Contemporanul » Antologiile Conte » Iosif Brodski: Fondamenta degli incurabili

Iosif Brodski: Fondamenta degli incurabili

Eseul (1) a fost scris în limba engleză la comanda Consorzio Venezia Nuova în noiembrie 1989. A apărut mai întâi în traducerea italiană a lui Gilberto Forti în decembrie 1989: Iosif Bdroskij, Fondamenta degli Iosif-Brodski-fotoIncurabili. Fragmente din textul în limba engleză au fost tipărite sub titlul In the Light of Venice, în „The New York Review of Books” (vol.49, no.11, June 11, p.30-⁠32), apărând în acelaşi an integral, într-⁠o ediţie extinsă şi reelaborată în SUA şi Marea Britanie: Joseph Brodsky, Watermark, New York: Farrar, Straus&Giroux şi London: Hamish Hamilton. În arhiva new-⁠yorkeză a poetului s-⁠a păstrat o mărturie cu privire la faptul că Brodski intenţiona să includă eseul în volumul Of Grief and Reason (1994). Traducerea în limba rusă, realizată de Grigori Daşevski a apărut pentru prima oară în revista „Oktiabr” (1992, nr.4, p. 179-⁠205), fiind apoi inclusă în ediţia de opere, Naberezhnaya neistselimyh. 13 esse/sost. V. Golîşev, M, Slovo, 1992 (205-⁠254). În ediţia Sobranie socienenij Iosifa Brodskogo, Puşkinskii Fond, Sankt-⁠Peterburg, MMI, apare în vol.VII, p.7-⁠58.

Lui Robert Morgan (2)

1.

Cu multe luni în urmă, un dolar era 870 de lire, iar eu aveam 32 de ani. şi planeta cântărea cu 2 miliarde de suflete mai puţin, iar barul din acea stazione unde am ajuns într-⁠o noapte rece de decembrie era pustiu. Stăteam în picioare aşteptând singura fiinţă pe care o cunoşteam în acest oraş. Ea întârzia.
Orice călător cunoaşte această stare: un amestec de oboseală şi nelinişte. Când examinezi cadranele şi mersul trenurilor, când studiezi marmura varicoasă de sub picioare, inspirând amoniac şi mirosul pâclit emanat într-⁠o noapte rece de iarnă de o locomotivă din fontă. Asta făceam şi eu.

În afară de barmanul care căsca şi matroana imobilă care şedea ca un Buddha la casă, nu vedeai pe nimeni. Totuşi, nici noi nu prea contam unii pentru alţii: eu îmi cheltuisem singura valută din limba lor – cuvântul expresso îl folosisem de două ori. Cumpărasem de acolo şi ceea ce în anii care au urmat avea să se numească „Merda Statale”, „Movimento Sociale” è „Morte Sicura” – primul pachet de MS. Aşa încât mi-⁠am ridicat valizele şi am ieşit.

Dacă, lucru puţin probabil, un ochi mi-⁠ar fi urmărit haina London Fog şi pălăria Borsalino cafenie, acestea ar fi fost o siluetă familiară. Nici nopţii nu i-⁠ar fi fost greu să le absoarbă. Cred că mimetismul stă printre primele pe lista oricărui călător, iar Italia din imaginaţia mea la ora respectivă era o fuziune din filmele alb-⁠negru din anii 1950 şi obiectul la fel de monocrom al meseriei mele. Aşa încât iarna era anotimpul meu. Singurul obiect care îmi lipsea ca să arăt ca un fante local sau ca un carbonaro era o eşarfă. Alt­minteri, simţeam că nu ies în evidenţă, eram potrivit pentru a mă topi în peisaj sau pentru a intra în cadrul unui film de suspans low-⁠budget, cel mai probabil, o melodramă.

2.

Era o noapte vântoasă, şi înainte ca retina să înregistreze ceva, am fost copleşit de un sentiment de fericire totală: în nări mă lovi sinonimul ei dintotdeauna – pentru mine: mirosul de alge îngheţate. Pentru unii, acest sinonim este iarba proaspăt cosită sau fânul; pentru alţii, mirosul acelor din pomul de Crăciun şi de mandarine. Pentru mine – sunt algele îngheţate: în parte din pricina proprietăţilor onomatopeice ale denumirii ca atare (în ruseşte, alge sună minunat – vodorosli), în care s-⁠au contopit lumea vegetală şi cea subacvatică, în parte, din pricina aluziei la incongruenţa şi dramă subacvatică ascunsă în această noţiune. „Acolo unde piatra se întunecă sub spumă”, cum a spus poetul3. Te recunoşti în anumite stihii; în momentul când inspiram acest miros pe treptele de la stazione, eram deja expert în incongruenţe şi drame ascunse.

Atracţia faţă de acel miros ar fi trebuit, fără îndoială, să fie atribuită unei copilării petrecute pe ţărmurile Balticii, patria sirenei rătăcitoare din poezia lui Montale4. Eu însă mă îndoiam. Chiar şi din motivul că nu a fost chiar aşa de fericită copilăria (şi arareori este, fiind o şcoală a nesiguranţei şi a repulsiei faţă de sine), iar în privinţa mării, în realitate, din partea mea de Baltică ar fi putut evada doar un ţipar. În orice caz, această copilărie cu greu ar fi putut stârni nostalgia. Am ştiut întotdeauna că sursa acestei atracţii se află undeva în altă parte, în afara cadrului biografic, în afara structurii genetice, undeva în hipotalamus, unde se înmagazinează amintirile strămoşilor noştri despre locul lor de origine, de pildă, despre acel ichthus din care a apărut civilizaţia noastră. Dacă peştele acela a fost fericit – aceasta este o altă problemă.

3.

Un miros este, la urma urmei, un dezechilibru de oxigen, invadarea acestuia de alte elemente – metan? carbon? sulf? azot? În funcţie de intensitatea invaziei respective, obţinem un parfum, un iz, o duhoare. E o chestiune de molecule, iar fericirea, cred, este clipa când detectezi elementele propriei tale compoziţii în stare liberă. Aici erau destule, în stare de libertate totală, şi am simţit că păşesc în propriul meu portret din aer rece.

Decorul de fundal era alcătuit din siluetele întunecate ale cupolelor şi acoperişurilor; un pod ce atârna peste curba neagră a masei de apă, cu ambele capete tăiate de infinit. Noaptea, în ţinuturile necunoscute, infinitul începe după ultimul felinar, iar aici, acesta se afla la douăzeci de metri. Era linişte. Din când în când, treceau bărci cu motor, slab luminate, târându-⁠se leneş într-⁠o direcţie sau alta, tulburând cu elicele lor reflectarea unui CINZANO de neon ce încerca să se instaleze pe muşamaua neagră a apei. Cu mult înainte de a reuşi, revenea liniştea.

4.

Totul avea ceva din venirea în provincie, într-⁠un loc pierdut de lume, obscur, poate în locul în care te-⁠ai născut, după o absenţă îndelungată. Nu în ultimul rând această senzaţie se explică prin anonimatul meu, incongruenţa unei siluete singuratice pe treptele stazione: o ţintă uşoară pentru uitare. Pe deasupra, era o noapte de iarnă. Şi mi-⁠am adus aminte de primul vers dintr-⁠o poezie a lui Umberto Saba, tradusă cândva, în încarnarea mea anterioară, în limba rusă: „În adâncurile Adriaticei sălbatice…”5 În adâncuri, mă gândeam eu, într-⁠un colţ uitat al sălbaticei Adriatice… Dacă aş fi aruncat o privire în spatele meu, aş fi văzut stazione în toată splendoarea ei dreptunghiulară de neon şi civilizaţie, aş fi văzut literele de tipar: VENEZIA. Însă nu m-⁠am uitat. Cerul era plin de stele hibernale, aşa cum se întâmplă adeseori în provincie. Părea că în orice clipă în depărtare s-⁠ar fi putut auzi un lătrat, un câine, ba chiar şi un strigăt de cocoş. Închizând ochii, mi-⁠am imaginat un mănunchi de alge reci răsfirate pe o piatră udă, poate îngheţată, undeva în univers. Piatra eram eu, mănunchiul de alge – palma şi încheietura mea dreaptă. Apoi, din nicăieri, apăru o barjă largă, acoperită, o corcitură între o cutie de conserve şi un sandvici, care se lovi cu un sunet surd de debarcaderul din stazione. O mână de pasageri ieşi în fugă pe mal şi se îndreptă, trecând pe lângă mine, spre gară. Atunci am văzut singura fiinţă pe care o cunoşteam în acest oraş; tabloul era feeric.

5.

O întâlnisem pentru prima dată cu câţiva ani în urmă, în aceeaşi încarnare anterioară, în Rusia. Atunci tabloul apăruse în persoana unei slaviste, mai exact, a unei specialiste în Maiakovski. Ultimul aspect a fost cât pe ce să excludă tabloul ca obiect de interes din ochii grupului meu. Dacă nu a fost aşa, s-⁠a întâmplat ca măsură a virtuţilor ei vizibile. 180 cm, osatura fină, picioarele lungi, figura îngustă, coama castanie şi ochii căprui migdalaţi, o rusă acceptabilă, rostită de nişte buze minunat conturate şi un zâmbet orbitor tot acolo, îmbrăcată superb, în piele de căprioară de grosimea foiţei de ţigară, cu ciorapi de aceeaşi nuanţă, izvorând un parfum ademenitor, necunoscut, cea mai elegantă fiinţă de sex feminin ce călcase vreodată cu piciorul ei care te scotea din minţi în cercul nostru. Era făcută din ceea ce moleşeşte visele unui bărbat însurat. Pe deasupra, era veneţiană.

Studiind chipul acestui oraş pe parcursul a şaptesprezece ierni, ar trebui să fiu capabil acum să realizez ceva credibil, în maniera lui Poussin: să desenez portretul acestui loc dacă nu în cele patru anotimpuri, atunci în patru momente ale unei zile de iarnă

Am trecut cu vederea, fără efort, calitatea ei de membru al partidului comunist italian şi slăbiciunea trecătoare faţă de avangarda noastră formată din băieţii simpluţi din anii 1930, punând-⁠o pe seama frivolităţii occidentale. Cred că şi dacă ar fi fost o nazistă înveterată, tot nu am fi râvnit mai puţini la dânsa; ba poate, chiar mai mult. Te înnebunea pur şi simplu, iar când s-⁠a încurcat, în cele din urmă, cu un prostănac foarte bine plătit de descendenţă armenească de la periferia cercului nostru, reacţia generală a fost mai curând uimire şi mânie decât gelozie sau dinţi încleştaţi. De fapt, dacă te gândeşti, nu merită să te mânii pe o dantelărie delicată pătată de un sos condimentat. Însă noi ne-⁠am mâniat. Pentru că aşa ceva era mai rău decât o dezamăgire: era o trădare a texturii.

Pe atunci puneam semnul egalităţii între stil şi esenţă, frumuseţe şi intelect. Eram, totuşi, un public livresc, iar la o anumită vârstă, crezând în literatură, crezi că toată lumea îţi împărtăşeşte sau trebuie să-⁠ţi împărtăşească convingerile şi gusturile. De aceea, dacă cineva arată bine, era de-⁠al nostru. Necunoscând lumea din afară, mai cu seamă, cea occidentală, noi nu ştiam că stilul se vinde engros, că frumuseţea poate fi doar o simplă marfă. De aceea am considerat tabloul o continuare fizică şi o materializare a idealurilor noastre şi a principiilor, iar toată îmbrăcămintea ei, inclusiv cea transparentă – o cucerire a civilizaţiei.

Această asociere era atât de trainică, iar tabloul atât de fermecător, încât chiar şi acum, după atâţia ani, la o altă vârstă şi, cum s-⁠ar spune, într-⁠o altă ţară, am adoptat fără să vreau atitudinea de odinioară. Primul lucru despre care am întrebat-⁠o, lipit de mulţimea de pe puntea vaporetto-⁠ului de haina ei din blană de nutrie, a fost ce crede despre Motetele lui Montale, recent publicate. Străfulgerarea cunoscută a celor douăzeci şi opt de perle, reflexul de pe marginea irisului căprui, prelungindu-⁠se în argintul risipit al Căii Lactee – acesta a fost răspunsul primit, dar nici asta nu a fost puţin. Să întreb despre ultimele realizări în însăşi inima civilizaţiei era, probabil, o tautologie. Se poate ca eu să fi fost lipsit de tact, deoarece autorul nu era din partea locului.

6.

Deplasarea lentă a bărcii prin noapte era ca trecerea unui gând coerent prin inconştient. De ambele părţi, până la genunchi în apa neagră ca smoala, stăteau imensele cufere sculptate ale palazzi întunecate, pline de comori insondabile, cel mai probabil, aur, judecând după lumina electrică slabă, galbenă ce răzbătea prin fantele obloanelor. Impresia generală era mitologică, mai exact, ciclopică: părea că am ajuns în acea infinitate pe care o văzusem pe treptele de la stazione, iar acum mă deplasam printre locuitorii ei, de-⁠a lungul unui şir de ciclopi adormiţi, întinşi în apa neagră, care ridicau şi lăsau din când în când câte o pleoapă.

Lângă mine, tabloul în nutrie îmi explica aproape în şoaptă că mă duce la hotel, unde îmi închiriase o cameră, că ne vom vedea probabil mâine sau poimâiine, că ar fi vrut să-⁠mi facă cunoştinţă cu soţul şi cu sora ei. Îmi plăcea şoapta ei, deşi era în armonie mai curând cu întunericul decât cu mesajul ca atare, şi am răspuns şoptind la fel de conspirativ că întotdeauna este o plăcere să-⁠ţi vezi posibilele rude. Aici am exagerat un pic, însă ea râse, tot aşa, pe înfundate, acoperindu-⁠şi gura cu mâna înmănuşată în piele maro. Pasagerii din jurul nostru, majoritatea bruneţi, care condiţionaseră apropierea noastră prin numărul lor, nu se mişcau şi dacă mai schimbau o vorbă, o făceau coborând tonul, de parcă, şi în cazul lor, erau chestiuni intime. „Rialto” – zise ea cu vocea obişnuită.

7.

Există ceva primordial în călătoriile pe apă, chiar şi pe distanţe scurte. Ştii că te afli undeva unde nu se cuvine să fii, avertizat fiind nu atât de ochi, urechi, nas, limbă, dinţi, cât de picioare, care nu se simt chiar în largul lor în rolul de organe de simţ. Apa pune sub semnul întrebării principiul orizontalităţii, mai ales noaptea, când suprafaţa ei seamănă cu o stradă. Oricât de solid ar fi înlocuitorul celei din urmă, puntea, aflată sub picioarele tale, pe apă eşti mai vigilent decât pe uscat, simţurile îţi sunt mai ascuţite. Pe apă, de pildă, nu poţi uita de tine, aşa cum se întâmplă pe stradă: picioarele te ţin, pe tine şi raţiunea ta, mereu într-⁠o stare de atenţie, de parcă ai fi o busolă. Ei bine, poate că acea sensibilitate pe care o capătă mintea ta pe apă este de fapt un ecou îndepărtat, ocolit. În orice caz, pe apă, percepţia alt­cuiva devine mai acută, intensificată parcă de pericolul general, reciproc. Pierderea cursului este deopotrivă o categorie a psihologiei şi a navigaţiei. În orice caz, în următoarele zece minute, deşi ne mişcam într-⁠o direcţie, am văzut cum acul singurei fiinţe pe care o cunoşteam în acest oraş şi al meu s-⁠a desfăcut cu cel puţin 45 de grade. Probabil pentru că această parte din Ganal Grande este mai bine luminată.

Ne-⁠am întâlnit la debaracaderul Accademia, devenind prizonierii unei topografii ferme şi ai codului moral corespunzător. După ce am rătăcit o vreme prin nişte stradele înguste, am fost adus în vestibulul pensiunii cu acelaşi nume, oarecum izolate, unde am fost sărutat pe obraz, mai curând ca Minotaurul, mi s-⁠a părut, decât ca un erou acoperit de glorie, urându-⁠mi-⁠se noapte bună. Pe urmă, Ariadna mea plecă, lăsând în urmă un fir îmbătător de parfum scump (Shalimar?), care s-⁠a evaporat rapid în atmosfera pensiunii, pătrunsă de mirosul uşor dar omniprezent de urină. Câteva minute am stat să contemplu mobila. Apoi m-⁠am trântit în pat.

8.

Aşa a fost prima mea venire în acest oraş. Nu a fost nici sub nişte auspicii deosebite, nici fatidică. Dacă noaptea aceea a adus vreo premoniţie, aceasta a fost doar faptul că niciodată nu voi deveni stăpânul acestui oraş; dar nici nu avusesem vreodată asemenea speranţe. Cred că acest episod merge ca început, e drept că în privinţa singurei-⁠fiinţe-⁠pe-⁠care-⁠o-⁠cunoşteam-⁠în acest-⁠oraş el a însemnat mai curând sfârşitul. Am mai văzut-⁠o de două sau de trei ori atunci, fiind, într-⁠adevăr, prezentat surorii şi soţului. Prima s-⁠a dovedit a fi o femeie fermecătoare, înaltă şi zveltă ca Ariadna mea şi, poate, chiar mai strălucitoare, însă mai melancolică şi, după câte pot să judec, şi mai devotată mariajului. Al doilea, a cărui înfăţişare mi s-⁠a şters cu totul din minte din pricina redundanţei, era un nenorocit de arhitect din oribila tagmă postbelică care a stricat contururile peisajului Europei mai ceva decât Luftwaffe. În Veneţia a pângărit câteva splendide campo cu edificiile lui, dintre care unul, fireşte, o bancă, căci această specie de animale iubeşte băncile cu o ardoare absolut narcisistă, cu toată atracţia efectului spre cauză. Numai pentru o singură „structură” de acest fel (după cum se spunea pe atunci) cred că ar fi meritat să i se pună coarne. Însă deoarece, asemenea soţiei, se număra, cum s-⁠ar zice, printre membrii partidului comunist, era mai bine ca sarcina, mi-⁠am zis eu, să le fie încredinţată tovarăşilor. Natură searbădă, pe de o parte, iar pe de alta, când, într-⁠o zi mohorâtă am sunat din străfundurile labirintului meu singurei-fiinţe-pe-care-o-cunoşteam-în-acel-oraş, arhitectul, simţind probabil ceva nelalocul lui în italiana mea stâlcită, a închis telefonul. Astfel încât totul trebuia rezolvat de fraţii noştri armeni.

9.

Târziu am aflat că a divorţat de arhitect şi s-⁠a măritat cu un pilot din Forţele Aeriene Americane, care s-⁠a nimerit să fie nepotul primarului unui orăşel din statul Michigan în care am locuit cândva. Ce mică-⁠i lumea, şi pe măsură ce viaţa trece, se micşorează tot mai mult. Aşa că, dacă aş fi căutat o consolare, aş fi putut să o extrag din gândul că acum călcam pe aceeaşi bucată de uscat, de astă dată, pe un alt continent. Seamănă, desigur, cu Statius vorbindu-⁠i lui Vergiliu, însă chiar se potriveşte ca unii ca mine să vadă în America un fel de Purgatoriu, lucru la care, de altfel, face aluzie chiar Dante. Singura diferenţă este aceea că paradisul ei este mult mai populat decât al meu. În orice caz, în ultimii şaptesprezece ani m-⁠am întors în acest oraş, sau m-⁠am repetat în el, cu frecvenţa unui coşmar.

10.

Cu două sau trei excepţii, din cauza crizelor mele cardiace sau alte întâmplări de felul acesta, de fiecare Crăciun sau cu puţin timp înainte am coborât dintr-⁠un tren/ avion/ vapor/ autobuz şi mi-⁠am cărat valizeze pline cu cărţi şi maşini de scris, îndreptându-⁠mă spre pragul unui hotel sau al unui apartament. Ultimul, de regulă, îmi era oferit de unul dintre puţinii prieteni pe care am apucat să mi-⁠i fac aici ca urmare a faptului că tabloul s-⁠a pierdut. Mai târziu voi încerca să explic cum alegerea perioadei (chiar dacă o asemenea denumire este tautologică până la transformarea în propriul contrariu). Acum voi nota doar că, deşi sunt un nordic, felul în care văd eu paradisul nu este determinat nici de climă, nici de temperatură. De fapt, m-⁠aş descurca foarte bine fără locuitorii lui, şi fără eternitate. Riscând să provoc acuzaţii de imoralitate, recunosc că aceasta este o reprezentare pur vizuală, legată mai mult de Claude decât de un crez, şi există doar în aproximări. Dintre care cea mai reuşită este acest oraş. Întrucât nu sunt investit cu puterea de a face o comparaţie în adevăratul înţeles al cuvântului, mă pot limita la acest oraş.

Spun toate acestea de la bun început, pentru a-⁠l scuti pe cititor de dezamăgiri. Nu sunt un predicator (deşi încerc să-⁠mi păstrez conştiinţa în stare de echilibru) şi nici un înţelept; nici estet şi nici filosof. Sunt doar un om nervos, prin forţa împrejurărilor şi a faptelor mele, însă un om cu spirit de observaţie. După cum a spus cândva Akutagawa Ryunosuke, un scriitor preferat, nu am principii, am doar nervi. De aceea cele ce urmează sunt mai curând legate de ochi decât de convingeri, inclusiv de cele referitoare la compoziţia unei naraţiuni. Ochiul precede condeiului, şi nu voi lăsa pe cel de-⁠al doilea să mintă despre situaţia lui. Asumându-⁠mi riscul unor acuzaţii de imoralitae, le voi suporta cu uşurinţă şi pe cele de superficialitate. Suprafaţa – adică primul lucru pe care îl observă ochiul – este adeseori mai elocventă decât conţinutul ei, care este trecător prin definiţie, cu excepţia, fireşte, a vieţii de dincolo. Studiind chipul acestui oraş pe parcursul a şaptesprezece ierni, ar trebui să fiu capabil acum să realizez ceva credibil, în maniera lui Poussin: să desenez portretul acestui loc dacă nu în cele patru anotimpuri, atunci în patru momente ale unei zile de iarnă.

Acesta este scopul meu. Dacă mă voi abate, în acest loc, va fi un procedeu la care recurg literalmente, unde este un ecou al apei. Cu alte cuvinte, cele ce urmează pot părea nu o povestire, ci o curgere de apă tulbure „într-⁠un anotimp nepotrivit”. Uneori aceasta e albastru-⁠închis, uneori e cenuşie sau cafenie; în mod invariabil, este rece şi nu e potabilă. M-⁠am apucat să o decantez fiindcă ea conţine reflectări, iar printre acestea, şi pe a mea.

Fragment. Traducere, prezentare şi note de Marina Vraciu

Note:

1. Cheiurile incurabililor – locul unde erau depozitaţi cei bolnavi de ciumă pentru a fi preluaţi în gondole şi purtaţi spre… În continuare, notele aparţin traducătorului.
2. A fost prietenul lui, pictorul şi fotograful american Robert Morgan care a locuit peste treizeci de ani la Veneţia. Ediţia Watermark a fost ilustrată cu 14 foto-⁠gravuri realizate după fotografiile lui Morgan.
3. Where stone is dark with froth, vers din poezia The Fisherman (1916) de William Bulter Yeats
4. Brodski i-⁠a dedicat lui Eugenio Montale un eseu In the Shadow of Dante / V teni Dante / În umbra lui Dante, pe care l-⁠a inclus în volumul Less Than One / Menşe ediniţî / Mai puţin de unu.
5. In fondo all’Adriatico selvaggio. …1946.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest