exil, pentru că în exil poţi să te întâlneşti cu tine însuţi, pentru că în exil poţi să îţi găseşti propria libertate, pentru că în exil, deşi îţi laşi în urmă familia, laşi şi prejudecăţile şi destule temeri la care te supunea societatea.

Iar noi, cei care îi primim pe exilaţi avem o mare responsabilitate pentru că trebuie să ne dăm seama că este un mare noroc să putem cunoaşte, la prima mână, oameni şi ţări care sunt la mare depărtare de noi. Primul român pe care l-⁠am cunoscut mi-⁠a deschis o altă perspectivă a modului de a gândi; noi ieşisem din nişte vremuri foarte oscure şi Vintilă Horia a fost o persoană care m-⁠a făcut să am o altfel de viziune asupra lumii, asupra universalităţii. Şi apoi toţi ceilalţi români pe care i-⁠am cunoscut au fost toţi oameni deosebiţi, foarte inteligenţi şi pentru mine este o adevărată binecuvântare.

Care este amintirea cu care ai rămas de la profesorul tău?

Tot ce am spus până acum şi Dumnezeu s-⁠a născut în exil, pe care am citit-⁠o acum destui ani şi am privit-⁠o ca pe o carte interesantă şi captivantă. Auzisem că era o carte pentru care primise premiul Goncourt pe care nu l-⁠a putut ridica pentru că stânga de atunci i-⁠a făcut o campanie brutală, l-⁠au numit fascist. Însă el spune despre această carte că era ca o trilogie cum ar putea fi Divina Comedie. Dumnezeu s-⁠a născut în exil ar putea fi cerul acestei trilogii, iar părţile a doua şi a treia, purgatoriul şi infernul. Cred că în cartea Dumnezeu s-⁠a născut în exil se găseşte cheia vieţii în exil, prezentată de o aşa manieră, încât să te îmbogăţească. Aşa cum Ovidiu, care a fost expulzat din Imperiu, în România, care se găsea la extremitatea acestuia, observă în final că datorită exilului a cunoscut libertatea – aceea la care m-⁠am referit înainte –, tot aşa cred că şi Vintilă Horia, precum Ovidiu, trăieşte propriul exil şi reuşeşte să pună în evidenţă partea pozitivă în ciuda tuturor evenimentelor teribile pe care le-⁠a suferit: a fost internat în mai multe lagăre de concentrare, trimis şi de către nemţi, dar şi de către sovietici. Schimbarea guvernului îl prinde pe teren nazi şi este internat într-⁠un lagăr de concentrare. După aceea, când se termină războiul, Rusia consideră că România a fost aliata Germaniei şi îl condamnă pe el, în absenţă, la închisoare pe viaţă şi muncă silnică, motiv pentru care el nu poate să se mai întoarcă niciodată în România.

Ei bine, se pare totuşi că, la sfârşitul vieţii, a auzit că România a început să se intereseze de opera sa şi acest lucru l-⁠a umplut de o mare bucurie.

Ce ai înţeles tu din Dumnezeu s-⁠a născut în exil?

Povestirea începe cu un sfâşietor strigăt de durere din partea lui Ovidiu, exilat la Tomis, actuala Constanţa, dar totul se transformă încet-⁠încet pentru că, mulţumită exilului, el va avea oportunitatea de a găsi ceea ce căuta. Acest exil este obiectivul, însă găsim şi alte exiluri care sunt povestite în această carte, pentru că toţi suntem fiinţe umane şi pentru că, în fond, un exil se poate numi şi momentul în care trebuie să tăcem pentru a nu ne pierde locul de muncă sau prestigiul social. Suntem exilaţi şi atunci când suntem daţi la o parte sau suntem dispreţuiţi. O altă formă de surghiun este refuzul acceptării realităţii pe care o traversăm, cum ar fi, de exemplu, bătrâneţea, când ne simţim singuri şi nefericiţi. Aceste exiluri ne împiedică să mergem înainte, însă, în orice caz, dacă suntem inteligenţi, ieşim din aceste momente îmbogăţiţi.

Cartea este de asemenea o cronică de călătorie, pentru că ni se povesteşte o călătorie pe care o face Ovidiu în căutarea unui mare preot care promite venirea unui singur Dumnezeu. Pe de altă parte, apar în acest roman numeroase personaje care ne vor povesti şi ne vor face să trăim şi să vibrăm la poveştile lor de amor şi dezamor, la intrigile şi trădările lor. Este o carte foarte plăcută, care te îmbogăţeşte. Cred că Vintilă Horia a scris cartea pentru a se elibera de propriul exil şi pentru ca exilul, care se poate percepe ca o nenorocire, până la urmă, să ajungă să fie o binecuvântare.

În acelaşi timp şi mai presus de toate, el vede salvarea; fiind un om foarte religios, creştin ortodox, vedea salvarea în credinţă, în credinţa în Dumnezeul creştin. Iar acest lucru, poate l-⁠a făcut să fie dat la o parte de o parte dintre intelectualii acelui moment, mai ales de cei din Franţa pentru care stânga era foarte importantă, iar susţinerea pe care el o făcea lui Dumnezeu, l-⁠a marginalizat. Cu toate astea eu cred că are dreptate pentru că, în realitate, credinţa este cea care mişcă popoarele şi le face să progreseze. Şi ceea ce ni se povesteşte prin intermediul credinţei creştine este venirea unui Mesia prin care să cunoaştem binele, pe care să-⁠l urmăm şi de aici putem să găsim eternitatea, iar acest lucru duce la înfrăţirea tuturor popoarelor. El adoră progresul, dar nu-⁠l înţelege fără credinţă şi fără existenţa lui Dumnezeu.

Cum îl vezi pe Ovidiu, personajul principal, acest poet care a stat retras acolo, la Tomis?

Ovidiu este personajul principal al cărţii scrise de Vintilă Horia în anul aniversării a două milenii de la moartea poetului şi este ca un jurnal al acestui poet care ne povesteşte experienţa lui, coşmarurile şi toate călătoriile lui prin Tomis, în căutarea lui Mesia, care este anunţat şi pe care el îl primeşte cu o mare speranţă.

Perioada sa de iniţiere, aşteptându-⁠l pe Mesias şi, la sfârşitul cărţii, după ce la început cunoaştem un personaj plin de tristeţe, deprimat şi melancolic, ne întâlnim cu un om mult mai înţelept, armonios şi senin, care, deşi urmărit de frica de moarte, se simte fericit că poate să moară pe acele meleaguri. Ceea ce i s-⁠a întâmplat şi lui Vintilă Horia cu Spania, despre care vorbea ca despre o a doua sa patrie. Şi eu sper ca acest lucru să li se întâmple şi românilor care se găsesc azi printre noi.

Cum ne vezi tu pe noi, românii?

Eu cred că sunteţi lectorii privilegiaţi ai acestei cărţi. Citind cartea, foarte multe nume, parfumuri, peisaje, obiceiuri vă par cunoscute. Apare în două momente o istorie care la mine a ajuns prin intermediul vostru: este vorba de Mioriţa şi am observat mult mai multe culori în curcubeul românesc. Cartea vă umple sufletele de bucurie şi pentru că este scrisă de un intelectual de calibrul lui Vintilă Horia care a reuşit să facă rădăcini aici în Spania şi eu cred că puteţi să-⁠l priviţi ca pe unul dintre primii conquistadori ai acestei părţi a Europei. Cred că şi noi, spaniolii, citind această carte ne putem simţi elogiaţi pentru că scriitorul a ales meleagurile noastre pentru a scrie cartea. E firesc deci ca, după această lectură, românii şi spaniolii să ajungem să recunoaştem ceea ce, în fond, suntem: fraţi europeni de frontieră şi, din acest motiv, ziduri de sprijin ale acestei Europe pe care o construim.

După părerea ta, cărui motiv i se datorează titlul Dumnezeu s-⁠a născut în exil?

Ai strecurat bine această întrebare la sfârşit, pentru că, în realitate, momentul în care ni se descoperă venirea lui Dumnezeu este la finalul cărţii şi este un capitol în care apare chiar o frază exprimată de către Ovidiu, pentru ca destinul său să se împlinească, să poată suferi – vorbeşte de naşterea lui Mesia – şi rămâne fidel istoriei lui viitoare, s-⁠a născut aiurea, acolo unde va fi imediat transformat în durere (negat şi respins). (Horia, 1991, p. 153) Geţii îl aşteptau pe Dumnezeu de mult timp, şi – spune el – dacă s-⁠ar fi născut în acest spaţiu, care astăzi este România, ar fi fost venerat, îngrijit, răsfăţat şi niciodată crucificat.

Dar acest lucru nu reprezenta ceea ce era scris, trebuia să se nască într-⁠un loc unde trebuia să fie repudiat, crucificat şi doar în acest mod a putut fi proiectat în universalitate. Şi aici apare fraza pe care a ales-⁠o Vintilă Horia:
Augustus, împăratul care îl trimite în surghiun pe Ovidiu, m-⁠a exilat ca să mă facă să sufăr şi am suferit. Însă acum ştiu că Roma se găseşte la capătul unui altfel de drum, nu e centrul lumii, şi mai ştiu că Dumnezeu s-⁠a născut, şi El, în exil şi asta îl consolează. (Horia, 1991, p. 154)

■ Bibliografie
Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Editura Ideea, Bucureşti, 2002
Horia Vintilă, Dumnezeu s-⁠a născut în exil, Editura Europa, Craiova, 1991

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest