Din ultimul număr:
Contemporanul » Antologiile Conte » Aura Christi: Visul din somnul altcuiva

Aura Christi: Visul din somnul altcuiva

Antologiile Contemporanul – China, prietenul de departe

Târgul Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură 2016, ediţia a XXIII-⁠a, se va desfăşura în perioada 16-⁠20 noiembrie la Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti. Invitatul de onoare al ediţiei din acest an este China. Cu acest prilej revista Contemporanul publică un grupaj de texte, al căror subiect este China, civilizaţia şi cultura uneia dintre cele mai fascinante şi mai frumoase ţări din lume.

Liniştea amplificată aici, pe aleile şi în scuarurile parcului din preajma Oraşului Interzis, săgetată exclusiv de vocile copiilor şi ale părinţilor grăbiţi să-⁠şi răsfeţe îngerii porniţi pe joacă, sau liniştea gustată din plin, în vreme ce înaintam pe Zidul Chinezesc, nemaisăturându-⁠ne de peisajele montane din împrejurimile de vis, ar putea probabil concura pacea aproape desăvârşită, gustată la o altitudine de peste trei mii de metri, pe platoul tibetan, unde în câteva corturi somptuoase, amenajate în acest scop, pe parcursul câtorva zile de o frumuseţe nelumească, fără să-⁠şi propună poate, din discuţie în discuţie, din conferinţă în conferinţă, din recital în recital, din spetacol în spectacol, din respirare în respirpoza-china-contemporanul-8are, treptat, încet, circa cincizeci de artişti ai lumii s-⁠au constituit într-⁠o Republică a Poeţilor, guvernată de frumuseţe şi de legile ei teribile. „Frumuseţea-⁠i teribilă, vi se va spune”, scria Aleksandr Blok într-⁠un madrigal dedicat inimitabilei Anna Ahmatova

Nu mă punea pe gânduri faptul că nu pricepeam din ce motive îmi lăsam paşii să mă ducă oriîncotro mă tenta ceva, ci că nici nu-⁠mi doream să înţeleg, alegând să mă reduc la privire. Să las tot ce mi se întâmplă să mă locuiască un timp şi să treacă prin mine, ca şi cum ar fi lunecat prin altcineva, îmi tot repetam şi înaintam ca vrăjită de la un templu budist la altul, taoist, de la templele, grădinile şi dragonii impresionanţi la cocostârcii căzuţi pe gânduri parcă, apoi prin reţeaua labirintică, alcătuită de străzile minuscule, cuceritoare şi întortocheate, numite în Beijing hutonguri, pentru a reveni spre sufletul Chinei – celebra Piaţă Tiananmen, unde simţi prin toţi porii măreţia acestei ţări incredibile – şi porţile Oraşului Interzis, unde mai mult în joacă, încercam să identific cele trei săli: Sala Armoniei Supreme, Sala Armoniei Mijlocii şi Sala Conservării Armoniei. Făceam efortul să urc nenumăratele trepte ce curg spre cer din marginea zidurilor. Impresionată de ziua cu un soare de vis – ceaţa sau pâcla opacă, lăsată aproape zi de zi peste Beijingul toropit, dispăruse ca prin miracol – mânată de opulenţa culorilor melodioase, nu mai ştiam unde se termină treptele şi unde încep zidurile, căci pretutindeni vedeam trepte în preajma altor trepte, ziduri desprinse din alte ziduri, readucân­du-⁠mi-⁠se în actualitatea duhului fascinaţia pentru ziduri. Când şi când mă opream locului, pentru a-⁠mi trage sufletul în acest imperiu al forţei, eleganţei şi al supremaţiei imperiale; un imperiu împresurat de temple, clădiri sub formă de turn, ale căror streşini ce mărginesc multiplele etaje somptuoase curg spre cer şi poartă dulcele nume de pagode, cu semne, dragoni şi ceasuri solare, broaşte ţestoase, elefanţi şi cocostârci, vaze chinezeşti uriaşe şi vase de dimensiuni impresionante, folosite pe vremuri pentru păstrarea apei în caz de incendii. Preţ de câteva fracţiuni de secundă m-⁠a cuprins regretul de a nu avea posibilitatea de a admira şi interioarele acestor palate împărăteşti decât prin ferestrele mari, cu draperiile pe jumătate trase. Părerea de rău se făcuse praf şi pulbere însă cât ai clipi, de parcă sufletul n-⁠ar fi avut suficient timp pentru a luneca pe o pantă descendentă.

Ochii şi sufletul aveau de lucru enorm: mă aflam în „ţara tuturor ţărilor, ţara cea mai sfântă”, după cum susţine nu fără entuziasm marele sinolog Peter Kien. Lăsând pliantele şi ghidul la o parte, e limpede că până să li se facă ochilor somn trebuia contemplat şi înregistrat totul: spectacolul dezarmant de culori, bogăţia însemnelor regale, trecerile uneori line, alte dăţi abrupte şi surprinzătoare de la un palat la altul, de la un urcuş spre o altă poartă, la fel de imprevizibilă, de la o zeitate la alta, la fel de misterioasă. Am căutat cu sufletul la gură statuile lui Buddha, surprins în diferite ipostaze, încercând să identific cel puţin nouă; cifra nouă are o semnificaţie specială în civilizaţia chineză, unde se consideră că există nouă niveluri până a se ajunge în paradis, aşa cum pentru creştinii ortodocşi numărul trei cuprinde în matriţa sa misterioasă trei figuri sfinte: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Între Împăratul de Jad, Cei Trei Nepătaţi şi Zeii taoişti de la uşă, a căror menire e să apere un aşezământ de spiritele rele, între Regina Paradisului şi Cei Patru Împăraţi Celeşti, imaginaţia mea exasperant de înceată îngăduia, previzibil, asupra Zeului Războiului – Gunadi – care poartă armură, fiind, totodată, şi zeul literaturii.

Puţine întâmplări mi-⁠au tăiat respiraţia, în timp ce – ochi şi urechi – înaintam printr-⁠un spaţiu nemaivăzut, făcând efortul să-⁠mi scape cât mai puţine lucruri, cât mai puţine detalii şi nuanţe. Între acestea: descoperirea făcută în altarul unui uriaş templu taoist, desfăşurat spectaculos pe câteva nivele, unde odată ajunşi – după un urcuş de mai bine de o jumătate de oră – la nivelul superior, un uruit afund, uluitor, venit dinspre altar, pur şi simplu mi-⁠a îngheţat sângele în vene. Intrasem în acea încăpere nu prea mare, mai degrabă, pentru a-⁠mi trage sufletul şi pentru a mă proteja de soarele dogoritor. Venită dintr-⁠o lumină bubuitoare într-⁠o încăpere fără geamuri, firesc, semiobscuritatea dinlăuntru mi se păruse prea abruptă, ca şi uruitul de altfel. Am stat preţ de câteva fracţiuni de secundă, pentru a-⁠mi obişnui ochii cu aerul pe jumătate întunecat. M-⁠am trezit că trag aer în piept, pentru a-⁠mi ţine respiraţia, merg încet spre altarul din capătul încăperii şi înmărmuresc locului: pe mijlocul altarului o porumbiţă enormă ciugulea ceva dinr-⁠un vas de dimensiuni impresionante. Acea porumbiţă părea ireală acolo, în altarul de la ultimul nivel al templului. Aruncasem o privire spre intrare, pentru a reveni din nou la inima altarului. Fără să dea vreun semn că aş fi deranjat-⁠o, porumbiţa îşi continua nestingherită activitatea. Atunci am prins curaj şi am făcut un pas, urmărind reacţia făpturii miraculoase din faţa mea. Apoi altul, şi altul… Nici o reacţie: pasărea ce are forma unei picături de apă şi anunţă echilibrul interior şi liniştea continua să ciugulească în voie. Ajunsă la distanţa de ceva mai mult de un metru, încetinindu-⁠mi deliberat mişcările, am scos mobilul din buzunar şi am făcut – cu sufletul la gură – o poză, pe urmă, continuând să urmăresc reacţiile păsării – care din timp în timp se oprea din laborioasa-⁠i activitate, fixându-⁠mă cu ochii săi, ca nişte mărgele vii – încă una. Intensitatea cu care trăiam ceea ce mi se întâmpla, faptul că încercam să respir cât mai rar, ca să nu sperii divina făptură – ca şi când aşa, cu respiraţia tăiată, aş fi putut să o întârzii – amestecul de realitate şi irealitate trăit la limită, cu senzaţia că pendulez între două lumi care îmi scapă cu desăvârşire, m-⁠au făcut să mă opresc la ieşirea din templul-⁠minune şi să arunc o privire afară, întorcându-⁠mă de îndată la locul abia văzut. Porumbiţa stătea înşurubată în miezul altarului, ca şi când de veacuri şi-⁠ar fi aflat liniştea între acele ziduri răcoroase, incredibile. În Vechiul Testament, purtând o ramură de măslin în cioc, întors spre seară pe corabie, porumbelul îi vesteşte lui Noe sfârşitul potopului: „Şi porumbelul s-⁠a întors la el, spre seară, şi, iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-⁠a scurs apa de pe faţa pământului”. (Facerea 8, 11) Porumbelul este, aşadar, simbolul veştilor bune, purtătorul de pace, înţelegere şi prietenie, iar ramura de măslin semnifică nemurirea, afirmă tălmăcitorii Sfintei Scripturi, care ne aduc aminte că aceeaşi pasăre divină e prezentă în ritualul Botezului lui Iisus Christos.

Straniu era că – în ciuda familiarizării cu tot ce era imperios să văd, în ciuda documentării prealabile – senzaţia că asist la un spectacol unic nu mă lăsa să şomez nici o clipă. Ceea ce m-⁠am şi grăbit să le comunic la prima ocazie prietenilor noştri, poeţii Gao Xing şi Shu Cai. (Gao Xing vorbeşte româneşte impecabil şi are cultul valorilor ce aparţin ţării din Estul Europei care i-⁠a dăruit culturii universale pe Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Emil Cioran, Panait Istrate, Tristan Tzara, Eugen Ionesco. Vecinătatea unor asemenea nume, evident, obligă să înveţi meserie şi să-⁠ţi formezi un organ pentru detectarea unor valori naţionale de acelaşi nivel. La ora actuală, Gao Xing face demersuri pentru obţinerea dreptului de a traduce în chineză şi de a publica o antologie de poeme, semnate de Nichita Stănescu, şi volumul Cinci feţepoza-china-contemporanul-9 ale modernităţii de Matei Călinescu. Discutând îndelung cu Gao şi înfruptându-⁠mă din pasiunea cu care vorbea despre literatura română, ne gândeam cum să-⁠l aducem cât mai repede acasă, în România, care – pentru a apela la limbajul litotei – are nu puţine restanţe la capitolul recunoaşterea valorilor naţionale.)

Oricât de sugestivă, o imagine, evident, nu are cum să cuprindă şi mirosurile ce invadează spaţiile prin care treci, nici farmecul oamenilor cunoscuţi, nici cântecul cicadelor: un cântec insistent şi tenace, intensificat pe măsură ce te apropii de copacii în care sălăşluiesc cu o discreţie formidabilă, încât rămâi cu senzaţia că murmurul lor concertat şi transformat în cântec vine de pretutindeni. Am identificat cu dificultate aceste vieţuitoare, ce cântă aidoma păsărilor, dar nu sunt păsări, cu toate că voi descoperi într-⁠un târziu că au nişte aripi mari, transparente, pictate savant. Seamănă oarecum cu greierii – fac parte din aceeaşi specie, Cicadoidea – şi, totuşi, nu sunt greieri, deşi cântecul lor neobosit seamănă niţel cu cântecul acestor insecte miraculoase: cântă exclusiv în somn. Unul dintre noi le-⁠a numit la un moment dat libelule ale aerului; în pofida frumuseţii metaforei, nu e vorba, totuşi, de libelule. Din noroc mai mult – noroc iscat din dorinţa intensă de a cunoaşte autorii acestui cântec fermecător, ce curgea de pretutindeni – am zărit câteva exemplare, după ce – descinşi de pe Zidul Chinezesc, în aşteptarea venirii orei stabilite pentru plecarea spre Beijing – ne-⁠am retras la umbra bogată a unui pin. Văzându-⁠ne, cele câteva insecte cu aripi uriaşe, ce-⁠şi trăgeau sufletul pe tulpina scorţoasă a pinului, începuseră să cânte; apoi, toropite de căldură, ele s-⁠au retras în coconul tăcerii şi – dintr-⁠o indolenţă disputată de curiozitate şi caniculă – ne-⁠au lăsat să le fotografiem în linişte de la o distanţă de nici un metru – ceea ce, de cum am realizat performanţa de a le fi îmblânzit cât de cât, ne-⁠a făcut aproape euforici: descoperisem originea cântecului invadator, insinuant, care ne urma pretutindeni pe pământul străvechi al Chinei şi creştea în intensitate pe măsură ce ne apropiam de copacii şi arbuştii locuiţi de aceste vieţuitoare fantastice, create exclusiv pentru a cânta parcă fie printre zgârie-⁠norii construiţi relativ recent în nişte ritmuri care îţi opresc mintea şi te fac nostalgic de cum gândul ţi se abate la autostrăzile româneşti măsurate până acum câţiva ani în metri, fie prin reţeaua complicată, alcătuită de hutonguri, fie în pădurile de conifere.

Intensitatea cu care trăiam ceea ce mi se întâmpla, faptul că încercam să respir cât mai rar, ca să nu sperii divina făptură – ca şi când aşa, cu respiraţia tăiată, aş fi putut să o întârzii – amestecul de realitate şi irealitate trăit la limită, cu senzaţia că pendulez între două lumi care îmi scapă cu desăvârşire, m-⁠au făcut să mă opresc la ieşirea din templul-⁠minune şi să arunc o privire afară, întorcându-⁠mă de îndată la locul abia văzut. Porumbiţa stătea înşurubată în miezul altarului, ca şi când de veacuri şi-⁠ar fi aflat liniştea între acele ziduri răcoroase, incredibile. 

Acest cântec ubicuu, de fapt, tot ce vedeam în jur te convingea fără efort, cu de la sine putere, să continui aventura spirituală în care ai intrat cu un amestec de spaime complicate şi o imensă curiozitate. De cum o traversai, o curte aflată în faţa Palatului Purităţii Celeste din Oraşul Interzis, de pildă, te îndemna să parcurgi curtea următoare, lăsându-⁠ţi paşii să lunece spre Palatul Liniştii Terestre. Şi tot aşa, dintr-⁠un cerc al forţei şi al roşului imperial – culoarea predominantă în Oraşul Interzis, alături de verdele crud de jad şi albastrul asemănător cu albastrul Mânăstirii de la Voroneţ, supranimută Capela Sixtină a Estului – spre altul, din preajma unor lei – spre alţii, învecinaţi de broaştele ţestoase sau de simbolul dragonului, ce domină de departe, culmea supremaţiei fiind demonstrată strălucit prin zidul celor nouă dragoni impresionanţi prin dimensiuni, dar nu mai puţin prin culorile luxuriante, crescând din belşug pe măsură ce înaintai prin această împărăţie ce atrage şi totodată te ţine la distanţă. E o impresie pulverizată subit, de cum ne-⁠am plimbat prin Parcul Beihai, cu arterele sale dispuse într-⁠un labirint savant şi lacul împânzit de vaporaşe cu zbaturi pentru copiii de toate vârstele, cu templul budist Yong’an, ale cărui clădiri uluitoare sunt dispuse pe terase ample, de-⁠a lungul dealului de necuprins dintr-⁠o singură ochire decât de la înălţimea Dagobei Albe – un soi de coroană ce domină de la distanţă întregul parc de vis, cu nuferi uriaşi, de culoarea ciclamei contrastante cu albul imaculat al stupei lamaiste. Liniştea amplificată aici, pe aleile şi în scuarurile parcului din preajma Oraşului Interzis, săgetată exclusiv de vocile copiilor şi ale părinţilor grăbiţi să-⁠şi răsfeţe îngerii porniţi pe joacă, sau liniştea gustată din plin, în vreme ce înaintam pe Zidul Chinezesc, nemaisăturân­du-⁠ne de peisajele montane din împrejurimile de vis, ar putea probabil concura pacea aproape desăvârşită, gustată la o altitudine de peste trei mii de metri, pe platoul tibetan, unde în câteva corturi somptuoase, amenajate în acest scop, pe parcursul câtorva zile de o frumuseţe nelumească, fără să-⁠şi propună poate, din discuţie în discuţie, din conferinţă în conferinţă, din recital în recital, din spetacol în spectacol, din respirare în respirare, treptat, încet, circa cincizeci de artişti ai lumii s-⁠au constituit într-⁠o Republică a Poeţilor, guvernată de frumuseţe şi de legile ei teribile. „Frumuseţea-⁠i teribilă, vi se va spune”, scria Aleksandr Blok într-⁠un madrigal dedicat inimitabilei Anna Ahmatova cu mult înainte ca poeta să noteze în proza sa autobiografică afirmaţia prietenului ei: „Aici toţi se întâlnesc ca pe lumea cealaltă”.

O seamă de poeţi adunaţi sub egida Festivalului Internaţional de Poezie Qinghai, înfiinţat de poetul chinez Jidi Majia, părea descinsă pe o altă lume. Era limpede că – în acele ore fabuloase, petrecute sub cerul tibetan, în aerul acela tare, rarefiat, brusc înfrigurat în absenţa soarelui, suplinită cât de cât cu ceaiurile fierbinţi, oferite din abundenţă de amfitrionii noştri – exact ca în thomasmanniana capodoperă Muntele vrăjit – lumea se împărţea în lumea de la poalele Acoperişului Lumii – cuprinsă de decadenţa profetizată acum mai bine de un secol de Nietzsche şi Dostoievski – şi lumea din jurul nostru, pe care nu ne mai săturam să o privim, să o studiem şi să încercăm… nu să punem ordine în toate prin recursul la poezie, ci să înţelegem şi să vedem totul prin intermediul acestui instrument de cunoaştere şi sondare a adâncurilor fiinţei, instrument numit poezie. Iosif Brodski vorbea despre poezie ca despre o şcoală a sentimentului. Cred că poezia este şi va rămâne o şcoală de recucerire, de reumanizare a umanităţii. Poate, s-⁠a ajuns în punctul critic în care se impune nietzscheana revoluţionare a omului din om, ca să folosesc o expresie dragă lui Fiodor Mihailovici Dostoievski. Incredibil, deci, adevărat: visul de a fonda o Republică a Poeţilor a prins realitate pe platoul tibetan, în timp ce câţiva privilegiaţi recitau poeme în chineză, engleză, franceză, română, spaniolă…, visând la un lanţ viu de poeţi ai lumii, dotaţi cu puterea de a salva omul din om – poate, cea mai convingătoare reacţie la globalizarea receptată, câteodată, neadecvat, ca să nu spunem abuziv. Tema acestui Festival – Marginalizarea poeziei în contextul globalizării – a fost abordată de voci distincte, reprezentative şi extrem de diferite din circa 15 ţări, ca, bunăoară, Jidi Majia, Gao Xing, Shu Cai, Liu Tao, Li Zhen, Zhang Ye, Qi Ren, Xiao Xiao, Ye Yanbin, Shang Zhen, Zhao Zhenjiang, Bai Yu (China), Fernando Rendón (Columbia), Milosz Biedrzycki (Slovenia), Natalia Toledo Paz (Mexic), Zolani Mkiva (Africa), Yolanda Casta (Galicia), Dino Siotis (Grecia), Françoise Roy (Quebec, Canada), Mite Stefoski (Macedonia), Philo Ikonya (Kenyan), Amir Or (Israel), Ashis Sanyal (India), Ataol Behramoğlu (Turcia), Javier Bozalongo (Spania), Helmuth A. Niederle (Austria) ş.a.

În Vechiul Testament, purtând o ramură de măslin în cioc, întors spre seară pe corabie, porumbelul îi vesteşte lui Noe sfârşitul potopului: „Şi porumbelul s-⁠a întors la el, spre seară, şi, iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-⁠a scurs apa de pe faţa pământului”. (Facerea 8, 11) Porumbelul este, aşadar, simbolul veştilor bune, purtătorul de pace, înţelegere şi prietenie, iar ramura de măslin semnifică nemurirea, afirmă tălmăcitorii Sfintei Scripturi, care ne aduc aminte că aceeaşi pasăre divină e prezentă în ritualul Botezului lui Iisus Christos.

Conturat de-⁠a lungul anilor ca una dintre cele mai prestigioase şi mai deschise instituţii din Republica Populară Chineză, Festivalul Internaţional de Poezie Qinghai e o instituţie internaţională, care funcţionează în regim interdisciplinar. Astfel, la acest forum participă, an de an, artişti invitaţi din diferite ţări ale lumii, inclusiv poeţi, prozatori, actori, dansatori, muzicieni, editori, profesori şi traducători. În acest an, la o altitudine de peste trei de metri, s-⁠a discutat despre locul poeziei în societatea contemporană, aşezarea ei în centrul cetăţii şi marginalizarea vocii poetice. Dezbaterile la care au participat fără excepţii toţi invitaţii, lecturile în aer liber susţinute în preajma Templului Poeziei, înfiinţat de Jidi Majia, apoi la Zidul Poeţilor aflat pe malul uriaşului lac Qinghai – unde la loc de cinste, în preajma portretelor unor poeţi ca J.W. Goethe, W. Shakespeare, A. Puşkin sau Anna Ahmatova şi Marina Ţvetaieva, se regăsesc portretele lui Mihai Eminescu şi Paul Celan – indiscutabil, au prilejuit participanţilor clipe de neuitat. De altfel, în aceleaşi zile, sub genericul Memoria – Dacă memorie nu e, nimic nu e – în centrul Beijingului, talentata şi eficienta artistă Mian Bu a organizat Bienala picturii China-⁠Italia, ediţia din 2014, convocând într-⁠un soi de comună o seamă de artişti şi lucrări ale pictorilor din cele două ţări-⁠prietene.

În acest an, Festivalul Internaţional de Poezie Qinghai s-⁠a derulat sub semnul Manifestului poetic semnat de Fernando Rendón, un manifest radical şi nuanţat, care a încins spiritele ce şi-⁠au propus să reacţioneze la dezumanizarea omenirii. Antologia, pliantele bilingve editate cu acest prilej, recitalurile şi spectacolele susţinute în aer liber, culminând cu un megaspectacol poetic, desfăşurat la Xining – un foarte frumos oraş din Nord-⁠Estul Tibetului – rămân a fi o demonstraţie vie, de neşters, a eficienţei vocilor celor peste cincizeci de poeţi, adunaţi pe Acoperişul Lumii, în prezenţa unui numeros public, pentru a reafirma rolul şi locul poeziei în lumea de azi.

Dacă poezie nu e – nimic nu e, îmi repetam, ascultând cântecul inimitabil al cicadelor cu senzaţia că locuiesc într-⁠un vis visat în somn de alt­cineva, căruia – fără să-⁠l cunosc – îi doream să nu se mai trezească.
August 2014

Din vol. Din infern cu dragoste,
în lucru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest