Contemporanul » Antologiile Conte » Iuri Poliakov: Cerul decăzuţilor

Iuri Poliakov: Cerul decăzuţilor

Iuri Poliakov s-⁠a născut în 1954 la Moscova şi a absolvit Facultatea de Limba şi literatura rusă din cadrul Institutului Pedagogic din Moscova. Din anul 2001 este redactorul-⁠şef al revistei „Literaturnaia gazeta”. A debutat cu un volum de versuri în anul 1979, însă a devenit foarte cunoscut şi apreciat odată cu publicarea primelor povestiri, O întâmplare excepţională la nivel de raion (ЧП районного масштаба,1985) şi O sută de zile înainte de ordin (Сто дней до приказа, 1987). Ulterior, au apărut numeroase romane care i-⁠au consolidat popularitatea, Iuri Poliakov fiind în prezent unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani din Rusia. A primit importante premii literare, printre care premiul Gorki, premiul Maiakovski şi Marele Premiu Bunin. Aproape toate cărţile sale au foiuri-poleakov-fotost ecranizate şi puse în scenă cu mare succes. Se remarcă prin scriitura captivantă şi modernă, prin umor fin şi satiră îndreptată, ca în romanul Apofeghei (1989), împotriva conformismului ideologic ori, ca în romanul Iedul în lapte (Козлёнок в молоке, 1995), împotriva superficialităţii şi imposturii din viaţa literară. Acesta din urmă ilustrează ceea ce critica rusă a numit „realism grotesc”. Titlul este o parafrază după „Să nu fierbi iedul în laptele mamei sale” (Deuteronomul 14,21), unul dintre clişeele unui personaj complet steril din punct de vedere intelectual, pe care un grup de scriitori decid, la beţie, să-⁠l transforme în romancier. Impostura ajunge cât se poate de departe: „romancierul” primeşte un important premiu literar, deşi în dosarul prezentat drept roman se găsesc doar foi albe.

În „enciclopedia literară a Rusiei post-⁠sovietice”, aşa cum criticii au numit scrierile lui Poliakov din anii ’90, se încadrează şi Cerul decăzuţilor (1997), un roman dinamic şi plin de suspans, din care face parte fragmentul de mai jos. Personajele principale sunt Pavel Şarmanov, un tânăr om de afaceri, proprietarul unei firme de aviaţie şi secretara lui, Katerina. Legătura lor evoluează de la o relaţie banală la o iubire tragică, reflectată şi în scene de un erotism rafinat. În „perioada acumulării iniţiale de capital”, dragostea şi trădarea sunt inseparabile, aşa cum sunt dorinţa de prosperitate şi setea de câştig. Eroii romanului înţeleg că viaţa lor nu este altceva decât o inevitabilă cădere vertiginoasă, în care sufletul poate fi cuprins de o adevărată „plăcere a căderii”.

Am visat că eu şi Katerina eram în avion. Stăm întinşi complet dezbrăcaţi pe mătasea paraşutei, învălmăşită şi boţită într-⁠o saltea moale. Avionul „Cessna” zboară, dar încotro şi cine îl pilotează nu se ştie.
„Hai să ne jucăm de-⁠a Omul şi Moartea!”, propune dintr-⁠o dată Katerina.

Ea stă pe mine ca o amazoană, provocând o tulburare plăcută prin jocul tremurător al unor muşchi neştiuţi.
„Cum asta?”, întreb eu.
„Foarte simplu. Tu te gândeşti de ce moarte ai vrea să mori. Dacă eu ghicesc, tu mori!”
„Şi dacă nu ghiceşti?”
„Atunci mor eu…”.
„Dar tu eşti Moartea!”
„Şi ce dacă? Moartea este o formă specială de viaţă. Ea se hrăneşte cu morţile oamenilor şi, dacă nu primeşte hrană la timp, moare de foame… Ai înţeles, Iepurilă? Bine. Iar acum gândeşte-⁠te!”

Eu mi-⁠am strâns pleoapele, ca să mă concentrez şi să-⁠mi plănuiesc mai bine moartea. Când am deschis ochii, nu mai era nici un fel de saltea de mătase, şi nici un avion. Era cazarma întunecată, abia luminată de lună. Dincolo de fereastră cântau greierii exact ca în Crimeea.
Ce mai vis! Dar totuşi ce moarte aş fi ales, dacă nu m-⁠aş fi trezit? De două ori am fost în pragul morţii. […]

De dincolo de zidul cazărmii a ajuns un sunet ciudat, un clănţănit metalic. Am ciulit urechile. Dar zgomotul nu s-⁠a mai repetat. La celălalt capăt al cazărmii, Grant îşi clefăia guma de mestecat chiar şi în somn.
„Nu, mă gândeam eu, să fii ucis într-⁠o reglare de conturi e o moarte rea. N-⁠aş alege-⁠o niciodată!”.
A doua oară a fost cât pe ce să mor în avion. Mamele miloase şi soţiile nechibzuite spun uneori: „Să zbori cât mai încet şi mai jos!”.

De fapt, cu cât viteza şi înălţimea sunt mai mici, cu atât e mai periculos. Piloţii ştiu bine că avionul este mai greu decât aerul şi, cu toate că pământul este solid, rămăşiţele avionului căzut în picaj sunt găsite uneori la o adâncime de cinci metri, iar în cernoziom chiar şi la douăzeci! Din pilot nu mai rămâne nici urmă. Însă cu cât rezerva de înălţime este mai mare, cu atât există mai multe posibilităţi de manevră, ceea ce înseamnă mai multe posibilităţi de a găsi un loc salvator pentru aterizare. Gagarin a murit pentru că îi mai trebuiau cincizeci de metri ca să ridice avionul din picaj…

Când treceam deasupra unei zone la o înălţime de cincisprezece metri, parbrizul cabinei a plesnit literalmente din cauza unei lovituri foarte puternice, iar pe plexiglasul crăpat s-⁠a răspândit un strat compact de sânge. Am mărit viteza şi am smucit maneta spre mine, iar avionul a ţâşnit în sus ca o lumânare, luând înălţimea salvatoare. Sângele m-⁠a speriat atât de tare, încât nu am observat imediat puful şi penele.

În şcoala de pilotaj ni se prezentase un film. Din puşca pneumatică se trage cu raţe jumulite de pene, cumpărate de la magazin, într-⁠o bucată de sticlă blindată, groasă de trei-⁠patru centimetri; aceasta se curbează vreun metru şi jumătate parcă ar fi de cauciuc şi după aceea, ca un arc eliberat, revine la forma iniţială, încă vibrând îndelung. Însă la avioanele uşoare nu se poate utiliza o astfel de sticlă groasă, deoarece ar fi mai grea decât întreg avionul. De aceea, în vreme ce coliziunea cu o rândunică reprezintă doar o spaimă uşoară, întâlnirea, de pildă, cu o cioară este un pericol de moarte. Harşti şi gata!

Tocmai o cioară am prins eu în acea zi. Din fericire, ea zbura puţin lateral, pe lângă cabină, şi s-⁠a ciocnit doar de casca mea, împroşcând cu sânge şi împrăştiind în cabină puf şi pene ca dintr-⁠o saltea desfăcută a mătuşii Sonia. Avionul l-⁠am redresat pur şi simplu printr-⁠o minune…

Nu, e stupid şi ridicol să mori din cauza unei ciocniri cu o zburătoare nenorocită… Nu vreau!

…De afară a ajuns din nou clănţănitul metalic. Şi am înţeles: s-⁠a trântit uşa avionului. Înseamnă că zgomotul pe care l-⁠am auzit înainte era sunetul uşii care se deschidea. Am sărit şi am aruncat o privire la patul de deasupra: Katerina nu era. Primul lucru la care m-⁠am gândit a fost că târfa asta nu a mai rezistat şi s-⁠a hotărât să se înghesuie cu Steve. În avion e mai confortabil, pe câmp deja a căzut roua, iar ea ţine atât de mult la confort! Am plonjat în pat şi am început să urmăresc uşa.

În sfârşit a apărut Katka. Singură. Am închis ochii şi m-⁠am prefăcut că dorm. Am auzit cum ea a ajuns la mine, apoi s-⁠a aplecat şi m-⁠a sărutat uşor pe frunte, iar eu am avut senzaţia că s-⁠a aşezat un fluture. Mă străduiam să respir egal şi mă gândeam ce a putut face în avion. Dar eu ce fac, atunci când nu dorm? Merg prin casă şi pun mâna pe diverse obiecte, iau pur şi simplu şi aşez la loc cărţi, stilouri, fotografii în ramă…

Katerina se întoarse pe patul ei de sus şi se linişti. Dar poate cu adevărat mâine, după salt, să mă joc cu ea de-⁠a Omul şi Moartea? Omul care în agonia iubirii se împleteşte cu Moartea într-⁠un urlet de fericire – în asta e ceva…

Şi în acest moment s-⁠a întâmplat ceea ce nu se întâmplă niciodată, cel puţin mie nu mi s-⁠a întâmplat niciodată: am adormit şi m-⁠am întors la acelaşi vis. Stăteam din nou pe vraful de paraşute în interiorul unui avion care zbura cine ştie unde şi deasupra mea s-⁠a aplecat din nou chipul întunecat al Katerinei.
– Ei, te-⁠ai gândit, Iepurilă? De nerăbdare, ea îşi trăgea sfârcurile cu degetele.
– Se poate încă un minut de gândire?
– Nu mai mult!
– Pot să te întreb ceva? Dacă tu eşti Moartea, trebuie să ştii!
– Întreabă.
– Unde ajung oamenii după moarte?
– În cer, fireşte! a răspuns ea ferm.
– În cer ajung cei fără păcate. Dar păcătoşii?
– Şi păcătoşii tot în cer. Pur şi simplu sunt două ceruri, perfect identice… Dar în unul se găsesc cei fără păcate, de aceea a devenit rai. Iar în al doilea sunt păcătoşii, de aceea a devenit iad sau cerul decăzuţilor.

Totul e foarte simplu.

– Dar unde vom ajunge noi după moarte?
– În cerul decăzuţilor, bineînţeles. Luându-⁠ne de mâini, vom cădea într-⁠un veşnic salt cu deschidere întârziată. Vom şti că urmează să ne zdrobim negreşit, dar niciodată nu vom atinge pământul… Ţi-⁠ai plănuit moartea?
– Aşteaptă…

Şi m-⁠am hotărât: cel mai bine ar fi să mor din cauza unei paraşute care nu se deschide. Căderea liberă, care se încheie cu o lovitură de pământ, în asta e o oarecare logică.
– M-⁠am gândit!
– Însă reţine, nu ai voie să te răzgândeşti!
– Ştiu.

Ea mă privi cu atenţie şi cu viclenie, parcă aşteptând o festă, apoi ridică ochii şi se uită îndelung în tavan, ca o elevă care încearcă la tablă să-⁠şi amintească lecţia neînvăţată. În sfârşit zâmbi victorioasă:
– Vrei să fii împuşcat… În maşină!
– Nu.
– Nu? Faţa ei se crispă şi se urâţi, aşa cum li se întâmplă femeilor în momentul unei dezamăgiri crunte.
– Uite că nu. Vreau să mă zdrobesc într-⁠un salt cu deschidere întârziată!
– Bine, atunci să fie cum vrei tu!
Începu să plângă.
– Nu plânge! am rugat-⁠o eu şi, încercând să-⁠i şterg lacrimile, i-⁠am atins obrajii.

Obrazul se dovedi rigid, plat şi aspru. Am scos un ţipăt şi m-⁠am trezit. Probabil mi-⁠am rănit degetul de perete, de o bucăţică de vopsea care se desprinsese, tăioasă ca un brici. Dar nu m-⁠am trezit din cauza asta. M-⁠am trezit pentru că am înţeles: ea vrea să mă ucidă! În acest caz, toate se aşază la locul lor. Ieşirea ei prostească cu salvatorii după aparenta resemnare deplină şi ireversibilă. A obţinut ceea ce a vrut – Aristov şi Olenka au plecat, nu există martori care puteau să-⁠i ghicească intenţia şi să o împiedice. Iar pe Steve l-⁠a bătut la cap numai ca să-⁠mi distragă atenţia. Să o distragă de la ce? De la pregătirea crimei.
M-⁠am aşezat pe pat.

Dar de ce să mă ucidă? Prostească întrebare. Pentru bani. Că doar nu din gelozie! Dar cum va primi ea banii mei? Foarte simplfoto-art-38-nr-02-2014u. În contul de la „Los-⁠bank” este jumătatea legală din capitalul meu. Dar şi aproape toate operaţiunile nelegale le fac tot prin intermediul lor. Katka ştie despre aceste operaţiuni. Bineînţeles, nu ştie totul. Dar dacă adăugăm la asta ceea ce ştie noul iepurilă al ei, Letuev, nu e rău deloc. Şmecheriile electronice permit extragerea banilor din orice cont. Trebuie doar să intri în cercul îngust al funcţionarilor bancari care se ocupă cu aceste şmecherii. Şi cu cât mai târziu intră în posesia banilor titularul, cu atât mai mult aceştia pot fi duşi prin labirintul încâlcit al reţelei bancare electronice mondiale. Cu câtă plăcere mi-⁠aş fi păstrat banii în gură, ca Buratino, dar pentru asta trebuie să ai o gură de caşalot…

Dar dacă titularul nu intră în posesia lor deloc?

Am strigat-⁠o, mai întâi încet:
– Katia!
Apoi încă o dată, mai tare. Nu a răspuns.
M-⁠am ridicat, am aruncat o privire la patul de deasupra şi am stat o vreme la acelaşi nivel cu chipul ei adormit într-⁠un zâmbet.
Bine. Ea vrea să mă omoare. Dar cum? Oare l-⁠o fi angajat pe Steve? Nu. Dar ea voia foarte mult să sară cu mine pentru ultima oară. A povestit chiar şi istoria tulburătoare despre statueta de gheaţă. Stop! Vrea foarte mult să sar împreună cu ea! Pentru ultima oară…

Am ieşit în linişte din cazarmă şi m-⁠am îndreptat spre avion. Luna şi stelele ardeau aprins pe cer şi se oglindeau chiar în suprafaţa lustruită a avionului „Cessna”. Pădurea întunecată de porumb se liniştise. Însă după prospeţimea abia perceptibilă din aer se putea aprecia că în curând se face dimineaţă. Într-⁠o clipă, adidaşii mei s-⁠au îmbibat de rouă.

Cu grijă, aproape fără zgomot am deschis uşa avionului. Am aprins bricheta şi, aplecându-⁠mă ca să nu dau cu capul de tavan, m-⁠am dus în coada avionului. Paraşutele stăteau alături, ca tripleţii pe masă în maternitate.

Dar, la drept vorbind, de ce ar angaja ea pe cineva? Poate să facă asta perfect şi singură. Să scoţi paraşuta din rând e foarte uşor, e de ajuns să scoţi cuiul care strânge bolta şi asta-⁠i tot… Trage inelul, ţipă de spaimă – degeaba! Inutil este şi dispozitivul de deschidere forţată. Exact la fel se scoate din funcţiune şi paraşuta de rezervă. Însă din afară totul arată exact aşa cum trebuie. Ca să te convingi de defectul mortal, trebuie să dezveleşti husa, deci paraşuta trebuie împachetată la loc.

„Ia te uită, canalia!, m-⁠am gândit eu cu admiraţie. Oare nu cumva tocmai de asta a şi învăţat să sară cu paraşuta? Nu cumva doar pentru asta?!”. Am rupt cu zgomot benzile adezive de la husa mea şi de la husa Katerinei şi am schimbat locurile plăcuţelor.
– Acum zboară!

Şi dintr-⁠o dată mi s-⁠a făcut ruşine. Asta nu se poate! Ei, a umblat noaptea în avion. Ce-⁠i cu asta? Eu însumi, atunci când eram la început, înainte de salt verificam paraşuta de o sută de ori. Ei, a sunat la bancă. Trebuie să lucreze şi ea undeva. Dar poate că a făcut special în aşa fel, încât să aud eu această discuţie şi să mă gândesc să o alung. Mă cunoaşte ca pe un cal breaz! Stop. Dar pe de altă parte, dacă ea nu a scos cuiul, dacă nu pune nimic la cale, dacă toate astea sunt rodul imaginaţiei mele murdare, atunci vom ateriza cu bine, iar eu o voi duce ceva mai departe în lanul de porumb. Iar când îmi va cere batista, o să povestesc cu haz despre coşmarurile şi suspiciunile mele nocturne.

Şi o să râdem. La despărţire. Sau poate nu la despărţire…

Am netezit banda adezivă şi am plecat în cazarmă. Cu grijă, străduindu-⁠mă să nu fac zgomot, m-⁠am întins şi am strigat-⁠o încet:
– Katia!
Apoi încă o dată, mai tare:
– Katerina!
– Ce e?, a răspuns ea cu voce somnoroasă.
– Dormi?
– Dorm.

Perfect! Dacă s-⁠ar fi prefăcut, nu ar fi răspuns în nici un caz.

Fireşte, nu m-⁠am mai întors pentru a treia oară la acelaşi vis.

Prezentare şi traducere de Cecilia Maticiuc

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest