Contemporanul » Arhiva Contemporanul » Revista Contemporanul nr. 02 / 2015

Revista Contemporanul nr. 02 / 2015

contemporanul-sigla-buna-300x69

Citiți în nr. 02 / 2015 al revistei Contemporanul

Din sumar:

■ Nicolae Breban. Stafia prezentului
■ Alexandru Dobrescu · O boală netratată la timpfebruarie_2015_reader-1
■ Andrei Marga · Urmări ale Shoah

■ Marian Victor Buciu · Revizuiri în chip revizionist
■ Theodor Codreanu · Șansa de a fi reacționar
■ Antoaneta Ralian. Amintirile unei nonagenare

■ Adrian Dinu Rachieru · Nicolae Breban şi „pulsiunea creaţiei”
■ Premiile Academiei Române
■ Rainer Maria Rilke · Însemnările lui Malte Laurids Brigge
■ Constantin Lupeanu · Despre Beijing și câte ceva în plus

Editorial
Nicolae Breban · Stafia prezentului
Stafia prezentului este, iată, compusă, în fapt, din discursuri „morale”, excesiv inflamate, acuze publice de pe un tron autoconstruit, mii de articole de ziar şi reviste care se învârt în jurul unor probleme mici, ades inventate, cu aere doctorale, suficiente prin aceea că se recoltează mereu din acea felie de intelectualitate a ţării, cel mai adesea necreatoare, în sensul exact al acestui cuvânt, parazitând însă binişor pe cultură.

Grav e că acest curent, val al dezamăgirii a târât după sine şi valuri de tineri, care nu trăiseră infernul, realitatea comunistă şi care aveau şi au puţine date despre istoria şi frământările moderne, cel puţin ale României şi ale românilor. Lor li se putea arăta – şi agita! – o realitate care de fapt nu exista, o luptă inventată aproape pe de-a-ntregul, dându-le, unora dintre ei, convingerea că numai „ei” posedă adevărul şi o justă apreciere a realităţii. Împingându-i nu spre studiu sau spre reflectare, spre găsirea unei reale vocaţii sau spre înţelegerea conceptului de istorie, a mentalităţilor, ci spre ocazia de a se autopropulsa – aproape prin orice mijloace – şi de a ocupa centrul scenei publice, goale, se spunea, de reale autorităţi. Un fel de revoltă, de răzmeriţă după revoluţia reală contestată tocmai pentru a se face loc liber alteia, altora: tinerilor contra bătrânilor, spiritelor „curate” contra celor „compromise, murdărite, detracate” ale comunismului, fără nici un fel de nuanţare, de diferenţiere, prea obositoare pentru nişte spirite febrile, dornice de „renume, de glorie” (nebănuind că acest tip de glorii dispar la fel de repede cum apar, după moda, regula, tirania „sticlei” de televizor, azi, în lume, factor de evaluare perisabil, o aproape comică consacrare!)

Lecturi
Bogdan Crețu · Câteva întrebări despre critica literară
Orgoliul excesiv dăunează întotdeauna criticii, ea nu trebuie să se pună pe sine în valoare mai mult decât pune textul literar de care se ocupă. În fine, o altă definiţie care îmi place foarte mult şi la care ader, pe care au formulat-o mai mulţi eseişti & critici la care am ţinut şi ţin – Paleologu, Eugen Simion, printre alţii – critica literară este, în primul rând, un exerciţiu de admiraţie: cine nu ştie să admire, nu are ce căuta în critica literară;
Critica literară este știință sau artă? Are ea acces la creație sau doar o parazitează? Două soluţii sunt cele radicale: pe de o parte, linia Maiorescu – Şerban Cioculescu, ambii susţinând ferm că exercițiul critic este februarie_2015_reader-2unul al raţiunii, care implică distanţă, o atitudine aseptică faţă de text; iar, pe de altă parte, se situează Călinescu, alături de care prefer să greşesc decât să am dreptate împreună cu ceilalţi doi, care spunea că, în mod clar, critica este literatură, literatură de idei, artă literară. Ea presupune imaginaţie, scenarii bine ticluite, înscenarea ideilor. De aici pornind, Călinescu afirma că cine nu a ratat, măcar cochetând (serios însă!) cu ideea de a scrie în vreun gen literar, nu poate fi critic pentru că nu înţelege literatura „pe dinăuntru”. Aşadar, în mod clar, critica literară este o parte consistentă, esențială a literaturii. Sigur, poate nu cu aceeaşi greutate culturală pe care o au celelalte genuri, dar rămâne unul dintre genurile literaturii. S-a întâmplat uneori, ceea ce este iarăşi anapoda, ca „discursul despre”, critica și teoria literară să ia faţa literaturii. Dacă ne uităm în Occident, în Franţa, în anii ’60-’70 mai ales, criticii literari şi teoreticienii sunt mult mai vizibili decât literatura care s-a scris în acei ani. Roland Barthes este mai cunoscut decât orice prozator contemporan lui. Sigur, totul pe fondul unui declin al beletristicii. S-au întâmplat şi astfel de lucruri, dar nu aceasta este normalitatea. Chiar fiind un gen al literaturii, critica este un gen care trebuie să aibă altruismul, de nu chiar semerenia de a rămâne puţin în umbră. Orgoliul excesiv dăunează întotdeauna criticii, ea nu trebuie să se pună pe sine în valoare mai mult decât pune textul literar de care se ocupă. În fine, o altă definiţie care îmi place foarte mult şi la care ader, pe care au formulat-o mai mulţi eseişti & critici la care am ţinut şi ţin – Paleologu, Eugen Simion, printre alţii – critica literară este, în primul rând, un exerciţiu de admiraţie: cine nu ştie să admire, nu are ce căuta în critica literară. Nu e numai ecarisaj, cum cred unii, criticul literar nu este un hingher. Este un om care ştie, în primul rând, să admire şi care este în stare să-şi explice convingător admiraţia.

Cronica literară
Ștefan Borbély · Concert de închidere
Motiv pentru care, parcurgând volumul cu atenţie şi până la capăt, cum îmi este hirea (lucru cerut în mod explicit de către autoare în paginile sale…), am sfârşit prin a zâmbi şăgalnic: nu închideţi salonul! Mai stefanvrem!
Rar mi-a fost dat să citesc în ultimele luni o carte de critică literară mai senină, mai decomplexată şi totodată avizată, aplicată, cum este Salon literar cu prozatori contemporani români şi străini, de Elvira Sorohan (Ed. Junimea, Iaşi, 2014). Specialistă în literatură română veche, unde a dat temeinice texte despre Cantemir, Şcoala Ardeleană sau Miron Costin, autoarea scrie, în volumul de faţă, despre Marta Petreu, Alice Botez, Petru Cimpoieşu, Vosganian şi Matei Vişniec (laolaltă cu alţii), dar şi despre Italo Calvino, Milan Kundera, Amos Oz sau Amélie Nothomb, într-un stil comprehensiv specific şi foarte dinamic, în care se amestecă recuperările erudite (metafizica lui Cantemir, prin intermediul Alicei Botez) cu substanţiale pagini despre postmodernism şi literatura de ultimă oră, totul într-o manieră flexibilă, suplă, în care directeţea spunerii unor adevăruri incomode se combină cu un simţ special pentru umor şi ironie, motiv pentru care, de pildă, preferatul de departe (dintre scriitorii români actuali) al Elvirei Sorohan este Petru Cimpoeşu, al cărui Simion liftnicul ea măruriseşte că l-ar fi citit râzând, dar despre care scrie pasaje revelatorii.

Polemice
Marian Victor Buciu · Revizuiri în chip revisionist
După 1989, revizuirile cad repede-n gol critic, literar, există însă din plin revizionism etic şi politic, ca la carte, adică, de bună seamă, revanşard. Revanşă nu faţă de un sistem, dar faţă de cei care, prin creaţie, au învins, prin supravieţuire creatoare, sistemul. Revizionism, nu revizuiri, iată, deci, aici, teza.
Nicoleta Sălcudeanu publică în 2013, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, eseul despre epurare şi restauraţie, clandestinitate, disidenţă, declandestinizare, dosariadă-deconspirare, etică şi echitate, Revizuire şi revizionism în literatura română postcomunistă. Revizionismul politic, ideologic, etic, constată azi, ocultează revizuirea estetică. Tot ea, scriind, în 1995, despre volumul lui Ion Simuţ, Revizuiri, îi observa prudenţa. Acum ar trebui să schimbe termenul şi să le descopere imprudenţa, constantinadevreme ce criteriul estetic nu mai era îndeajuns, iar „despărţirea sa de o întreagă critică strict estetică, productivă însă, întregul volum de revizuiri îl probează…” (Graffiti, CR, 1999, 181).

Cassian Maria Spiridon · Dintr-o haltă părăsită

Eseu
Constantina Raveca Buleu · Obsesia completitudinii exegetice
Povestea subteranei
Aura Christi · Adevărata cultură e subterană?
(CON)TEXTE
Maria-Ana Tupan · În jurul fantasticului (II)
Polemice
Magda Ursache · „Ceva mai bun decât tăcerea”
„Ceva mai bun decât tăcerea” e libertatea de opinie, de puncte de vedere, care trebuie apărată necontenit, după cum trebuie taxate neadevărurile provocând derută.
„Morţii, scria N. Iorga, se duc în pământ pentru a-l păzi”. Sper ca scrisa asta să se împlinească.

Editura Academiei Române ■ Avanpremieră editorială
GR. Brâncuș · Expresie populară în ciclul La lilieci de Marin Sorescu
Literatura română după o revoluție
Alex. Ștefănescu · O carte stranie (II)

Istoria mentalităților
Andrei Marga · Urmări ale Shoah
Neoliberalismul întreține, între altele, iluzia unui „sfârșit al istoriei”, care ar fi fost zăvorâtă definitiv în muzeu și nu ne-ar mai putea spune ceva. Succint exprimat aici, eu cred că revenirea de la politica îngustă a calculului situației, la politica proiectelor cu respirație culturală, poate fi deja orizontul legitim al interogațiilor. Europa unită are resursele pentru a fi unul dintre avocații principali ai revenirii.
Istoria tragediei de la Auschwitz – a cărei încheiere lumea civilizată o rememorează în 27 ianuarie 2015 printr-o reuniune a unor personalități internaționale la fața locului – este deja scrisă. Ceea ce se discută este în principal interpretarea ei. Explicarea destructivității de atunci nu s-a încheiat. Pe de altă parte, repercusiunile acestei tragedii sunt de pondere istorică universală. Astăzi, Europa continuă să fie confruntată cu întrebarea dacă despărțirea de trecutul conflagrațiilor pornite din sânul ei a fost dusă pânăDumitru-Radu-1 la capăt. Din aceste rațiuni, am împărțit răspunsurile mele la întrebările ce se pun în articole – Aspecte istoriografice, Explicația destructivității, Urmări ale Shoah și Ce revine Europei din experiența Auschwitz-ului? – ce se pot citi și separat.
Care au fost urmările de importanță istoric-universală ale tragediei ce a atins culmea la Auschwitz? Ce efecte au fost în conștiința de sine a umanității? Ce revine Europei din tragica experiență? Aici răspund succint la aceste întrebări.
Cine citește memoriile lui Nahum Goldmann poate reține mărturisirea că – în condițiile controlării informațiilor de către naziști, atunci cînd cineva sosit din Germania (Gerhard Rieger) a putut aduce știrea că se plănuia „soluția finală”, iar apoi au venit primele confirmări ale exterminării din lagărele de concentrare – reflecția de primă instanță a fost că tragica soartă a evreimii europene este pecetluită: o mare parte a acesteia era prizonieră, iar șansele de salvare se reduceau de la o zi la alta. Pe deasupra, sugestia bombardării lagărelor a fost respinsă de britanici, cu argumentul că s-ar lovi obiective nemilitare. Oferta de aprobare a emigrării evreilor din Ungaria spre Palestina, într-un schimb cu mașini utilitare, nu a fost agreată până la urmă de naziști, spre a nu sensibiliza țări arabe. Iar propunerea României de a se compensa în bani emigrarea evreilor nu a fost acceptată în SUA. În aceste condiții, ne spune Nahum Goldmann, problema nu s-a mai putut pune, obiectiv, decât ca acțiune pentru reconstituirea statului evreiesc (Erez Israel).

Avanpremieră editorială ■ Eveniment ■ Editura Corint
Rainer Maria Rilke · Însemnările lui Malte Laurids Brigge
Traducere şi note de Corneliu Papadopol
„Cartea este plină de mister, pentru că se roteşte în jurul unui deznodământ ascuns, de care autorul nu s-a putut apropia. Acest final este moartea lui Malte sau momentul prăbuşirii sale. Toată partea întâi a cărţii o anunţă, toate experienţele tind să deschidă dedesubtul trăirilor, aparent disparate, un spaţiu imens, ca dovadă a imposibilităţii acestei vieţi în care el alunecă şi cade.” (Maurice Blanchot)
„Florilegiul de stări încercate de eroul Însemnărilor… malteene este descris răvăşitor de viu. Ritmurile curg, schimbându-şi parcă respiraţia şi oferind, de la un rand la altul, surpriza, neobişnuitul; excepţionalul este cadrul firesc al acestui roman atipic, printre obiceiurile casei figurând – dacă admitem că un text epic este aidoma unei case, aidoma unei cetăţi, aidoma unui continent sau planete abia descoperite – imprevizibilul.” (Aura Christi)
Traducere şi note de CORNELIU PAPADOPOL
În curs de apariţie la Editura Corint
în Colecţia Clasici ai literaturii universale

Rondul de zi
Gelu Negrea · De ce n-au românii ochii oblici
Aștept cu emoție și interes momentul de viceversa, în care, după niște alegeri parlamentare, partidul câștigător va cere cu vehemență schimbarea din funcție a președintelui țării cu cineva din tabăra proprie. Încalte, dacă e bal, balamuc să fie!
Român fiind și nimic din ce e românesc nefiindu-mi străin, m-am hrănit și eu, copios, de-a lungul și de-a latul timpului, cu filozofia relativizatoare și păguboasă a strămoșescului „merge și așa, ce mama dracului”, agrementată cu pandantul său fatalist-consolator: că doar „suntem aici, la porțile Orientului, unde totul trebuie luat à la légère”, nu? Și am rămas, probabil, la fel chiar dacă întâmplarea mi-a oferit binevoitoare șansa să constat că acolo, la celelalte porți ale aceluiași Orient, spre orizonturile enigmatice ale lui Soare-Răsare, lucrurile merg cu totul și cu totul altfel.
Mă aflam, în urmă cu douăzeci și mai bine de ani, în Coreea de Sud, pripășit prin adunătura pestriță de ziariști care-l însoțeau pe liderul politic de atunci al României, Ion Iliescu, într-o vizită la cel mai înalt nivel, carevasăzică. Dintre camarazii de vizită (nu și de nivel), mi-l amintesc pe domnul Nicolae Manolescu, pe atunci mai mult președinte al Partidului Alianța Civică decât al breslei scriitorilor, nu însă și pe sirianul acuzat de terorism după criza jurnaliștilor din 2005, Omar Hayssam, deși n-aș prea băga mâna-n foc că ipochimenul nu se afla și el la bord, în grupul de oameni de afaceri cu care domnul Iliescu obișnuia să burdușească aeronava prezidențială – of course în vederea strângerii legăturilor economice dintre patria noastră și alte țări mai mult sau mai puțin prietene.

Modele
Adrian Dinu Rachieru · Nicolae Breban şi „pulsiunea creaţiei”
Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea, dezvoltă o literatură cu program, Rachieru-breban-si-nichitainteresată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa.

Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum încă, negrăbit, afişând, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie, „tulbure şi precoce”, l-a însoţit mereu.
Ajuns la o „bătrâneţe înaltă”, vital, traversând – recunoaşte – decenii dificile, confiscat de o „halucinaţie tematică”, „optzecistul” Nicolae Breban şi-a urmărit, cu tenacitate ardelenească, „nordică”, proiectul destinal. Doar entuziastul Nichita, împărţind, cu generozitate, „binecuvântări”, întrevăzuse („o nimerise”, cum zicea G. Dimisianu) marele destin de romancier al acelui ins cu alură atletică, sigur pe el, autoritar, rachieru-Eugen-Negrici-Livius-Ciocarlie-Nicolae-Brebanrob al unor lecturi esenţiale, având ca „învăţători” pe Nietzsche, Dostoievski, Thomas Mann ş.a. Totuşi, cu o mărturisită „spaimă de viitor” (v. Confesiuni violente, 1994).
Sfătos, locvace, oferind, din belşug, „lămuriri”, încercând un bilanţ (subiectiv, fireşte) al „înţelegerii critice” de care s-a bucurat opera sa, Nicolae Breban polariza, însă, recepţia, aceasta fluctuând, crede prozatorul, între cecitate şi calomnie, alunecând chiar în denunţ politic (v. Răspuns criticilor mei). Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, cărţile brebaniene au avut succes, iar autorul n-a fost nicidecum „ignorat”. E drept, şi din alte pricini. Dacă orice tânăr talentat, orgolios, ambiţios este, necesarmente, un paranoid (recunoştea însuşi Breban), scriitorul a avut răbdare cu sine. După ani de aşteptare a părăsit, fără regrete, acel caiet albastru şi scrisul „plat, fals, şcolăresc”, a vrut „să spargă închisoarea” (cum s-a exprimat, în 1968, la o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu), a urcat rapid în ierarhia literară (redactor-şef la România literară) şi politică (membru supleant al CC al PCR, timp de doi ani). Şi a urmat gestul „necugetat” al demisiei, trimisă prin poştă, de la Paris, sfidând dictatura ceauşistă, atunci incipientă, oricum edulcorată faţă de anii stalinişti, cu ecouri în presa momentului (Le Monde, La quinzaine littéraire), denunţând „minirevoluţia culturală”. Poziţia sa directă, frontală contra Tezelor din iulie (1971) l-a „despovărat” de funcţii şi privilegii, condamnându-l, însă, la ani de marginalitate. Asumându-şi riscurile carierei şi eliberându-se moral, în contextul unei schizofrenii sociale în galop. Revenind intempestiv în ţară, cu şansa unei duble cetăţenii, scriind masiv, publicând cu dificultăţi, făcând figura unui harnic şi influent „lepros social”.

Polemice
Alexandru Dobrescu · O boală netratată la timp
Ne-am obişnuit într-atât cu faptul, altădată de neacceptat, că scara valorilor s-a întors cu susul în jos, că apariţiile editoriale penibile sau numai mediocre sunt încununate cu laude de care n-au avut parte vreodată nici puţinii clasici ai scrisului beletristic românesc, iar rarele volume într-adevăr consistente, când nu sunt ignorate, abia de încap în bilanţurile de sfârşit de an, încât o nouă confirmare a acestei practici nu ar trebuisă să mire pe nimeni. Dimpotrivă, s-ar cădea să fim mândri de superba consecvenţă a criticii de întâmpinare, mai precis a ceea ce a mai rămas din ea.
Aşa s-a ajuns în penibila situaţie, nemaiîntâlnită în istoria breslei, ca în fruntea Uniunii Scriitorilor să troneze o mână de veleitari, ceea ce ar fi încă de acceptat dacă pauperitatea lor literară ar fi fost compensată de vizibile calităţi manageriale. Or, exact în vremea „domniei” lui Nicolae Manolescu, Uniunea a pierdut aproape tot ce mai avea, inclusiv demnitate şi respect, fiind nevoită să se gudure pe lângă toţi puternicii zilei, câteodată făcând compromisuri greu de acceptat, doar-doar va primi câteva Dumitru-Radu-2firimituri cu care să nu moară de tot. Scandaloasa premiere de la Botoşani, trebuie să o spun, nu e un biet accident, o simplă aţipire a spiritului critic, ci efectul lungului şir de încălcări nesancţionate de breaslă ale regulilor jocului democratic.
Premiul național Mihai Eminescu de anul acesta a produs o oarecare vâlvă în republica literelor noastre, unde – neîntâmplându-se de obicei lucruri vrednice de atenție – e de înțeles că și motivele de controverse lipsesc. Ne-am obișnuit într-atât cu faptul, altădată de neacceptat, că scara valorilor s-a întors cu susul în jos, că aparițiile editoriale penibile sau numai mediocre sunt încununate cu laude de care n-au avut parte vreodată nici puținii clasici ai scrisului beletristic românesc, iar rarele volume într-adevăr consistente, când nu sunt ignorate, abia de încap în bilanțurile de sfârșit de an, încât o nouă confirmare a acestei practici nu ar trebui să mire pe nimeni. Dimpotrivă, s-ar cădea să fim mândri de superba consecvență a criticii de întâmpinare, mai precis a ceea ce a mai rămas din ea. Cu jenant de puține excepții, aceasta a abandonat nerentabilele criterii de judecare estetică în favoarea altora mai «prietenoase», în cuprinsul cărora relațiile, interesele personale și în destule rânduri sfânta ignoranță ocupă prim-planul. Criticii vârstnici, în tinerețe renumiți tocmai prin exigență, împrăștie azi certificate de bună purtare literară cu ușurința lucrativă cu care o instituție presupusă imaculată împărțea, în alt veac, indulgențe păcătoșilor, închipuindu-și probabil că reputația de odinioară e suficient de mare ca să scuze flagrantele erori comise la senectute. Cât despre tinerii critici, aceștia, în majoritate cu o educație literară și mai ales morală destul de subțire, au călcat apăsat pe urmele maeștrilor în viață, considerând că aceasta e calea succesului garantat. În atari circumstanțe, a trata întâmplarea de la Botoșani drept o situație excepțională mi se pare nu doar nepotrivit, dar de-a dreptul amuzant.
În fond, ce s-a întâmplat la Botoșani? Un juriu din care au făcut parte și doi-trei critici respectabili, condus dintotdeauna din umbră de însuși președintele actual al Uniunii Scriitorilor, a găsit de cuviință să ofere marele premiu unui poet mediocru. Nici «foarte bun», cum a declarat președintele, Manolescu, nici măcar „reputat”, cum a susținut într-un Laudatio, menit mai degrabă să-l scoată din încurcătură decât să pună punctul pe i, președintele formal al juriului, ci minor în deplinul înțeles al cuvântului. Ei și? Nu e prima dată (și cu siguranță nici ultima) când se petrece așa ceva. S-ar putea enumera jurii mult mai prestigioase care au comis nedreptăți infinit mai mari. Ceea ce nu scuză defel opțiunea juriului nostru, care după două decenii și mai bine de alegeri judicioase își dă în petec de doi ani încoace. În plan estetic, opțiunea sa este și rămâne impardonabilă, ca orice gafă grosolană de apreciere. Presupunem că juriul a ales după o matură chibzuință și că aceasta e măsura actuală a gustului său. Iar gusturile, cine nu cunoaște această scuză?, nu se discută.

Polemice
Theodor Codreanu · Şansa de a fi reacţionar
Postmodernista „politică a corecturilor” îşi merită numele de „neocomunism american”, fiindcă pune sub semnul întrebării dreptul la existenţă a naţiunilor, precum altădată internaţionalismul proletar. Iar globalismul actual, conceput, în mintea unora, împotriva naţiunilor, declarate entităţi anacronice, se fundează pe aceeaşi aberaţie ideologică a răsturnării raportului dintre majoritate şi minoritate, în care cea din urmă să dicteze şi să-şi supună majorităţile.
Nu o ideologie care profetizează şi propovăduieşte dispariţia naţiunilor este lucrativă în condiţiile globalizării, căci aceasta ar duce la biruinţa omogenizării în defavoarea diversităţilor. Lumea, sub aparentul ritm înzecit al progresului, şi-ar intensifica opacitatea, după spusa lui Eminescu, şi ne-am trezi, în pofida aşteptărilor, la o „egalitate” în „întunericul nedreptăţii şi a barbariei”.
Aşadar, avem nevoie de reacţionari ca Eminescu aşa cum avem nevoie de aer.
La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „reacţionar” răspunsurile s-au dat de multă vreme, încă din timpul vieţii scriitorului, când presa ostilă gândirii sale a hotărât că publicistul are toate păcatele unui gânditor potrivnic „progresului” etc. Semn limpede al „incorectitudinii politice”, în limbajul de azi! De atunci încoace, destui antieminescieni i-au pus poetului fel de fel de etichete prăpăstioase. Fireşte, una dintre cele mai culpabilizante este aceea de reacţionar. După moartea poetului, acuzaţia pare să fi culminat în anii proletcultismului, dar mai cu seamă în perioada postdecembristă, când bătălia ideologică s-a încins din nou împotriva curentului naţional din cultura română. În anii ’50, un Ovid. S. Crhomălniceanu, de pildă, în vremea ferventei îndoctrinări comuniste, vedea o nenorocire a culturii româneşti în faptul că „poetul naţional” s-a întâmplat să fie „pesimist” şi „reacţionar”. Acuzele au fost perpetuate, după 1989, de către Z. Ornea şi de comilitoni, de astă dată fiind antrenaţi în dispută şi o parte a tinerilor intelectuali, îndoctrinaţi pe diverse căi. Să nu ne mire faptul, fiindcă imitatorii noştri au putut găsi fapte similare în culturi de prestigiu. La Universitatea Stanford, nu cu mulţi ani în urmă, au fost excluşi din programa anului întâi Dante, Shakespeare, Montaigne, Cervantes sub pretextul că sunt… reacţionari, adică „incorecţi politic”! Jean-François Revel observa că în locul acestora au fost preferaţi Franz Fanon, Che Guevara „şi alţi farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”1. În faţa postmodernistei political correctness, nu poţi decât să te bucuri că Eminescu se găseşte printre „reacţionari” de talia lui Shakespeare şi Cervantes.

Modele
Livia Ciupercă · Antoaneta Ralian. Amintirile unei nonagenare
Lecturi
Cecilia Maticiuc · Primul roman al lui Dostoievski
Eveniment editorial
Adriana Teodorescu · Cititor mântuit şi filosofie aplicată
■ Academia Română ■ Știri ■ Evenimente ■ CărțiDana-closer-to-the-moon
Elena Solunca · Premiile Academiei Române
Feedback către un prieten
Constantin Lupeanu · Despre Beijing și câte ceva în plus
Cronica plastică
Luiza Barcan · Omul, o notă pe portativul vieții
Film
Dana Duma · Topuri peste topuri
Călin Căliman · Un film singular: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”
Antologiile Contemporanul
Constantin Abăluță · Podolac
Lecturi
Victor Teişanu · Energii inovatoare
Eseu filosofic
Vasile Muscă · D.D. Roşca – Renaşterea hegelianismului în Franţa

Vă dorim lectură plăcută!

Doriți să citiți anumite articole din numărul curent dați (click aici)

Arhiva revistei Contemporanul (Click aici)

Vezi toate suplimentele apărute cu revista Contemporanul (click aici)

Abonați-vă la revista Contemporanul și beneficiați de reduceri și suplimente gratuite! (click aici)

Revista în format tipărit este distribuită de Editura Regală SRL (tel.: 021 317 90 81).

În format tipărit poate fi cumpărată din următoarele magazine și librării:
InMedio, Relay
Cărturești – Verona București
Pasaj Universitate – București.

 

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei sau prin:
Compania naţională „Poşta Romană” SA, Acta Legis SRL,
SC Orion Press Impex 2000 SRL, SC Manpres Distribution SRL.
 
Adresa redacţiei:
Asociaţia Contemporanul
CP-113, OP-22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18.
E-mail: office@contemporanul.ro; contemporanul@yahoo.com

Salvează

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest