Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Alexandru Surdu: Vremea judecătorilor

Alexandru Surdu: Vremea judecătorilor

Cultura istoriei şi a credinţei

Să luăm însă aminte! În timpul dictaturii comuniste au fost condamnaţi şi închişi la noi mai mult de trei milioane de oameni nevinovaţi, dintre care au murit în închisori, lagăre şi deportări, bătuţi şi torturaţi, peste două milioane. Or, toţi aceştia au fost judecaţi, uneori în procese publice, iar la sentinţe au contribuit avocaţi, procurori şi judecători

În Aula Academiei Române a fost lansat, de către conducerea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. alexandru-surduAndrei Rădulescu” şi cadrele didactice ale Facultăţii de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti, proiectul ştiinţific naţional Enciclopedia juridică română. Trebuie spus că aceasta ar fi prima enciclopedie juridică românească. Ţara noastră a trecut prin multe greutăţi, dar a avut şi momente de relaxare, mai ales după Marea Unire şi înaintea celui de al doilea Război Mondial. Odată cu înfiinţarea Academiei Române (1866) sub semnul enciclopedismului (Etymologicum Magnum Romaniae) era vizată şi ştiinţa dreptului. Şi, totuşi, nu s-⁠a realizat nicio enciclopedie juridică. Adică nu au fost depuse eforturi considerabile de către marii specialişti în drept: cercetători, profesori, practicieni, cu toate că majoritatea erau şcoliţi în celebrele universităţi occidentale. Poate că nu venise încă „vremea judecătorilor”.

Să luăm aminte! După ce, cu ajutorul lui Dumnezeu şi urmând poruncile Sale, israeliţii au cucerit teritoriul făgăduit lor şi, duIosif-Urs-presedintele-universitatii-titu-maiorescupă ce au murit marii lor conducători care cunoşteau faptele Sale, fiii lui Israel „au început a face rele înaintea ochilor Domnului şi s-⁠au apucat să slujească baalilor”, adică unor zeităţi ale populaţiilor învecinate, de la care au deprins şi o mulţime de obiceiuri urâte, fiind, în cele din urmă, jefuiţi, ruinaţi şi chiar robiţi de către străini. Mai trist era însă faptul că începuseră şi între ei să se fure, să se mintă, să se trădeze şi chiar să se omoare unii pe alţii, pierzându-⁠şi frica de Dumnezeu care îi scosese din robia egipteană şi ar fi putut oricând să-⁠i şteargă de pe faţa Pământului. Milostivindu-⁠se totuşi de ei, Dumnezeu „le-⁠a ridicat judecători”, ca să-⁠i pedepsească pe cei fără de lege, să-⁠i întărească pe israeliţi şi să-⁠i alunge pe străini. Aşa ni se spune că a început „vremea judecătorilor”.

În istoria omenirii sunt numeroase situaţiile în care, după multe „frământări” (răscoale, revoluţii, războaie, calamităţi, migraţii ale popoarelor ş.a.), se aduce tocul, cum se zice, şi cerneala şi se face socoteala. Până atunci „îşi face fiecare de cap”. Uneori ai impresia, vorba lui Eminescu, că s-⁠au deschis şi puşcăriile, şi casele de nebuni.

Termenul de „corupţie” este nou, dar sub el se ascund obiceiuri vechi: furtul, crima, depravarea, minciuna etc., pe care numai „judecătorii” le pot opri. Şi chiar trebuie să le oprească, căci altfel se duce de râpă întreaga ţară; se distruge totul: industria, agricultura, comerţul, sănătatea şi învăţământul, credinţa şi cultura.

După mai mult de două decenii de jaf, a venit şi la noi vremea judecătorilor, adică s-⁠au pus pe treabă legiuitorii, magistraţii, avocaţii, procurorii, judecătorii. S-⁠au trezit până şi poliţiştii. Puşcăriile sunt pline, doar nebunii mai sunt lăsaţi să umble liberi şi proştii să ne conducă.

Chiar din antichitate însă, cum era şi firesc, dar mai abitir în zilele noastre, s-⁠a dovedit că şi justiţia în genere este coruptă. S-⁠a pus şi se pune întrebarea: dar pe judecători cine îi judecă? În Vechiul Testament o făcea Dumnezeu. La noi se zice că n-⁠a venit încă vremea „judecăţii judecătorilor”.

Să luăm însă aminte! În timpul dictaturii comuniste au fost condamnaţi şi închişi la noi mai mult de trei milioane de oameni nevinovaţi, dintre care au murit în închisori, lagăre şi deportări, bătuţi şi torturaţi, proiect-enciclopedia-juridica-romanapeste două milioane. Or, toţi aceştia au fost judecaţi, uneori în procese publice, iar la sentinţe au contribuit avocaţi, procurori şi judecători. Interesant sau nu la sovietici condamnarea pentru nevinovaţi era de zece ani (vide cărţile lui Soljeniţân), pe când la noi de douăzecişicinci (vide condamnările din „lotul” Noica-⁠Pilat), făcând abstracţie de faptul că viaţa din Gulag era un fel de „paradis” faţă de „infernul” puşcăriilor din România Socialistă (Piteşti, Aiud, Sighet etc.). După căderea comunismului n-⁠a fost judecat însă nici un „judecător”. Ba, dimpotrivă, au fost menţinuţi în funcţii şi chiar avansaţi. Cei mai vârstnici dintre ei trăiesc şi astăzi din aşa-⁠numitele „pensii nesimţite”, iar „aripa tânără” a judecătorimii socialiste participă cu tot elanul la „stârpirea” corupţiei „post-decembriste”. După combaterea triumfalistă a comunismului, abia în zilele noastre, se zice că ar fi fost judecat şi un „biet” torţionar nonagenar pentru vreo zece victime dintre milioanele de condamnaţi. Frumoasă statistică!

De altfel, mai nou, spre uluirea foştilor deţinuţi politici, se consideră că victimele comunismului sunt vinovate, din moment ce au fost, nu-⁠i aşa, judecate şi condamnate, iar pe judecători nu i-⁠a mai judecat nimeni!

Oricum, indiferent de cine au fost sau mai sunt judecătorii, în sensul larg al cuvântului, ei s-⁠au pus pe treabă, ca prin anii de început ai dictaturii comuniste, când strângeau de pe străzi cu dubele pe cine se nimerea sau pe cine era reclamat ca duşman al poporului. Astăzi motivele sunt mult mai variate: mită, şantaj, furt, abuz, spălare de bani ş.a. Ca şi atunci, întâi te arestează, cu „prezumţia de vinovăţie”, căci ni s-⁠a spus că „toţi românii sunt condamnabili” (unii ne zic „patibulari”), şi abia apoi se fac investigaţiile. Majoritatea sunt însă condamnaţi, deoarece se găseşte câte ceva pentru fiecare, altfel n-⁠ar mai avea rost să fie plătiţi procurorii, anchetatorii, poliţiştii, ascultătorii de telefoane, acoperiţii şi descoperiţii din mass-⁠media, investigatorii tv., informatorii şi turnătorii ş.a.m.d. Suspiciunea de corupţie a judecătorilor nu rezidă însă în numărul condamnaţilor, ci doar în orientarea lor politică, în faptul că aceştia sunt „aleşi” dintre opozanţii celor de la putere, înţelegându-⁠se că cei de la putere, care i-⁠au şi numit pe „judecători”, le dau şi ordine. Dar când şi unde s-⁠a mai pomenit să fie altfel?

După experienţa trecutului nu prea îndepărtat, judecătorimea „lucrează” fără nicio reţinere, având şi garanţia legiferată pentru aşa-⁠numita „independenţă a justiţiei”. Ca pe timpul Vechiului Testament, judecătorii au şansa de a deveni adevăraţii conducători ai ţării. Condiţia ar fi aceea de a se elibera mai întâi de cei care i-⁠au numit, adică de a-⁠i condamna pe proprii lor stăpâni. Dar lucrurile nu se pot petrece atât de simplu. Adevărata independenţă a justiţiei necesită şi o justificare teoretică. De la justiţia în slujba „poporului” s-⁠a trecut uşor la justiţia în slujba conducătorilor politici, mai ales că şi judecătorii şi conducătorii erau aceiaşi. Dar ce te faci cu „independenţa”?

Primul pas a fost acela ca totul să rămână aşa cum a fost, dar să fie blamat sau chiar condamnat oricine critică vreo decizie judecătorească, oricât de aiurită, cum se zice, ar fi aceasta. Ce, pe vremea comuniştilor avea cineva curajul să spună că este nevinovat? Cine are bani poate să conteste orice decizie la CEDO, şi se dovedeşte că toate au fost greşite. Explicaţia ar fi aceea că nimeni nu apelează la tribunale internaţionale dacă se ştie vinovat. Oricum însă, ciudăţenia rezidă în faptul că pagubele pentru deciziile greşite le plăteşte statul român, adică noi, şi nu cei care au greşit, adică judecătorii. De ce?, deoarece n-⁠a venit încă vremea judecăţii judecătorilor, ci doar a enciclopediei juridice.

Trebuie „fireşte” să ne precizăm termenii. Lumea s-⁠a schimbat şi, ca atare, apar cuvinte noi, dar şi cele vechi îşi schimbă semnificaţia. Cuvântul „interceptare”, de exemplu, n-⁠avea nicio semnificaţie juridică în secolul trecut. Acum a devenit o problemă de „viaţă şi de moarte”. Dacă ai fost interceptat te poţi trezi cu o bombă în cap, dacă „meriţi” acest lucru, dacă nu, vei avea parte de un proces corect, în care nu mai poţi să conteşti ceea ce ai zis vreodată la băutură sau la necaz, căci ai fost înregistrat. Oricum, chiar dacă nu te primeşte, nici ca martor, n-⁠ai să mai dormi liniştit niciodată, fiindcă, nu-⁠i aşa, nu-⁠ţi mai poţi retrage cuvintele înregistrate. Pentru orice eventualitate, se zice, se vor înregistra toate convorbirile telefonice. Să fie acolo! Nu mai vorbim de cele netelefonice de prin pereţi, căci erau folosite şi de comunişti.

Dar şi cuvinte vechi, ca „tortură” şi „torţionar”, îşi dobândesc valenţe neaşteptate. Nu e bună tortura, dar depinde cine o face, unde şi când o face sau a făcut-⁠o. Şi, în plus, trebuie adăugat şi faptul că tortura are semnificaţii diferite: pentru foştii deţinuţi e o crimă, pentru cei care o practicau sau o mai practică este un mijloc „terapeutic”!

Am spus-⁠o însă şi o repet, studiul termenilor juridici, cu semnificaţiile lor, reprezintă doar primul pas, enciclopedic sau nu, pe calea gândirii juridice, care presupune şi legăturile dintre termeni. Ele, nu întâmplător, se numesc tocmai „judecăţi”. Aceasta, chiar dacă judecătorii le spun sau nu „sentinţe”. Ceea ce înseamnă că, fiind judecăţi, sentinţele sunt, la rândul lor, ca şi judecăţile, adevărate sau false. De unde urmează că orice sentinţă este şi trebuie să fie discutabilă şi discutată, adică trebuie să fie gândită, să fie dezbătută, să fie argumentată sau respinsă, până când va deveni evidentă pentru toată lumea şi nimeni nu se va mai duce pe la CEDO sau pe la alte Porţi occidentale sau orientale să i se facă dreptate sau, chiar dacă se va duce, va pierde şi va plăti cheltuielile de judecată.

Zeiţa justiţiei este legată la ochi nu pentru a nu mai discuta, căci altfel ar fi legat-⁠o la gură, ci pentru a nu fi părtinitoare, pentru a se face că nu ştie cu ce borfaşi are de-⁠a face, şi a lăsa balanţa să decidă de partea cui este dreptatea.

Dar, dacă este vorba de discuţii, de argumentări şi demonstraţii, atunci trebuie lăsată lumea să vorbească. Independenţa justiţiei nu înseamnă interzicerea comentariilor. Dar, Doamnelor şi Domnilor, există o ştiinţă veche de când lumea, cel puţin a noastră europeană, de la Aristotel citire, care se ocupă tocmai cu studiul termenilor, al judecăţilor şi al raţionamentelor, adică al argumentărilor şi al demonstraţiilor. Aceasta este logica. N-⁠ar trebui oare ca justiţia, în afara interceptării noastre „cea de toate zilele”, să se ocupe şi cu logica, cu ştiinţa argumentării?, astfel încât judecătorul să facă distincţia dintre dovadă şi demonstraţie şi viceversa, căci, uneori, poţi găsi dovezile infracţiunii, dar n-⁠ai argumente pentru a-⁠l incrimina pe cineva, iar alteori faci demonstraţia, dar îţi lipsesc dovezile. Te învaţă Aristotel cum să procedezi, apropo de investigaţie, prin „căutarea termenului mediu” (inventio medi) şi apelul la celebra „punte a măgarilor” (pons asinorum), pe care nu se ştie câţi „jurişti” de la particoler vor reuşi s-⁠o treacă.

Se va spune că s-⁠a mai încercat aşa ceva. A fost şi la noi o perioadă în care s-⁠a practicat „logica judecătorească”, şi chiar cu succes, până când au intervenit comuniştii şi au înlocuit-⁠o cu „judecata poporului”, iar imparţialitatea cu partinitatea, prelungită până în zilele noastre.

O întâmplare a făcut ca şi pe vremea comuniştilor să fie predată un timp, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, o materie numită „logica juridică”. Până atunci, prin anii ’60 şi ceva din secolul trecut, la Drept se preda logica generală, o făcea profesorul Radu Stoichiţă, de la Facultatea de Filosofie, cu oarecare interes din partea studenţilor. Ajungând însă profesor la Filosofie, Academicianul Grigore Moisil, din cauza unor divergenţe cu conducerea Facultăţii de Matematică, s-⁠a oferit el să predea la Drept „logică juridică”, o disciplină la modă pe vremea aceea, mai ales în forma simbolică a „logicii deontice”. Şi, cum ştia să o facă, prin talentul său oratoric, a trezit entuziasmul studenţilor de la Drept. Dar nu s-⁠a rezumat la aceasta, ci a început şi un serial de articole, pe care le publica la revista Contemporanul, şi multe discuţii în favoarea logicii juridice şi, curios, împotriva Dreptului Roman, pe care îl considera învechit şi inutil. Ceea ce, cum era şi firesc, a stârnit adversitatea profesorilor de la Drept, care nu aveau însă curajul să-⁠l înfrunte pe „Marele Moisil”.

O altă întâmplare, de data aceasta nefericită, a făcut ca ilustrul matematician şi logician să moară în Canada şi, datorită faptului că Facultatea de Filosofie funcţiona pe vremea aceea în clădirea Dreptului de lângă Opera Română, catafalcul a fost aşezat în holul mare din faţa intrării în Aulă, iar la ceremonia funerară trebuia să participe şi profesorii de la Drept. Atunci s-⁠a întâmplat un lucru memorabil. Când s-⁠au adunat profesorii, şeful catedrei de la Dreptul Roman le-⁠a spus: „Vedeţi, tovarăşi, cine luptă împotriva Dreptului Roman moare!”. Avea perfectă dreptate, numai că au murit de-⁠atunci şi apărătorii Dreptului Roman. Şi ne-⁠am trezit, mai zilele trecute, că profesorii de la Drept luptă împotriva Ministerului Educaţiei care propune, tot umblând după reduceri, scoaterea din programă a Dreptului Roman şi a Istoriei Dreptului. Ar fi mare păcat!

Să ne bucurăm totuşi că a venit vremea judecătorilor, că s-⁠a urnit Enciclopedia Juridică şi sperăm că vor urma şi tratatele de logică judecătorească, până când se va convinge oricine că a judeca înseamnă şi la noi a gândi, şi nu a da ordine. Că va mai trece o vreme până atunci este o altă problemă. Timpul este răbdător şi se vor face încă multe greşeli, fără a fi cineva pedepsit. Doar atât că, după unii prezicători, se cam apropie sfârşitul lumii şi, cu sau fără voia noastră, vom fi judecaţi cu toţii, deşi, de ce să n-⁠o spunem, parcă judecătorii meritau să fie judecaţi mai repede.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest