Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Alexandru Surdu: Simularea Apocalipsei

Alexandru Surdu: Simularea Apocalipsei

■ Academia Română (1866-2016)logo-academia-romana
Cultura istoriei şi a credinţei

Constantin Noica apucase, la început de secol trecut, tramvaiele cu cai, şi se tot mira de perfecţionarea mijloacelor de transport şi de viteza deplasărilor, uitând de propriile sale suferinţe din anii aceia, ca şi de milioanele de crime care se petreceau sub ochii noştri

Apocalipsa este ultima carte din Noul Testament, şi înseamnă „revelaţia” (apokalypsis = revelatio) lui Iisus Hristos, alexandru-surdupe care I-⁠a dat-⁠o Dumnezeu despre ceea ce trebuie să se petreacă în curând (en tachei, cito), şi pe care a primit-⁠o şi Sfântul Ioan de la Îngerul Domnului, pentru a ne transmite şi nouă „cuvintele profeţiei” (logoi tes prophetias). Numai că aici nu avem de-⁠a face cu o simplă „profeţie”, a cărei realizare ar avea un anumit grad de probabilitate, căci „cuvintele” nu sunt ale unui profet, indiferent care ar fi acesta, ci fac parte din „cuvântarea” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” (logos tou theou). Sunt de tăria Logosului Primordial (en arche en ho logos), al Protosistenţei, şi reprezintă aici Logosul Final, al Episistenţei. Aşa cum o spune şi o repetă Sf. Ioan, că Dumnezeu este Începutul şi Sfârşitul (he arche kai to telos), Alpha şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă (ho protos kai ho eschatos). Dacă în cartea Genezei era vorba despre revelaţia Începutului, în cartea Apocalipsei este vorba despre revelaţia Sfârşitului.

Din perspectiva Filosofiei Pentadice, ambele sunt transcendente faţă de Existenţă, adică niciodată nu vom avea altceva despre ele decât revelaţii. În cazul acesta, revelaţiile sunt religioase, mistice, adică presupun legătura (religio, de la religo, religare) cu Divinitatea, care este „ascunsă” (mysticos, de la myo, myein). Există şi revelaţii ştiinţifice şi artistice, bazate pe meditaţie. Cele pretins ştiinţifice în legătură cu Începutul şi Sfârşitul sau naturale, căci şi „naturii îi place să se ascundă” (physis kryptesthai philei, cum zicea Heraclit), bazate pe formule matematice, chiar dacă savanţii ar dispune de aparatură de calcul superperformantă, se împotmolesc în situaţiile paradoxale pe care le presupune Eternitatea şi Infinitul, atât regresiv, aristotelic vorbind, spre cauze prime de tipul big-⁠bang-⁠ului, cât şi progresiv, spre „implozia finală”, ambele marcând salturi nepermise ştiinţific în Transcendenţă. De aceea sunt pseudo-ştiinţifice, iar celelalte supranaturale.

Revelaţiile mistice sunt de două feluri, fie obţinute prin meditaţie, ca şi cele ştiinţifice sau artistice, adică prin stăruinţa credinciosului, uneori de o viaţă întreagă (claustrare, abstinenţă, post şi rugăciune), fie obţinute fără meditaţie, prin voinţa Divinităţii, care hotărăşte să-⁠i adreseze cuiva Cuvântul. Aşa s-⁠au petrecut lucrurile în cazul Sf. Ioan „care a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu” şi, de bună seamă, deşi n-⁠o spune, şi în cazul lui Moise, care îi repetă Cuvintele: „Şi a zis Dumnezeu …” (kai eipen ho theos…).

Aşa cum lumea a avut un Început, trebuie să aibă şi un Sfârşit, ca tot ceea ce face parte din Existenţă, dar consideraţiunile despre „datele” calendaristice ale acestora nu pot fi decât vagi. În legătură cu Sfârşitul, care poate să fie „în curând”, există numeroase referinţe neotestamentare după care ar putea să fie oricând, deci chiar în clipa aceasta sau după, în aprecierea noastră umană, „mult timp”. Căci, zice Sf. Petru, „o singură zi îna­intea Domnului este ca o mie de ani, şi o mie de ani, ca o zi”. „Veghiaţi, ni se spune, şi rugaţi-⁠vă, căci nimeni, afară de Dumnezeu, nu ştie când este vremea” (pote ho kairos estin).

Cu toate acestea, mai ales în Apocalipsa, ni se relatează despre semnele (semeia, signa) prevestitoare ale Sfârşitului. Numai că acestea au fost şi sunt mereu frecvente în societatea noastră, atingând, fireşte, în anumite momente, grade pe care le considerăm, de fiecare dată, maxime, uitând că oricând se poate şi mai rău, şi chiar este, în anumite privinţe, tot mai rău. Ne putem referi, de exemplu, la cei patru cavaleri ai Apocalipsei, pe care i-⁠a reprezentat atât de sugestiv Albrecht Dürer. Pe nişte cai costelivi, cu pielea mulată pe oasele cu aspecte metalice, într-⁠un galop nebun care sugerează prăpădul. Scăpaţi din tenebrele iadului (hades), care se ţin după ei, cavalerii Apocalipsei se năpustesc asupra lumii. Primul cavaler, pe calul albicios, este chiar regele încoronat al iadului (infernus rex), săgetătorul care străpunge viaţa; al doilea, pe cal roşcat, sugerează focul războiului care pârjoleşte şi trece totul prin sabia cea mare (gladius magnus); al treilea, pe cal îndoliat, sugerează nedreptatea, necumpătarea şi foametea la care sunt supuşi cei mulţi sortiţi pieirii. În fine, al patrulea, pe calul cadaveric, este moartea însăşi (ho thanatos), care culege tot ce-⁠a mai rămas în viaţă.

Istoria omenirii, la drept vorbind, n-⁠a fost şi nici nu este altceva decât un fel de hipodrom pentru întrecerea celor patru cavaleri, dintre care se întâmplă ca unul sau altul s-⁠o ia înainte, sau să rămână-⁠n urmă, în rest, perioadele sunt dinaintea „curselor” (războaie, revoluţii, cutremure etc.), din timpul acestora, sau de după ele. Pauzele sunt scurte şi relative, cum se zice. Nu trebuie să fii îngrijorat că vei pierde ocazia, căci oricând vei găsi un „hipodrom” deschis, aici sau în altă parte, astăzi sau mâine.

Numai rareori însă, ca în cazul Potopului, calamităţile naturale sau războaiele pot conduce la sfârşitul lumii. De regulă, sfârşitul este numai al unor popoare sau populaţii care pier sau sunt exterminate (ca pieile roşii de către nordamericani, băştinaşii australieni de către englezi sau amerindienii de către spanioli). Dar viaţa obişnuită este apoi reluată, cu toate mizeriile ei: cu dominarea periodică a lumii de către încoronaţii iadului, cu războaie tot mai sângeroase, cu nedreptăţi tot mai mari şi tot mai multă moarte. Aceasta, în ciuda faptului că suntem chiar agresaţi de către tot mai multe avantaje ale tehnicii moderne.

Constantin Noica apucase, la început de secol trecut, tramvaiele cu cai, şi se tot mira de perfecţionarea mijloacelor de transport şi de viteza deplasărilor, uitând de propriile sale suferinţe din anii aceia, ca şi de milioanele de crime care se petreceau sub ochii noştri. Apogeul morţii însă de-⁠abia urmează, căci mai este încă mult până la exterminarea a 90% din populaţia globului, cum prevăd entuziaştii noii ordini mondiale, care au dat drumul altor „cavaleri” din laboratoarele morţii, cu nume ciudate, ca Sida, Ebola şi Zika. Au inventat armele de distrugere în masă: atomice, cu hidrogen, cibernetice şi psihotronice; au inventat gripa aviară sau moartea găinilor, a porcilor şi a vacilor nebune. Au inventat până şi încălzirea globală pentru distrugerea industriilor poluante din ţările condamnate oricum la moarte. Dar şi pe această linie se poate merge încă mult.

Înaintea marilor evenimente ale Sfârşitului, se spune că Mântuitorul, pentru a-⁠i feri de marile necazuri pe adevăraţii credincioşi îi va ridica la cer, aşa cum a promis: omnia traham ad me ipsum (Ioan, 12, 32). Acestea sunt cuvintele care i-⁠au plăcut atât de mult filosofului Sören Kierkegaard, încât a şi scris o carte despre ele. Şi zice filosoful: „Au trecut de-⁠atunci aproape două milenii, de când s-⁠a înălţat la Cer Mântuitorul. Faţa lumii s-⁠a schimbat de atunci în mai multe rânduri. Imperii au fost clădite şi s-⁠au năruit, nume de oameni au fost preamărite şi apoi uitate… numai despre El nu se mai aude nimic. Şi totuşi El a spus că dintru Înalt vrea să ne tragă pe toţi la Sine. Deci El nu se odihneşte Acolo, ci se străduieşte pentru noi”. Dar câţi dintre noi se străduiesc oare ca să merite interesul Său? Câţi dintre noi au urmat Calea cea adevărată? Acum, după două milenii de la Înălţarea Lui, câţi dintre noi mai vor să fie ridicaţi la Cer?

Dar tocmai acuma se vorbeşte tot mai des despre aşa-⁠numitele „răpiri” ale unor persoane, indiferent de credinţa lor, despre ridicarea lor de la pământ şi despre examinarea lor de către fiinţe necunoscute, undeva, într-⁠o altă lume, dar şi despre senzaţiile neplăcute ale acestei „înălţări”. Nu e bine, şi nimeni nu şi-⁠ar dori aşa ceva. Dar, se întreabă mulţi, dacă nu cumva şi Iisus Hristos este vreun extraterestru, iar ridicarea la Cer nu este decât o răpire, fără să se întrebe dacă astfel de răpiri s-⁠au petrecut realmente sau nu. Nu sunt acestea cumva nişte semne ale plasei de minciuni care ni s-⁠a spus că se va ţese pentru amăgirea credincioşilor? Se va mai strădui oare Mântuitorul pentru aceia care nici nu mai vor să-⁠l urmeze? Dar zvonurile „răpirilor” au început să circule numai în ultimele decenii.

Tot în ultimele decenii s-⁠au petrecut însă şi alte lucruri care ne amintesc, fără nicio îndoială, de versetele din Apocalipsa Sf. Ioan, şi chiar au condus la numeroase discuţii pe această temă. Primele au început prin jurul anului 1970 în Statele Unite ale Americii, când au fost introduse la marile magazine marcarea produselor cu aşa-⁠numitele „coduri de bare”, în locul preţului, pentru a putea fi „citite” de către calculatoarele electronice ale casieriilor. Ceea ce nu ar fi condus la nicio discuţie şi s-⁠ar fi alăturat celorlalte avantaje ale tehnicii moderne. Adică, în locul fiecărei cifre (de la zero la nouă) se imprimă câte o bară sau mai multe, mai subţiri sau mai late, cu sau fără pauze între ele, obţinându-⁠se astfel o transcriere a oricărui număr, ca preţ al unei mărfi, pe care se imprimă la loc vizibil pentru calculator.

Calculatorul electronic poate să „citească” însă şi cifrele, dacă acestea sunt scrise cu aceleaşi caractere, mărimi, culori etc. Barele se zice că s-⁠ar fi introdus ca să deruteze cumpărătorul neştiutor, dar şi pe falsificatorii care altfel ar fi putut să schimbe preţurile. La cererea clienţilor, cu timpul, s-⁠au instalat prin marile magazine şi aparate electronice de convertit barele în cifre. Obişnuiţii „caselor” ştiu să citească barele şi fără aparat.

S-⁠a constatat însă, cu ocazia citirii codurilor de bare, că acestea, indiferent de cifra pe care trebuie să o reprezinte, ocupă un anumit spaţiu într-⁠un dreptunghi, care este împărţit în două părţi prin adăugarea unor bare mai lungi decât celelalte. Aceleaşi bare mai lungi se imprimă şi înaintea primei jumătăţi şi după a doua jumătate. Ele se numesc „bare de protecţie”, care marchează, am putea spune, „cadrul” codului de bare care nu trebuie depăşit. Depăşirea cadrului împiedică citirea automată a codului de bare. Calculatorul casieriei transcrie apoi codurile de bare în cifre şi le adună, ca orice calculator obişnuit care nu foloseşte codul de bare.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest