Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Aura Christi: Prietenul meu – Ianoşi

Aura Christi: Prietenul meu – Ianoşi

Am spus şi cu alte prilejuri, am scris şi cu alte ocazii că Ion Ianoşi este un dar făcut literaturii române. Oare avem puterea de a ne bucura de acest dar? Avem forţa de a-⁠l onora şi de a ne minuna de el aşa cum se cuvine?

Vestea stingerii lui Ianoşi, adusă adineaori de un prieten apropiat, mi s-⁠a părut incredibilă; acum circa două luni, pe data de 1 Mai, când sărbătoream Învierea, l-⁠am sunat să-⁠i urez la mulţi ani: era ziua lui, a vechiului meu prieten, cu care am făcut atâtea şi atâtea isprăvi culturale în ţară şi peste hotarele ei. Cu el şi cu Janina. Imediat am sunat-⁠o pe Janina, care mi-⁠a confirmat faptul că Ianoşi s-⁠a stins în noaptea de 1 iulie, la spital. De circa două luni avea în lucru Genealogia moralei de Friedricacademicianul-ion-ianosi-roman+s-a+stins+din+viatah Nietzsche, tradusă de Janina, prefaţată de Ianoşi şi redactată de mine. Ţinea să facă un glosar de termeni… „Zece ani mi-⁠ar lua asta! Zece!” exclama excedat. Nu mai putea lucra însă. Şi acest adevăr de o duritate casantă îl exaspera.

„Sunt un om mort” repeta…

Nu se ştie dacă cineva din preajmă i-⁠a aprins o lumânare în noaptea în care sper că Ianoşi a ajuns în braţele unui popor de îngeri. Eu o voi aprinde, de cum voi încheia aceste câteva rânduri scrise printre lacrimi, cu speranţa că Dumnezeu îi va da linişte şi lumină. Cel puţin lumina dăruită mie odată cu prietenia acestui mare om şi erudit de factură mitteleuropeană – alături de un alt prieten, regretatul Nicolae Balotă, alături de Adrian Marino – de care România mă îndoiesc să mai aibă vreodată parte. Janinei şi lui Ion le-⁠am dedicat o carte – Celălalt versant – aşezând după numele lor următoarea dedicaţie: ultimi apostoli ai unei Europe spirituale.

Pentru că deocamdată nu am echilibrul sufletesc de a continua să scriu despre ceea ce a însemnat Ianoşi pentru mine şi pentru colegii mei din tribul Conte, voi reproduce un portret făcut de mine şi alte câteva texte, incluse în vol. Coasta lui Apollo şi Acasă – în exil.

1 iulie 2016

Nu mai ţin minte când anume l-⁠am cunoscut pe Ion Ianoşi. Pentru mine, el face parte din categoria celor câţiva prieteni, puţini de altfel, pe care am senzaţia că îi cunosc de secole. Ţin minte prima vizită a Domnului Profesor făcută celor din tribul Conte. Era primăvară. O primăvară intempestivă, cu un soare insolent. Noi eram cu bagajele făcute; urma să ne mutăm din sediul de la Casa Presei, fără să ştim unde Janina-ianosi-ion-ianosi-nicolae-breban-contemporanulanume; primisem al nu ştiu câtelea ordin de evacuare. Intrat în biblioteca de la Conte, cu un zâmbet deschis, frizând mai mult decât politeţea, Domnul Profesor îmi întinsese mâna. Era îmbrăcat într-⁠o geacă de blugi, purta blugi de culoare un pic mai deschisă decât haina, în picioare avea adidaşi. Nici urmă de morgă didactică. Nici urmă de aroganţă cu iz academic. Fiecare gest, fiecare mişcare, oricât de insignifiantă, emana naturaleţe şi îndemna, firesc, la cumpătare şi un calm fără reproş. Zâmbetul devenise de o largheţe timidă, când i-⁠am spus că îl citesc din adolescenţă şi că îl admir; admir tot ce face, tot ce scrie. Aveam în faţa mea un bărbat trecut de şaptezeci de ani; păr cărunt, de un argintiu plăcut, intens şi rebel, încât oricum l-⁠ar aranja, tot ciufulit rămâne şi îi imprimă un aer contrastant cu aşa-⁠zisa vârstă, un aer copilăros, iremediabil copilăros; faţa trasă, cearcăne pronunţate, frunte înaltă, sprâncene dese, stufoase, negre aproape, creând un contrast evident cu argintiul muşcător al părului, ochi catifelaţi (ori de câte ori îl văd pe Ianoşi, îmi aduc aminte de ochii Tatălui meu, Semion), trădându-⁠i, în clipe intense, emotivitatea şi sensibilitatea accentuată, stăpânite desăvârşit; nas drept, cu linii ferme, care denotă că am în faţa mea o personalitate puternică, buze cărnoase, frumos desenate. E un pic înclinat; atunci când citeşte, se apleacă nefiresc de mult peste manuscrise şi corecturi. Citeşte, de altfel, tot timpul: acasă, în bibliotecă, pe stradă, în metro sau în taxi. În esenţă, nu face decât exclusiv două lucruri: citeşte şi scrie. Dar să nu trişez; aceste lucruri le voi afla mai târziu. Niţel mai târziu.

Ceea ce vedeam în faţa ochilor era decupat dintr-⁠un context livresc, specific Mitteleuropei, din care nu aveam cum altminteri să mă înfrupt decât, mai mult, din lecturi din Musil, Proust, Rilke, Tolstoi sau ascultând muzică clasică. Până să-⁠l cunosc pe Ianoşi.

Ianoşi s-⁠a născut într-⁠o familie bogată, de burghezi evrei şi unguri, la Braşov; o familie expropriată abuziv o dată, în ’40, de legionari, iar a doua oară, în ’48, de bolşevici. A absolvit Facultatea de Filosofie din Sankt Petersburg (pe atunci Leningrad). Este primul doctor în filosofie din România. A fost profesor toată viaţa. A format zeci, sute, mii de studenţi. A scris două rafturi de cărţi, monografii, sinteze, publicistică şi memorii. Are forţa de a urma mari modele, construindu-⁠şi existenţa în funcţie de tiparele absolute impuse de Dostoievski, Tolstoi sau Thomas Mann – trei uriaşi, trei sfinţi, cărora profesorul le-⁠a dedicat monografii de o erudiţie copleşitoare. (Încercam să-⁠l conving pe Nicolae Breban să se adune şi să scrie o carte despre Dostoievski, aşa cum a scris despre Nietzsche. Ei bine, Ianoşi mi-⁠a zădărion-ianosi-s-a-stins-din-viatanicit planul: după ce romancierul a citit monografia ianoşiană despre Dosto, reeditată de Ideea Europeană, monografie despre care Breban susţine în gura mare că este o capodoperă, romancierul mi-⁠a spus că s-⁠a blocat şi a rămas copleşit; o va scrie, totuşi, presimt asta.)

Am spus şi cu alte prilejuri, am scris şi cu alte ocazii că Ion Ianoşi este un dar făcut literaturii române. Oare avem puterea de a ne bucura de acest dar? Avem forţa de a-⁠l onora şi de a ne minuna de el aşa cum se cuvine? Printre scriitorii români, prietenul nostru e văzut ca un cărturar evreu-⁠maghiar atipic. Printre evrei e tratat ca un român sadea. În Ianoşi văd un model de prim rang, un mare cărturar ce s-⁠a înzidit în literatura română, un scriitor care ar face onoare oricărei culturi majore a lumii. În pofida felului său de a fi, aproape în ciuda sa, Ianoşi este un spectacol. Câte discuţii avem, Domine, până îl conving să lansăm o carte! Fiind cărturar pursânge, profesorul nu agreează decât liniştea bibliotecii, mai puţin camerele de luat vederi, reporterii sau zgomotul saloanelor şi al târgurilor de carte. Îl citesc de câteva decenii cu admiraţie, cu pixul ori creionul în mână. Ianoşi e un spectacol al erudiţiei; nu mă mai satur să mă minunez ce stomac are creierul acestui mare om!

Are o frază clasică, limpede şi cristalină, ce curge ba imitând un râu de câmpie liniştit şi domol, ba în cascade bine strunite, aidoma unui nărăvaş râu de munte. Citindu-⁠l pe Ianoşi, niciodată nu ştii ce va urma; eseurile sale sunt imprevizibile; cărturarul face asocieri neaşteptate, comparaţii neobişnuite. Scriind, de pildă, despre modul în care se pândeau de la distanţă cei doi uriaşi ai romanului – Tolstoi şi Dostoievski, în Poveste cu doi necunoscuţi – Ianoşi va descrie numaidecât epoca celei de-⁠a doua jumătăţi a secolului al XIX-⁠lea rusesc drag nouă, celor din tribul de la Ideea Europeană, cu peisajele sociale şi culturale, cu ticurfriedrich-nietzsche-genealogia-moraleiile şi atmosfera de atunci, făcându-⁠te să confunzi prezentul propriu-⁠zis cu prezentul de-⁠atunci. La fel procedează şi atunci când scrie despre Hegel, Thomas Mann şi Constantin Noica.

Ianoşi e un spectacol de civilizaţie şi bună creştere; şi asta, nota bene, într-⁠o lume încântată, la modul scandalos, de brutalitate, violenţă şi ţopenie, într-⁠o lume ce se rostogoleşte spre decadenţă cu zâmbetul autosatisfacţiei pe buze. L-⁠am urmărit în zeci, sute de contexte. Flegmatica şi adormita de mine lunecă în violenţă (temperament moştenit de la Tatăl meu), în vreme ce Domnul Profesor rămâne calm, imperturbabil; asta până la un punct, după care, dacă ceva îl deranjează, între prieteni, explodează, şi, brusc, îşi arată faţa profundă, ascunsă: cea de adolescent pasional. Ţin minte că ne-⁠am certat o dată, ne-⁠am certat cumplit (de fapt, de câteva ori, niciodată din motive de duzină), şi atunci când conflictul atinsese un vârf, spre nedumerirea mea uimită, am râs, la un moment dat, am râs în hohote, fiindcă îl vedeam oarecum dezgolit, furios ca un puşti, tremurând pentru odrasla lui de litere, volumul Autori şi opere. (Era fixată ziua lansării, cartea nu mai venea de la tipar; după ce l-⁠am anunţat că, în sfârşit, a apărut – cred că asta se întâmpla cu două zile înaintea evenimentului – a dat buzna în redacţia noastră din Piaţa Amzei, cu o sacoşă imensă, cu şampanie şi cozonaci, a depus-⁠o pe masă, şi s-⁠a repezit – la propriu – să-⁠şi vadă „nou-⁠născutul”!).

Mi-⁠a luat ceva timp ca să văd că autorul Ideilor inoportune este un instinctiv. Nicolae (Breban) continuă să-⁠l creadă un raţional, iar eu nu ezit să-⁠l contrazic, aducându-⁠i zeci de argumente. Mi-⁠a luat timp ca să mă conving de faptul că Ianoşi este, aidoma marilor creatori, un nevrotic superior; se trădează, în acest sens, în pasiunea faţă de adorata de noi toţi Ţvetaieva, în cultul pentru iubitul de noi Dostoievski.

Uneori, Ianoşi nu poate dormi din cauza unei virgule aşezate greşit în matca unei fraze. Ianoşi poate să mă sune, ca să mă someze, să nu ne dea prin cap – celor din tribul Conte, Ideea Europeană şi EuroPress – să dăm coperta volumului cutare la tipo fără să o vadă el; evident că va suna imediat şi se va scuza. E pedant, scrupulos, şi va lucra pe text până în ultima clipă, neavând linişte până când va vedea cartea sa apărută. Am înţeles acest lucru, şi pentru a-⁠l proteja, îl ţinem la curent – şi eu şi colegii mei – cu mersul lucrurilor, ca să-⁠l scutim de tensiunea, evident, firească atunci când îţi apAura-Christi-Ion-Ianosi-Nicolae-Balotaare o carte. Ca să-⁠l protejăm. Pentru că îşi lucrează scrupulos – pedanţi, atenţi la fiece detaliu, oricât de mărunt şi insignifiant ar părea – fiecare carte, Ianoşii sunt iubiţi de membrii redacţiei noastre. Ianoşii (Ion şi Janina) sunt, cred eu, singurii scriitori care urmăresc, pas cu pas, la Ideea Europeană, mersul, naşterea unei cărţi, fac corecturi (cel puţin trei!), confruntă macheta corectată cu cea care conţine corecturile introduse, apoi, încă o dată, verifică şi calcul, pentru a se scuti de eventualele probleme iscate din cauza imprimantei etc. Este literalmente o sărbătoare atunci când vin la noi cei doi prieteni. Sunt foarte vii şi Janina şi Ianoşi (aşa îi spunem lui Ion). Sunt de o rară generozitate, de o neobişnuită căldură, tinereţe sufletească şi spirituală. Iată de ce noţiunea de vârstă, în cazul amândurora, păleşte, ca şi când îngerii din cunoscuta elegie rilkeană s-⁠ar muta în realitate şi ar amesteca vârstele şi aici, pentru a ne lămuri anumite lucruri, încurcându-⁠ne şi mai tare.

În Grecia, unde am fost cu toţii – Janina, Ianoşi, Nicolae, Andy şi subsemnata – pentru o serie de conferinţe şi lecturi publice, m-⁠am bucurat de cei doi prieteni; de fapt, ne-⁠am bucurat unii de alţii. Ce competiţii în recitarea versurilor din Goethe, Rilke, Marina sau Nichita, puteau să se işte la Delphi, apoi pe Acropole! Cum ne copilăream cu toţii şi râdeam în gura mare, când Nicolae şi Janina se jucau de-⁠a notele. Nicolae punea câte o întrebare, la unele răspunsul era ştiut exclusiv de Janina, căreia o dată – oho, generozitate neîntrecută! – i-⁠a dat un punct întreg, pentru ca peste nu prea mult timp, culmea culmilor, să i-⁠l ia înapoi, afişând jucăuş o mină de profesor aspru şi făcându-⁠ne să râdem, pentru ca ulterior câteva seri la rând să asistăm la spectacole unice: duelurile ideatice, prelungite până noaptea târziu, dintre Nicolae şi Ianoşi.

Care este axa operei dostoievskiene? Pe marginea acestei fundamentale întrebări, Nicolae şi Ianoşi au discutat acum trei sau patru ani într-⁠o rezervă, la Spitalul Fundeni, răstimp de vreo trei ore, la două zile după ce Nicolae suferise o intervenţie chirurgicală; amândoi uitaseră unde se aflau, făcuseră abstracţie de faptul că pacientul era sub perfuzii, nu luaseră în seamă sora medicală, uimită, dacă nu chiar scandalizată de tensiunea de-⁠acolo: ne aflam într-⁠un spital, în salonul unui bolnav de curând operat, ale cărui răni nu se cicatrizaseră. Argumentele curgeau în tornade pasionale, polemica era încinsă, pe hol se adunaseră asistente, pacienţi (ieşisem de câteva ori; de fiecare dată îi regăseam nu departe de rezervă, atenţi la ce se întâmpla dincolo de uşile zgomotoase), care asistau de la distanţă la un duel incredibil. Încercările mele Breban-Ianosi-Janina-Ianosi-Balotaşi ale Janinei de a-⁠i tempera pe duelanţii „turbulenţi”, pe aceşti adolescenţi întârziaţi şi fără astâmpăr, care îşi pun, aidoma post-⁠puberilor ce bântuie proza slavă a secolului al XIX-⁠lea, mari probleme, se soldaseră cu formidabile eşecuri; de fapt, amândouă ne lăsasem prinse în vâltoarea demonstraţiilor, în iureşul mirabilei alergări a celor doi prieteni pe pajiştile obsesiilor dostoievskiene.

Terminasem un eseu interdisciplinar de vreo patruzeci de pagini, Religia viului, situat mai degrabă în arealul filosofiei decât în cel al comentariului strict literar, tema abordată fiind atipică, neliterară: viul. Fiindcă eram muşcată, când şi când, de nesiguranţă, i l-⁠am dat lui Ianoşi, rugându-⁠l să-⁠l citească. Peste câteva zile, Ianoşi m-⁠a căutat la redacţie, aducându-⁠mi o scrisoare şi cerându-⁠mi imperios să n-⁠o citesc în prezenţa lui. Îmi vorbea de eseul meu, în timp ce aşteptam să-⁠mi spună ca între prieteni că e un rateu studiul, am călcat pe terenuri minate şi m-⁠am împotmolit. Când l-⁠am întrebat dacă nu calc în străchini, m-⁠a privit cu nişte ochi copilăroşi-întrebători şi mi-⁠a spus:
– Aura, repet ce ţi-⁠am zis la începutul întrevederii noastre: eseul este splendid, absolut splendid. M-⁠a pus în priză.

Ianoşi m-⁠a îndemnat să continui eseul, mai exact, să scriu o carte despre materia aceea imposibil de prins în definiţii, viul, spunându-⁠mi, ca şi Nicolae (Breban) de altfel, că tema viului e fantastică, iar instinctul de a o aborda este unul de prim rang etc. De cum ne-⁠am luat ceremonios rămas bun – ce este prietenia dacă nu un ritual, în care doi indivizi se regăsesc şi se recunosc, constatând că sunt, în esenţă, aceiaşi, şi că nu s-⁠au schimbat? – am citit scrisoarea Domnului Profesor Ianoşi. Ceea ce am trăit citind şi, apoi, recitind cuvintele încinse ale acelui răvaş – care mă recompensează pentru multe… – se numeşte bucurie, bucurie şi împlinire. Mai e nevoie să spun că în momente de ezitare, zădărnicie sau oboseală, revin la acea scrisoare şi o recitesc pentru a-⁠mi face curaj? Ianoşi şi Nicolae sunt prietenii care pe parcursul a mai bine de trei ani au insistat şi m-⁠au somat să duc la bun sfârşit cartea. Religia viului lor le-⁠o datorez; am scris-⁠o sub presiunea lor şi am dus-⁠o la capăt din teama de a-⁠i dezamăgi.

Sunt foarte vii şi Janina şi Ianoşi (aşa îi spunem lui Ion). Sunt de o rară generozitate, de o neobişnuită căldură, tinereţe sufletească şi spirituală. Iată de ce noţiunea de vârstă, în cazul amândurora, păleşte, ca şi când îngerii din cunoscuta elegie rilkeană s-⁠ar muta în realitate şi ar amesteca vârstele şi aici, pentru a ne lămuri anumite lucruri, încurcându-⁠ne şi mai tare

Câte asemenea istorii – avându-⁠i în centru pe aceşti prieteni – aş putea povesti! Nu voi înceta să mă bucur de aceşti mari cărturari. În latină cuvântul carte înseamnă şi libertate; aceşti prieteni ai mei sunt cei mai liberi oameni cunoscuţi de mine vreodată. Nu voi înceta să mă bucur de prietenia cu care mă onorează înseninându-⁠mă şi, nu rareori, făcându-⁠mi curaj – prin existenţa şi complicitatea lor, pentru care le sunt recunoscătoare – ca să rămân, în esenţă, aceeaşi.

***
Urmărindu-⁠i pe Nicolae Breban, Ion Ianoşi şi Nicolae Balotă la câteva din cele circa treizeci de lansări şi conferinţe organizate de Grupul Ideea Europeană şi EuroPress la Gaudeamus, am avut de câteva ori un sentiment de bucurie, sărit ca o sămânţă de sub teascul mai vechii mele dorinţe de a-⁠i aduce alături pe aceşti mari scriitori. Jubilam. Ne bucuram ca de o mare împlinire. Şi nu ne mai săturam să urmărim aceşti sacerdoţi ai literei scrise, aceşti clasici în viaţă. Nicolae Breban, Ion Ianoşi şi Nicolae Balotă se află în posesia artei de a reuşi să construiască un destin major.

Fiecare dintre ei şi-⁠a transformat existenţa într-⁠un spectacol, într-⁠un prilej de a se înzidi în literatura română, despre care trebuie spus în gura mare că este o literatură majoră. Mama mea, sfânta mea Mamă, care are un dulce nume slav Liubov, m-⁠a întrebat odată: din ce motive apar mereu în fotografii în preajma acestor mari bărbaţi cărunţi, chiar să nu am prieteni apropiaţi de vârsta mea? E simplu, îi explic Mamei. Nu mi-⁠aş fi permis să descriu acest fragment de realitate, dacă părul meu n-⁠ar fi şi el pe jumătate aidoma celui al prietenilor mei. „Totul e atât de simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles”, scrie undeva Nichita.

Nicolae Breban, Nicolae Balotă şi Ion Ianoşi sunt exemple ale faptului că se poate. Se poate scrie o operă majoră într-⁠un stat totalitar. Se poate să dinamitezi regimul totalitar, ajungând în structurile sale de vârf şi dându-⁠ţi demisia, aşa cum a procedat autorul romanului Drumul la zid, alegând astfel Opera şi fiind – după demisia dată la Paris, după lectura tezelor din ’71 – azvârlit de colegi în marginalitate socială. În tot acest marasm social se poate să fii tu însuţi. Se poate să-⁠ţi urmezi vocaţia în libertate, revenind în ţară şi publicând una după alta aproape o trilogie (Amfitrion), apoi două tetralogii: una memorialistică (Sensul vieţii) şi alta epică (Ziua şi noaptea).

Se poate să publici într-⁠un regim totalitar studii şi monografii dedicate unor uriaşi – Dostoievski, Tolstoi şi Th. Mann – şi, în acelaşi timp, să lupţi pentru apariţia cărţilor unor colegi iluştri, aşa cum a făcut domnul profesor Ianoşi, graţie căruia până în ’89 au apărut nu puţine volume blocate iniţial de cenzură, semnate de scriitori ca bunăoară Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Breban, ca să invoc exclusiv câteva nume. Se poate să te dedici exclusiv literaturii, în pofida anilor de detenţie şi în ciuda regimului, aşa cum a făcut Nicolae Balotă. Într-⁠o lume post-⁠decembristă, o lume marcată de o falsă tranziţie, de false probleme şi de invazia la scară naţională a vulgarităţii, ţopeniei sau prostului gust etc., se poate şi trebuie – aidoma acestor mari scriitori: modele europene de prim rang – să-⁠ţi urmezi vocaţia, adică să alegi să fii tu însuţi, şi prin acest fapt să fii european.

Iată, succint, motivele pentru care ne bucuram la Gaudeamus, la conferinţele, lansările sau dezbaterile organizate de noi cu alte prilejuri la Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Haifa, Ierusalim, Tel Aviv, Atena, Salonic, Seres, Bistriţa, Sibiu sau în alte oraşe. Aici, la Ideea Europeană, am reuşit – şi sper să izbutim şi în continuare – să adunăm o mână de specialişti de prim rang, am construit din mers o Castalie, un istm al rezistenţei, al prieteniei şi complicităţii, unde ne sprijinim reciproc, ne strângem pumnii ca să rezistăm, să fim şi să edificăm o operă. La Ideea Europeană e o atmosferă cosmopolită, dragă mie, dragă nouă.

În noiembrie, sub semnul Ideea Europeană, la Uniunea Scriitorilor şi la Gaudeamus, în pavilionul central al ROMEXPO, au fost lansate cărţi semnate de Leon Volovici (Israel), Nicolae Balotă (Franţa), Monica Săvulescu-⁠Voudouri (Grecia), Gheorghe Săsărman (Germania), Edgar Reichmann (Franţa), Dinu Flămând (Franţa), Mihai Cimpoi şi Leo Butnaru (Republica Moldova), Bogdan Mihai şi Ana-⁠Maria Dascălu (Germania). La standul Ideea Europeană s-⁠a vorbit româneşte, ruseşte, engleza, germana, maghiara, greaca, ebraica. Turnul Babel era de găsit acolo, la Gaudeamus, la standul editurii noastre. Un amestec de culturi, limbi şi civilizaţii. Un carnaval al literei. Un festin al cărţii.

Ne-⁠am bucurat, aşadar, şi am sărbătorit prietenii noştri, scriitorii, aşa cum se cuvine. Ne-⁠am minunat nu o dată de rezistenţa Janinei şi a lui Ion Ianoşi, a lui Nicolae şi a Cristinei Breban. Nouă înşine ne-⁠am ţinut nu o dată pumnii să rezistăm, să facem faţă programului hiperîncăcarcat şi plăcut. Cel puţin asta mi-⁠au mărturisit colegii mei – le mulţumesc! – fără care proiectele Ideea Europeană ar rămâne ficţiune: Adrian Preda (Şefu’) şi Claudiu Moloci – îi spunem în ultima vreme domnul Nicioproblemă (amândoi fac eforturi să lărgească reţeaua noastră de distribuţie, contactând noi difuzori), Alina Alexandra Preda (Alinache, îngerul machetelor, „Albinuş”), Alexandru Ştefănescu (Alex, căruia îi dăm rapoarte despre bunul mers al proiectelor întocmite şi câştigate de el; am descoperit la Gaudeamus vocaţia lui de moderator, ceea ce înseamnă că în viitor va avea – o, ce veste minunată! – de lucru şi mai mult, nu numai la lansări!), Mihaela David (Miha; marketingul şi contabilitatea sunt pe mâini de fier), Cristian Negoi (Cristinel; dacă aveţi reclamaţii pe marginea copertelor noastre sau a machetei revistei, sunteţi invitaţii noştri să-⁠l bombardaţi cu e-⁠mailuri; avem o rugăminte însă: aşa cum se cuvine la casele mari şi la sorbonele celor şapte ani de acasă, vă rugăm frumos să nu uitaţi să începeţi mesajele dvs. cu o vorbă bună, elegantă, cu o remarcă plăcută sau, ceea ce se întâmplă infinit mai rar, chiar cu o laudă, aşa cum se cuvine).

***

Janina şi Ion (Ianoşi) sunt pentru prima dată în Grecia. Nicolae (Breban) a fost acum câţiva ani pe pământurile homeriene. Eu şi Andy – relativ de curând, mai exact, în iarna anului 2007. Odată ajunşi la Thessaloniki, ne minunăm. Impresionează totul, absolut totul. Suntem ca în acel vers rilkean, invocat nu rareori de mine: „Să fii aidoma unui copil printre oamenii mari”. Da, suntem ca nişte copii printre oamenii mari ai vechii Elade.

De cum ne-⁠am luat ceremonios rămas bun – ce este prietenia dacă nu un ritual, în care doi indivizi se regăsesc şi se recunosc, constatând că sunt, în esenţă, aceiaşi, şi că nu s-⁠au schimbat? – am citit scrisoarea Domnului Profesor Ianoşi. Ceea ce am trăit citind şi, apoi, recitind cuvintele încinse ale acelui răvaş – care mă recompensează pentru multe… – se numeşte bucurie, bucurie şi împlinire. Mai e nevoie să spun că în momente de ezitare, zădărnicie sau oboseală, revin la acea scrisoare şi o recitesc pentru a-⁠mi face curaj?

Ruinele Templului Roman. Piaţa impresionantă prin amestecul de stiluri. Ca şi când am călători într-⁠o epocă diferită. Bazarul din Salonic impresionează prin culorile vii şi prin oamenii săi, mereu deschişi, vorbăreţi, săritori şi excesiv de amabili. Stăm la o cafenea şi contemplăm amestecul de civilizaţii şi amestecul de stiluri. O ploaie intensă ne face să întârziem aici mai mult decât ne-⁠am propus; cu acest prilej, urmărim modul în care Orientul, încetul cu încetul, ne cucereşte Acropole-ianosi-brebanşi ne farmecă. Greci. Chinezi. Albanezi. Englezi. Japonezi. Francezi. Italieni. Un amestec de naţiuni. Salonicul – ca şi Atena – e un oraş cosmopolit. Oriunde mergi, dai de un mare grec. Bulevardul Sofocle. Bulevardul Aristotel cu geniala statuie – în preajma căreia am stat îndelung – de unde în faţa ochilor se dezveleşte mirabil Marea Egee. E un Aristot mândru şi viu, în egală măsură, cu privirile sfredelitoare, distante şi calde. Stăm îndelung în faţa uriaşei statui. Facem poze. Discutăm. Vorbim despre mâinile gânditorului: mâini obosite, vii şi puternice. Are un trup ce acoperă întregul cer. Claviculele sunt proeminente. Fruntea sa e înaltă, boltită. Fotografiez, detaliu cu detaliu.

Nicolae (Breban) spune că aş putea ilustra cu o asemenea lucrare un număr al revistei Contemporanul. Pietonala e invadată de porumbei şi de oameni. Presupunem că vedem exclusiv turişti străini; ei bine, nu e aşa, dimpotrivă: există în jurul nostru şi foarte mulţi greci, urmaşii lui Zenon fiind, după cum se ştie, mari amatori de cafenele. Oriunde ne vom afla pe parcursul turneului nostru, derulat sub genericul „Scriitorii români şi diaspora. Grecia 2007” – fie la Salonic, fie la Delphi, fie la Atena sau la Seres – de fiecare dată ne vor impresiona deschiderea, convivialitatea şi acel inimitabil joie de vivre al grecilor. Vom rămâne impresionaţi şi nu o dată emoţionaţi de grija grecilor faţă de trecut, faţă de antichitatea prezentă mai pretutindeni. Oriunde am zăbovit pe pământul Eladei, nicăieri nu am observat vreun gest – oricât de mic, oricât de lipsit de greutate – de profanare sau neglijare a trecutului sau a simbolurilor acestei ţări-⁠matcă a civilizaţiei europene.

Nicăieri nu am păţit ceea ce mi s-⁠a întâmplat cu câteva zile înainte de plecarea din Bucureşti, pe strada Mihai Eminescu, atunci când – stupefiată şi pierdută, cu vocea tăiată – am stat în faţa plăcii pe care scria „sector 2 strada Mihai Eminescu – poet –”, învecinată de o altă placă, în comparaţie cu prima de două ori mai mare, cu incalificabilul, de fapt ţopescul text „Strada unde am pupat-⁠o pe Mimi”. Aceeaşi placă avea inscripţia „De ce iubim Bucureştiul”. „Asta e o iniţiativă a primăriei sectorului 2”, îmi spune colegul meu, Alexandru Ştefănescu. „Primarul vrea să dea nişte nume mai vesele unor artere ale capitalei. De fapt, e o prostie”, îmi explică Alexandru, surâzând cu amărăciune. Nu e o prostie, ci un semn al căderii în ţopenie şi, mai grav, al cultivării acestei limite post-⁠decembriste.

Salonic. Rotonda din preajma Universităţii. Biserica Sfântului Dmitrie, patronul spiritual al Salonicului. Mergem pe jos. Râdem. Glumim. Suntem atenţi la tot ce vedem, auzim, urmărim şi contemplăm. Repet nu o dată în gând, ca pe un descântec, cele câteva nume ale oraşului Thessaloniki, numit şi Selânik şi Salonika sau Salonica; Thessalonica e numele surorii lui Alexandru cel Mare, fondatorul oraşului care a făcut parte şi din Imperiul Roman şi Bizantin. N-⁠am reuşit să vedem sinagoga unde – în timpul celui de-⁠al doilea voiaj misionar – a predicat Sfântul Pavel, ulterior izgonit de aici.

În periplul lor pe străzile Salonicului, Janina şi Ion găsesc o librărie rusească, unde întârzie. Pretutindeni unde am fost în Grecia, am auzit vorbindu-⁠se ruseşte; în Grecia sunt stabiliţi nu puţini ruşi. Cartierul Kalifea, situat în imediata vecinătate a centrului istoric al Atenei – numit de localnici Plaka; aici se află Acropolele cu Parthenonul, Erechtheionul, Cariatidele, Turnul Vânturilor – pare a fi unul eminamente rusesc. M-⁠a surprins plăcut faptul că, în afară de engleză, mulţi negustori greci au învăţat şi rusa; „din necesitate”, mi-⁠a explicat un domn vârstnic ce are o prăvălie în preajma Monastiraki, una dintre cele mai mari pieţe din Atena; în Grecia „sunt stabiliţi foarte mulţi ruşi”.

***
În România, genocidul îşi arată, din păcate, regulat feţele sale de monstru. Periodicitate ce-⁠ar merita o dâră de spirit benign. Când unii medici ridică neputincioşi din umeri şi te trimit acasă, sugerându-⁠ţi să faci ceea ce vrei, fiindcă ei nu mai pot face nimic, evident, eşti condamnat. Masha, fiica prietenilor noştri, Janina şi Ion Ianoşi, exact aceasta a păţit după o luptă de şapte ani cu cancerul. Luându-⁠i-⁠se speranţa, i s-⁠au tăiat hălci din viaţă, ca să nu spun că Masha a fost îmbrâncită în moarte.

***
2 septembrie 2013. Aveam miopie forte, multiple operaţii la ochi, făcute la clinici de stat sau private din Chişinău, Moscova şi Paris. Purtam ochelari de când mă ştiu, mai exact, de la vârsta de opt-⁠nouă ani. Acum câţiva ani, la sugestia lui Nicolae, am fost examinată de doamna profesor Riri Manor. Diagnosticul pus de doamna doctor? Cataractă miopigenă în stadiu incipient. Riri Manor mi-⁠a interzis să tratez cataracta prin implantul de cristalin. „Rişti o ablaţiune! Rişti să orbeşti” exclamase Riri. Între timp, mă virusase prietenul meu, profesorul Ion Ianoşi, căruia domnul doctor Mircea Filip i-⁠a făcut acum circa cinci ani, cred, implant de cristalin la ambii ochi. După cele două intervenţii făcute la Clinica privată de oftalmologie Ama Optimex, ori de câte ori venea la redacţia revistei Contemporanul, Ianoşi exclama invariabil: „Aura, ce colorată e lumea!”.

Mi-⁠am luat inima în dinţi şi m-⁠am adresat doctorului Filip: „Vreau şi eu, ca Ianoşi, să văd cât de colorată e lumea”. După ce doctorul Filip mi-⁠a făcut un examen oftalmologic ca la carte, a refuzat să mă opereze; verdictul dat de medicul meu coincidea cu cel dat de doamna profesor Riri Manor. Din încăpăţânare – încăpăţânarea vine de la căpăţână, spune Ianoşi – dar nu numai din acest motiv, am încercat să „negociez”, pentru a-⁠l convinge pe doctorul Filip să facă, totuşi, implantul. Fără succes. N-⁠a ţinut nici argumentul meu – mi se părea decisiv – că oricum peste câţiva ani mi se va face implantul. Cu acelaşi surâs apostolic, devenit între timp familiar, domnul doctor Filip mi-⁠a spus: „Peste câţiva ani le vom face, pentru că nu vom avea încotro”.

***
Janina şi Ion Ianoşi. Când vorbesc cu ei ruseşte, am senzaţia că sunt acasă.

***
„Ghetto-⁠ul alegerii! Zid şi şanţ./ Nu aştepta în – durare!/ În această cea mai creştinească dintre lumi/ Poeţii-⁠s – jidovi”. Recitându-⁠i aceste versuri ţvetaieviene, le întorceam pe toate părţile, jucându-⁠ne de-⁠a interpretarea. M-⁠a întrebat dacă mi-⁠am făcut o obsesie din ele. Răspunsul a fost: mai mult decât atât. Aceste versuri sunt viaţă, viaţa cântată, blasfemiată, adorată. Poeţii sunt născuţi victime. Ciandala, ar fi spus Nietzsche. Asta a înţeles şi a exprimat Marina în Poemul sfârşitului. Ianoşii iubesc aceste versuri; lor le aparţine traducerea.

Din vol. Coasta lui Apollo  şi Acasă în exil,
Colecţia Seria de autor Aura Christi ebook
Editura Ideea Europeană

Fotografii din arhiva Aurei Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest