Contemporanul » Ancheta Conte » România noastră culturală şi „noua tablă de valori acceptate” împotriva României

România noastră culturală şi „noua tablă de valori acceptate” împotriva României

■ Caracterul la români

„S-⁠au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi:
Patapievici, Pleşu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”.

Virgil Nemoianu, România noastră, Editura Muzeului Naţional al Literaturii, Bucureşti, 2009.

Băsescu îl reclamă pe Ponta la CCR…

Traian-Basescu-pozaPreşedintele Traian Băsescu a transmis Curţii Constituţionale o sesizare care îl vizează pe Victor Ponta, în care reclamă faptul că premierul nu a contrasemnat o serie de decrete de decorare a unor persoane care au condus ICR. Sesizarea a fost înregistrată ca un conflict juridic de natură constituţională între preşedinte şi Guvern. „Avem o sesizare din partea preşedintelui pe conflict juridic de natură constitutională pentru faptul că se pretinde acolo că premierul refuză să semneze nişte decrete de acordare a anumitor decoraţii. Are termen tot pe 21 mai”, a anunţat miercuri preşedintele Curţii, Augustin Zegrean.

Potrivit unui comunicat transmis de Preşedinţie, prim-⁠ministrul a refuzat „nemotivat” să contrasemneze proiectul de decret privind conferirea unor decoraţii, respectiv:
1. Ordinul Naţional „Steaua României” – în grad de Cavaler lui Horia-⁠Roman Patapievici, fost preşedinte al Institutului Cultural Român;
2. Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” – în grad de Cavaler Taniei Radu şi lui Mircea Mihăieş, foşti vicepreşedinţi ai Institutului Cultural Român;
3. Ordinul Naţional „Pentru Merit” – în grad de Cavaler lui Dan Croitoru, fost secretar general al Institutului Cultural Român.

„Prin urmare, refuzul exprimat de Prim-⁠ministru, fără a cuprinde vreo motivare, a creat un blocaj la nivel instituţional, generând un conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice implicate în procedura acordării decoraţiilor, respectiv Prim-⁠ministrului, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte”, afirmă Preşedinţia.

Anunţul Preşedinţiei vine în contextul în care Guvernul a transmis marţi CCR sesizarea privind implicarea preşedintelui în campanie electorală. Atât sesizarea lui Băsescu, cât şi cea a lui Ponta vor fi discutate de Curtea Constituţională pe 21 mai. (Ioana Radu, Băsescu îl reclamă pe Ponta la CCR că a refuzat decorarea lui Patapievici, în Cotidianul, 7 mai 2014)

Patapievici către Ponta:
„Falsificaţi şi răstălmăciţi tot ce atingeţi, domnule prim-⁠ministru”

8.-4-theo-Horia-Roman-Patapievici„Aţi spus că în conducerea ICR «erau persoane care au făcut deseori declaraţii anti-⁠româneşti». La care vă răspund: falsificaţi şi răstălmăciţi tot ce atingeţi, domnule prim-⁠ministru. Când ICR a fost condus de persoanele pe care le incriminaţi, ICR a obţinut cele mai mari succese în promovarea culturii române peste hotare. Când ICR a fost condus de persoanele pe care le consideraţi animate de sentimente anti-⁠româneşti, ICR a condus toate institutele naţionale de cultură din Uniunea Europeană (EUNIC). Puteţi să probaţi, în favoarea dumneavoastră, un patriotism la fel de eficace? Nu puteţi. Atât e de spus despre sentimentele dumneavoastră româneşti”, spune Horia-⁠Roman Patapievici. (Mediafax)

Reacţia Editurii Polirom
la atacurile premierului României

Recentele atacuri ale premierului României îndreptate împotriva unor intelectuali de frunte ai ţării nu pot decât să consterneze şi să ne îngrijoreze în acelaşi timp. Calomniile, acuzaţiile închipuite, etichetările rudimentare amintind de vremuri pe care le credeam apuse, propaganda de partid cu pretenţie de judecăţi de valoare, toate acestea (şi nu numai) au reînceput să infesteze viaţa noastră culturală şi să-⁠i aducă serioase prejudicii. Sub conducerea lui Horia-⁠Roman Patapievici, echipa Institutului Cultural Român a obţinut rezultate deosebite şi evidente în ce priveşte promovarea culturii scrise în lume. În doar cîţiva ani, ICR devenise principala instituţie culturală a ţării, cu o recunoaştere internaţională de necontestat. Urmările aşa-⁠zisei reorganizări sunt cunoscute, fiind lesne de evaluat fie şi prin reducerea drastică a numărului de traduceri ale operelor autorilor români publicate în străinătate. Revoltătoare sunt şi jignirile aduse unuia dintre intelectualii de frunte ai ţării, profesorul Mircea Mihăieş, autor şi colaborator de prestigiu al editurii noastre. Opera lui este astăzi larg recunoscută atât în România, cât şi în străinătate. A-⁠l califica drept anti-⁠român, nazist, fascist bătrân etc. constituie nu doar o lipsă de bun-⁠simţ, ci o deviere de la un discurs raţional, un derapaj greu de imaginat la un politician responsabil.

Solicităm – împreună cu toţi cei care şi-⁠au manifestat indignarea faţă de astfel de practici – ca premierul României să renunţe la calomnieri ce nu îi fac cinste. Solicităm ca preocupările sale să aibă în vedere starea gravă în care se află cultura naţională ca urmare a subfinanţării, şi nu răfuielile politice personale sau de partid. Cultura scrisă a fost desfigurată vreme de prea multe decenii de indicaţii, cenzură, etichetări ideologice şi procese de intenţii ca să mai dorim să ne întoarcem la acel trecut.

Editura Polirom

Gabriel Liiceanu
Odată cu Horia-⁠Roman Patapievici, premierul Victor Ponta îi exilează din cultura română pe Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Octavian Goga şi Emil Cioran

Motivul pentru care prim-⁠ministrul Victor Ponta a refuzat să contrasemneze decretele de decorare emise recent de preşedintele Traian Băsescu a fost clar exprimat de către acesta. Este vorba, a spus premierul, de „persoane care au făcut deseori declaraţii şi au exprimat opinii anti-⁠româneşti”. Suntem înclinaţi să credem că, dgabriel-liiceanu-foto-22acă ar fi fost pus în situaţia de a contrasemna decorarea lui Eminescu, Caragiale, Goga ori Cioran, dl Victor Ponta, indignat de următoarele „declaraţii şi opinii anti-⁠româneşti” ale acestora, ar fi scris la fel de nervos NU:
Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-⁠e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-⁠şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-⁠a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-⁠e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-⁠460).

I.L.Caragiale: „M-⁠am exilat şi atîta tot. […] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” (apud Dan C. Mihăilescu, Despre lume, artă şi neamul românesc).
Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-⁠au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-⁠au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916).

Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. Lipsa noastră de noroc e o poezie fără ritm, e-⁠un cânt înaintea inspiraţiei, e-⁠o schiţă a unei imposibile melodii. Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. […] Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaş II, pp. 23-⁠24)

Aşadar, de ce vă opriţi, domnule Ponta, la simplul refuz de a contrasemna un decret? De ce nu vă inspiraţi din ziua de 12 octombrie 1793, când, la Saint-⁠Denis, revoluţionarii francezi au început profanarea mormintelor regilor, scoţându-⁠le cadavrele în stradă şi batjocorindu-⁠le? De ce, de la tribuna pe are o aveţi, nu instigaţi poporul să dezgroape osemintele regilor culturii noastre şi, pentru „declaraţiile şi opiniile lor anti-⁠româneşti”, să le calce în picioare? Iar pe noi, intelectualii care, într-⁠o ţară ce trece drept democratică, am îndrăznit să votăm altfel decât aţi dorit dumneavoastră, supuneţi-⁠ne linşajului public, aţâţaţi posturile de televiziune să ne toarne cisterne de lături în cap, cereţi-⁠le oamenilor să ne scuipe pe stradă, sugeraţi-⁠le la ceas de taină să ne împuşte în casa scării. Căci aşa merită să păţească „duşmanii neamului” şi „trădătorii de ţară”, „ticăloşii care ne falsifică istoria” şi care „ne murdăresc valorile”! Stârpituri ce suntem, gunoaie putride, limbrici, ploşniţe şi omizi! Stârniţi ura „poporului care ne hrăneşte” asupra noastră! Oricum, ne-⁠aţi anunţat recent că „ne paşte războiul”. Înţeleg că daţi cu noi prima bătălie. Moarte intelectualilor!

Sursa: http://www.contributors.ro/editorial/odata-cu-horia-roman-patapievici-premierul-victor-ponta-ii-exileaza-din-cultura-romana-pe-mihai-eminescu-⁠i-l-caragiale-octavian-goga-%C8%99i-emil-cioran/

Andrei Cornea
Protest. Sunt un „fascist bătrân”

andrei-cornea-foto05Sunt şi eu un „fascist bătrân”, la fel ca şi Mircea Mihăieş, tratat în aceşti termeni de premierul Victor Ponta. Şi eu sunt ins antinaţional, la fel ca Horia-⁠Roman Patapievici, astfel tratat tot de acelaşi premier. Împreună cu ambii, fac şi eu parte dintre ultimii „neonazişti din Europa”, aşa cum din nou respectivul premier a constatat în chip foarte înţelept.
Am uriaşe mustrări de conştiinţă şi de aceea fac acest autodenunţ, chiar dacă nu s-⁠a pus cazul să fiu decorat şi sper, fie şi numai din aceste motive, să nu se pună niciodată. (Revista 22, 6 mai 2014)

Radu Tudor
Descendenţi ai unor filiere KGB-⁠iste care au distrus fibra şi esenţa acestei ţări

radu-tudor-foto02„Analistul politic Radu Tudor este de părere că numai o persoană de „un jeg fără margini” se gândeşte să promoveze persoane precum fostul şef al STS sau al ICR, făcând referire la demersul preşedintelui Traian Băsescu, blocat de premier. „Trebuie să fii un individ de un jeg fără margini ca să premiezi astfel de persoane. (…) Ei sunt nişte descendenţi ai unor filiere KGB-⁠iste care au distrus fibra şi esenţa acestei ţări şi care au omorât, în puşcăriile comuniste, profesorii, preoţii, elita intelectuală a acestei ţări în anii 50, pentru că părinţii acestor indivizi erau în vremea respectivă la vârful propagandei comuniste. Traian Băsescu nu doar că îi susţine şi acceptă laudele lor, dar îi şi medaliază”, a spus Radu Tudor la Antena 3.”

(http://www.stiripesurse.ro/radu-tudor-trebuie-sa-fii-un-om-de-un-jeg-fara-margini-ca-sa-l-premiezi-pe-patapievici/)

■ Antologiile Contemporanul

Horia Roman Patapievici:
2 H. R. Patapievici„Sarcina mea este să fac cunoscută peste hotare cultura română. Nu ceea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alţii că nu este ea. Nu este rolul vreunei instituţii să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc şi ce nu este cu adevărat românesc. ”

Patapievici despre români şi dragostea de ţară:
„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” „Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare.” „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”

Despre limba română:
„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (H. R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 64)

Istoria românilor:
„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-⁠au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-⁠au luat în urină slavii: se cheamă că ne-⁠am plămădit din această clisă, daco-⁠romano-⁠slavă, mă rog. Apoi ne-⁠au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-⁠o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-⁠o umpleau iar la Războieni şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-⁠au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-⁠au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-⁠au dovedit.” (H. R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 63)

Cultura românilor:
„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-⁠un trup inconştient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos.” (H. R. Patapievici, Politice, ediţia 1996, pag. 49)

H.R. Patapievici şi „noua tablă de valori acceptate”

„Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului. (!) Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver (!) când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de intelectualii progresişti. (sic) Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-⁠saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. (!) Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-⁠şi cere scuze ori fără a-⁠l scuza, luându-⁠l de fapt peste picior. Într-⁠o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-⁠ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-⁠atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-⁠şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”. (H.-⁠R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-⁠2/ 2002) Etc. Etc.

■ Victor Ponta
„Nu pot să contrasemnez decorarea unor indivizi care exprimă poziţii împotriva României”

victor-ponta-foto-4„Am două rezerve: prima rezervă este legată de faptul că, în baza raportului Curţii de Conturi care a fost transmis mai departe către toate instituţiile competente, conducerea de atunci a ICR, aşa spune Curtea de Conturi, nu spun eu, a folosit în mod greşit o mulţime de fonduri publice, deci să-i decorăm pe cei care au cheltuit prost banii publici sau chiar au deturnat mi se pare un lucru greşit. Şi, în al doilea rând, erau acolo persoane care au făcut deseori declaraţii şi au exprimat opinii anti-româneşti, chiar fasciste, nu exagerez, pentru că dacă vă uitaţi la domnul, e un domn Mihăieş (Mircea Mihăieş – vicepreşedinte ICR în perioada 2005-2012), dânsul e de extremă dreaptă, e un fascist bătrân aşa, că nu credeam că mai există neonazişti în Europa, uite, există şi în România. Ori eu nu pot să contrasemnez decorarea unor indivizi care, pe de o parte, repet, au gestionat greşit bani publici şi pe de altă parte exprimă poziţii împotriva României. Dacă domnul preşedinte Băsescu doreşte să-i decoreze, să o facă, dar nu cu semnătura mea“, a declarat Victor Ponta.” (Mediafax)

■ „Matusalem votează”

În 27 ianuarie 2005, scriitorul Mircea Mihăieş, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, a fost amendat de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu patruzeci de milioane de lei. Acesta scrisese un articol despre felul în care votează bătrânii, care a fost judecat de către respectiva agenţie ca fiind discriminatoriu. Articolul se numea Matusalem votează, a apărut în Cotidianul din 14 decembrie 2004, în care Mircea Mihăieş spunea că s-a săturat ca datele politice ale vieţii sale şi ale părţii active a populaţiei României să mai fie hotărâte prin votul unor oameni care, în loc să voteze cu datele prezentului, votează cu nostalgiile trecutului. (http://www.mytex.ro/stiri/ corectitudinea-care-discrimineaza_131988)

■ Gabriel Andreescu
„Horia-⁠R. Patapievici, autorul unei cărţi pe cât de reacţionară, pe atât de succes”

gabriel-andreescu-foto-2„Notorietatea pe care au căpătat-⁠o oamenii de presă şi de carte din categoria autorilor citaţi face ca valorile democraţiei liberale moderne să se afle astăzi în defensivă. Cazul lui Gabriel Liiceanu, care a promovat prin editura sa voga naţionaliştilor şi a iraţionaliştilor interbelici – ideologi ai extremismului de dreapta –, sau al lui Horia-⁠R. Patapievici, autorul unei cărţi pe cât de reacţionară, pe atât de succes, arată rolul intelectualilor antiminoritari şi antimulticulturalişti în pregătirea unei atmosfere propice curentelor extremiste.” „Cel care a transformat atitudinea antiminoritară, homofobia şi antimulticultura­lismul într-⁠un larg succes cultural este Horia-⁠R. Patapievici.”
(Extremismul de dreapta în România.
Cluj: Centrul pentru Diversitate Etnoculturală, p. 26)

■ H.R. Patapievici, Constituţia României şi Codul Penal
Scrisoare deschisă către domnul Horia-⁠Roman Patapievici

Domnule Patapievici,
Dacă aţi fi fost preşedintele Institutului (Cultural) Francez, dacă aţi fi scris şi dacă aţi fi publicat textele de mai jos în contextul în care Constituţia Franţei interzice prin lege defăimarea ţării şi a naţiunii, cum credeţi că ar fi reacţionat justiţia franceză, preşedintele Franţei şi primul ei ministru? sorin_iliesiu_foto-3

„Toată istoria, mereu, peste noi, francezii, a urinat cine a vrut. Secole de-⁠a rândul, ne-⁠au luat la urinat englezii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-⁠o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată spre englezi, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura câţiva ani în Războiul de 100 de ani, dar englezii ne-⁠o umpleau iar la Crécy, la Poitiers şi la Calais. Şi aşa mai departe, la nesfârşit. Mai ales la Waterloo. În cele din urmă, ne-⁠au luat la urinat nemţii…”
„Privit la raze X, trupul poporului francez abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia spiritului ancestral francez este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinarii.”
„Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-⁠i nesimţire.”
Poporul francez: „65 de milioane de omuleţi patibulari” (patibular: demn de spânzurătoare. Din fr. patibulaire. Sursa: DEX 1998)

Putem doar bănui cum ar fi reacţionat înaltele autorităţi din Franţa, întrucât nimeni nu a scris texte atât de defăimătoare la adresa naţiunii franceze.

Domnule Patapievici,
Acum câţiva ani cineva mi-⁠a trimis textele redate mai jos, susţinând că sunteţi autorul lor. Nu citisem niciodată texte atât de defăimătoare. Nu puteam să cred că le-⁠aţi scris. Eram convins că fuseseră contrafăcute special pentru a vă compromite în înalta demnitate de preşedinte al Institutului Cultural Român. Abia după mult timp am aflat că textele erau autentice. Atunci m-⁠am gândit că au fost scoase din context, având de fapt o semnificaţie opusă. Am citit contextul, dar era acelaşi. Am rămas perplex, neînţelegând cum e posibil ca cele mai defăimătoare texte la adresa naţiunii române să fie scrise de preşedintele Institutului Cultural Român.

Domnule Patapievici, întrucât, conform articolului 30 din Constituţia României, „defăimarea ţării şi a naţiunii sunt interzise de lege”, nu credeţi că e pe deplin justificat refuzul primului ministru al României Victor Ponta de a contrasemna proiectul de decret al domnului Băsescu prin care acesta doreşte să vă confere Ordinul Naţional „Steaua României”? Poate că atunci când a spus „nu pot să contrasemnez decorarea unor indivizi care exprimă poziţii împotriva României”, „opinii anti-⁠româneşti”, primul ministru se gândea inclusiv la textele de mai jos din cartea dvs intitulată „Politice”:
Poporul român: „23 de milioane de omuleţi patibulari” – pag. 53
„Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-⁠i nesimţire.” – pag. 63
„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. /…/ Ne-⁠au luat în urină slavii /…/ Apoi ne-⁠au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-⁠o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-⁠o umpleau iar la Razboieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-⁠au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-⁠au încrucişat jetul cu turcii…” – pag. 63 şi 64
„Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinarii.” – pag. 63

După ceremonia în care v-⁠a conferit pentru a doua oară Ordinul Naţional „Serviciul credincios”, domnul Băsescu a mărturisit următoarele: „Îmi dau seama că sunt în faţa unei părţi a intelectualităţii române pe care tot timpul am încercat să o înţeleg în exigenţele ei chiar dacă nu am înţeles-⁠o întotdeauna în scrisul ei, în opera ei”.

Chiar dacă „nu v-⁠a înţeles întotdeauna în scrisul dvs, în opera dvs”, domnul Băsescu v-⁠a decorat „pentru promovarea libertăţii de gândire şi exprimare în acord cu principiile democraţiei”.

Ca o încununare a celui mai grotesc cinism, Preşedintele României a decis să vă confere şi cel mai înalt ordin naţional – „Steaua României” – ignorând faptul că aţi scris cele mai defăimătoare texte la adresa naţiunii române şi că această defăimare, conform Constituţiei, este interzisă de lege. Conform Codului penal în vigoare în momentul în care aţi publicat respectivele texte, „manifestările publice săvârşite cu intenţia de a defăima ţara sau naţiunea română se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani” (art. 236/1). Nu ştiu cum sunt pedepsite aceste defăimări în noul Cod penal.

Domnule Patapievici, poate că am fost prea subiectiv şi prea pătimaş. Poate că am exagerat. Nu cred însă că am depăşit limita acceptabilă. Sper, din adâncul sufletului, că şi dvs. consideraţi acum că aceste texte sunt defăimătoare. Şi sper că le veţi regreta şi că le veţi dezavua în mod public.

20 mai 2014

Sorin Ilieşiu – senator, secretar al Comisiei pentru Cultură şi media din Senatul României (dec. 2012 – febr. 2014)

Aura Christi
Tabla de valori acceptate?

Putem continua fără efort enumerarea performanţelor dlui Patapievici, un mare disident şi un susţinător de anvergură mondială a identităţii naţiunii române, respectiv, a culturii scrise de performanţă din România ultimei jumătăţi de secol. Chiar ne miră cum de imaginea României în lume, după activitatea laborioasă a echipei Patapievici la ICR, eaura-christi-microfonste preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României existentă în străinătate. Nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori, valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată astfel din interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării României şi a imaginii ei aflându-⁠se la Bucureşti.

Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei imagini-⁠caricatură a României în lume, ci statul român, care, în lipsa unei strategii culturale solide şi eficiente, prin nu puţini oamenii numiţi în funcţii de conducere ale instituţiilor culturale, creează o imagine de ţară second hand, de ţară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului 2012. Oare pe oamenii politici – puterea executivă – nu-⁠i interesează această imagine negativă, destabilizatoare? Acum, când încercăm să creăm o imagine de încredere şi prestigiu a ţării pentru instituţiile europene şi investitorii europeni…
Ne oprim aici, căci teamă ne este că – după schiţarea acestei imagini-⁠caricatură, cu exagerările inevitabile genului – vom relua, fragment de fragment, manifestul literar Resurecţia modernismului (Contemporanul nr. 1/ 2013), din care ne amintim că, între altele, cultura este incorectă politic şi alte perle din retorta cărturarului mitteleuropean de anvergură cosmică Horia-⁠Roman Patapievici.

fragment din Tabla de valori acceptate?, Contemporanul, nr. 7/ 2013

Augustin Buzura
De ce v-⁠aţi sălbăticit, tovarăşi?

9 Augustin Buzura - CopyA judeca scrisul şi scriitorii după regulile plutoniereşti, a nu recunoaşte preţul trecerii de la realismul socialist la literatura adevărată, mi se pare o josnicie. Din „generaţia 60“ am mai rămas câţiva, foarte, foarte puţini şi nu ştim pentru cât timp, dar nu cred că vreunul ar avea dreptul să ridice piatra. Acum, când sălbăticia, oroarea faţă de spirit, minciuna şi ignoranţa fac parte din aerul pe care îl respirăm, suntem obligaţi să spunem cum a fost, în ce mai credem şi dacă cineva dintre noi este cumva atât de imaculat încât să ne judece. Pentru generaţia noastră e prea târziu să mai câştigăm bătălia cu tarele societăţii româneşti de astăzi: minciuna, ignoranţa şi neruşinarea.
Cultura, 12 mai 2011

■ Nicolae Breban
Oportuniştii culturali

n--breban-atentieIată, foarte pe scurt şi nepermis de sumar, cu ce s-⁠a ocupat grupul de „veleitari” care se auto-⁠constituie ca „noua elită”. Având în frunte „stele” care, spuneam, sclipesc insistent şi fals orbitor, ca şi mai sus citatele firme şi mărci industriale, etalate pe toate canalele de televiziune, nume care indică totodată multă vioiciune de spirit şi ambiţie de pătrundere, de dominare, dar şi o anume, ne este teamă, definitivă sterilitate creatoare: H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu. După Revoluţie, lor li s-⁠au alăturat doi scriitori autentici, care pot revendica o operă: N. Manolescu şi Mircea Cărtărescu. Bineînţeles, prin faptul că eu am pronunţat conceptul de operă, o să mi se spună, în consens „logic” cu năzbâtiile post-⁠moderne, înşirate parţial mai sus şi cu „noile criterii” ale post-⁠modernismului, că însăşi noţiunea de operă nu mai e „progresistă”, nu mai e „canonică”, ci este, ce mai, pur şi simplu, perimată. „Noi, apostolii post-⁠modernismului” ar putea clama domnii citaţi mai sus, susţinuţi de pletora lor amplă de susţinători entuziaşti – acel entuziasm, îl recunoaştem prea bine, e cel al liotelor ce se adună, al haitelor de ambiţioşi, de oportunişti sau de etern veleitari, în jurul focarelor de putere şi bani! – noi apreciem doar fragmentarul, mizerabilismul, adică „autenticul”, la rigoare chiar şi nu prea variatele forme ale pornografiei, non-⁠ficţionalul, non-⁠identitarul, „scârba” şi repulsia faţă de naţional, tradiţie etc., etc.
Oportuniştii culturali (I, II, II), fragment, în Contemporanul, nr. 5, 6, 7/2013

Mircea Mihăieş: Geme presa de demascări ale intelectualilor legionari români, dar nu se suflă un cuvânt despre intelectualii de extremă stângă, al căror rol la nenorocirea ţării e la fel de mare, dacă nu chiar mai mare: odată băgaţi în închisori sau fugiţi în străinătate, legionarii n-⁠au mai avut nici o influenţă asupra evenimentelor din România. În schimb, sutele de mii de asasinate din anii ‘50 s-⁠au produs măcar cu acordul, dacă nu cu complicitatea directă a intelectualilor comunişti deţinători de funcţii politice. Şi nu există nici măcar unul care să fi admis public, cu fermitate, că întreaga istorie comunistă e un construct monstruos. Ca să nu rămân la simple generalităţi, am să aduc în discuţie figura unui vajnic stâlp, încă în viaţă, al comunismului românesc. Se numeşte Ion Ianoşi. Deşi relativ necunoscut marelui public, trece drept un „guru” al extremei stângi actuale: i se dedică volume omagiale, reMircea-Mihaies-foto-2vanşarzii sistemului comunist se prosternează în faţa lui ca în faţa unui Mesia al materialismului-⁠ştiinţific. Ce mai, un Marx pogorât pe Dâmboviţa! Curios să-⁠i cunosc biografia, am dat, pe Internet, peste aceste fragmente: „Profesor de filosofie şi estetică, teoretician, autor de monografii, traducător şi recunoscut specialist în filosofia şi literatura rusă, Ion Ianoşi a studiat filologia la Cluj-⁠Napoca şi filosofia la Sankt-⁠Petersburg – unde avea să-⁠şi susţină de altfel şi doctoratul în filozofie. Este autor a numeroase lucrări de filozofie, estetică, istorie literară, monografie şi memorialistică, în care sobrietatea speculaţiei se împleteşte cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor şi mentalităţilor, eseurile lui Ianoşi pledează în general pentru nuanţare şi analiză, împotrivindu-⁠se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecinţe ideologice şi practice devastatoare. (…) Ca intelectual de convingeri liberale, cred c-⁠a sosit vremea să apăsăm pe pedala unui proces al comunismului. S-⁠a încercat de curând la Strasbourg. Nu s-⁠a reuşit, deocamdată, pentru că Marele Frate de la Răsărit ştie foarte bine să-⁠şi protejeze odraslele. Am adus în discuţie un singur nume, cel al instructorului C.C. Ion Ianoşi. România arată cum arată în primul rând din cauza tuturor, a urii pe care au purtat-⁠o semenilor ce nu acceptau dogmele marxisto-⁠leninisto-⁠staliniste. În lipsa acestei minime recunoaşteri a vinei, toate referirile lor la fascism sunt fariseice şi contraproductive: o perdea de fum în spatele căreia se ascunde propriul trecut înspăimântător. Ca antifascist impenitent, ştiu că atâta vreme cât vor plana asupra României umbrele diverşilor activişti ai C.C., ne zbatem degeaba să ieşim din minciună şi mizerie.” (Mircea Mihăieş, Umbra „instructorului CC”, în România literară, nr. 5/ 2006)

Ovidiu Şimonca: Aş fi putut să tac. Mi-⁠ar fi comod să pun pe seama unei aşa-⁠zise „insanităţi“ aceste texte. Dar m-⁠am gândit că poate ar trebui să discutăm aceste articole şi consecinţele lor. Dupa ce am citit textele tale, ghidat de principiul jurnalistic atât de important al prezentării şi a celuilalt punct de vedere, am dorit să vorbesc şi să public un interviu cu Ion Ianoşi, pe care îl poţi citi în acest număr. E normal, atunci când un om e atacat public, ca acesta să aibă posibilitatea să răspundă, altfel ar fi doar părerea ta, Mircea, pe care am fi multiplicat-⁠o prin târg, precum fluturaşii de reclame sau ne-⁠am prinde-⁠o în piept, cum prinzi florile la butonieră. Intervievindu-⁠l pe Ion Ianoşi n-⁠am avut nici o clipă impresia că acesta ar vrea să-⁠şi ascundă biografia, că nu recunoaşte oroarea trăită Ovidiu-Simonca-fotode români în comunism, că nu-⁠şi ştie cărţile proaste, că se dă intelectual sau că este ahtiat după elogii. Ştii ce mi-⁠aş fi dorit? Să nu existe textele tale, să nu fii vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, şi să vorbim calm „despre lucrurile cu adevărat importante. (Observator cultural, Nr. 52 (309) / 23 februarie -⁠ 1 martie 2006)

Cu o zi înainte de interviu, i-⁠am spus la telefon profesorului Ion Ianoşi că vreau să vorbim despre „cum a putut să ramână cărturar, în ciuda unor vremuri vitrege”. Am făcut interviul provocat de cele trei articole scrise de Mircea Mihăieş şi publicate în România literară şi în Cotidianul, în care profesorul Ion Ianoşi era considerat ca făcând parte din tagma celor care ar trebui „să renunţe la neruşinare şi la nesimţire” şi să-⁠şi asume trecutul de „instructor al CC”. Care era trecutul pe care trebuia să şi-⁠l asume Ion Ianoşi? Care era vina sa, ce făcuse? De ce îl atacase Mircea Mihăieş? În articolele sale, Mircea Mihăieş nu producea nici o dovadă, nu convinsese prezentând fapte. Este Ion Ianoşi intruchiparea „răului absolut” al comunismului? De când şi de ce? Care sunt faptele de incriminat?

Ovidiu Şimonca: De ce credeţi că v-⁠a atacat Mircea Mihăieş? De ce credeţi că a spus să renuntaţi la „neruşinare şi la nesimţire”?

Ion Ianoşi: El spune mai mult. Spune că nu cere, de pildă, să mi se ia pensia. Dar cum ar putea să ceară să mi se ia pensia? Eu am dobândit pensia, ca orice cetăţean, pe baza muncii de 50 de ani la facultate. În ce calitate ar putea să ceară să mi se ia pensia? Am fost extrem de mirat şi şocat de aceste trei articole (oare va fi un întreg serial?). Şi am început să mă întreb: de ce oamenii au doua feţe? Mircea Mihăieş se ocupă de cultura anglo-⁠saxonă şi eu îi citesc cu interes acele articole sau cărţi. Pe de altă parte, vine şi spune că nu cere să mi se ia pensia. Încă un exemplu: un foarte bun profesionist în studii biblice, Cristian Bădiliţă, pe care îl stimez foarte mult pentru ediţia Septuaginta, publică câte un articol care nu concordă în nici un fel, prin violenţă, cu această atitudine de cărturar creştin. În cazul lui Mircea Mihăieş, omul nu-⁠mi cunoaşte în detaliu nici viaţa, nici munca, i s-⁠a năzărit o chestiune prin ricoşeu, cred eu. El viza, de fapt, pe altcineva, şi atunci şi-⁠a abătut furia asupra mea. („Am obsesia de a nu ascunde nimic din trecutul meu“. Interviu cu Ion IANOŞI, Nr. 52 (309) / 23 februarie -⁠ 1 martie 2006)

Nicolae Breban
Grupul de „veleitari” care se auto-⁠constituie ca „noua elită”

Înşirarea celor trei nume citate mai sus [H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu] sub eticheta de veleitari va provoca o oarecare surpriză în mintea nu puţinora care s-⁠au obişnuit, în cele mai bine de două decenii ce au trecut de la căderea comunismului, să-⁠i considere mai ales şi doar pe aceştia drept „noile valori”, de parcă odată cu căderea unui sistem politic, oricât de opresiv, de tiranic, de revoltător, societatea umană trebuie să şteargă cu buretele nicolae-breban-foto-10spiritele de excepţie care au trăit şi au creat în acest răstimp. De parcă uriaşa şcoală rusă de proză a secolului al XIX-⁠lea, ilustrată de spirite precum Gogol, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi alţii, trebuia aruncată la coş doar pentru că aceştia au trăit şi creat sub barbara Ohrană ţaristă, la bunul plac al ţarului, cnejilor şi Bisericii pravoslavnice. La fel geniala falangă de filosofi şi literaţi din ducatele germane din secolele al XVIII-⁠lea şi al XIX-⁠lea, trăitori sub arbitrariul prinţilor, regilor şi Bisericii autocrate. Etc. etc. Nu le contestăm acestor „trei”, ca şi unor acoliţi ai lor, unele marcate semne ale inteligenţei, culturii, talentului scriitoricesc, cu doi dinre ei, Pleşu şi Liiceanu, am fost chiar prieten destul de apropiat în vremuri grele pentru noi toţi şi mai ales pentru dânşii, când nu erau luaţi în seamă de nimeni şi nu reuşeau să publice. E adevărat că le-⁠am arătat o anume consideraţie, i-⁠am primit în casă şi i-⁠am prezentat unor prieteni-⁠colegi nu numai pentru că dădeau evidente semne de talent şi interes real cultural, dar şi pentru că veneau dintr-⁠o ciudată „şcoală” de filosofie idealistă, instalată într-⁠o cabană la munte, la Păltiniş, unde un bătrân filosof găsea timp şi energie să se înconjoare de emuli. Da, e vorba de filosoful Constantin Noica, ultimul nostru mare filosof – noi, vai, o ţară, o cultură cu atât de puţini gânditori de marcă! – un gânditor, un filosof căruia cei doi i-⁠au promis că-⁠l vor urma în carieră şi vocaţie. Dar, iată că după decenii lungi, cele două personalităţi culturale de care vorbim, A. Pleşu şi G. Liiceanu, nu s-⁠au ţinut de cuvânt faţă de mentorul lor; după două sau trei volume interesante de critică şi teorie a artei plastice româneşti şi un opuscul interesant în jurul Eticei, numit Minima moralia, Pleşu a obosit brusc şi s-⁠a întors cu spatele spre importanta şi extrem de creatoarea zonă a artei plastice româneşti care, sub comunism, dar şi până azi, produce opere remarcabile şi iscă personalităţi de prim rang în pictură, sculptură şi grafică. Având formidabila ocazie de a-⁠i urma pe excelenţii critici şi susţinători ai şcolii româneşti de Belle-⁠Arte, un P. Comarnescu, Schileru, Dan Hăulică. A fost însă atras de posturi de ministru în cultură şi la Externe, devenind magnat al unor burse şi jurii etc., producând vreo două titluri ceva mai interesante, pe care eu, personal, nu prea ştiu unde să le încadrez, vizând marile sale pretenţii – teme ce se ocupă cu ierarhia şi rolul Îngerilor sau cu Graiul păsărilor. În plus, se înţelege, aşa-⁠zisele şi banalele florilegii de articole şi foiletoane, unde putem citi tot feluri de sfaturi şi maxime populare, spuse voit pretenţios, cu o afişată cheltuială de morgă şi paradoxuri, difuzate cu sârg şi la televizor. Îngroşând vraful de cărţulii tot mai numeroase şi mai arogante cu care nu puţini dintre cei aşa-⁠zis mai tineri, încearcă să-⁠şi construiască o temelie a CV-⁠ului. (…) Cei trei „veleitari” amintiţi mai sus nu ar fi avut, după Revoluţie, cine ştie ce succes sau rezonanţă în lumea politică şi culturală românească, dacă nu li s-⁠ar fi alăturat N. Manolescu. Ieşit la rândul lui din comunism cu o aură şi un prestigiu important, unic chiar şi în sferele politicii. Fapt care, probabil, i-⁠a şi sugerat o falsă idee de perspectivă a propriului destin – o carieră politică.

Lipsit total de experienţă în această zonă, ocrotit decenii la rând de umbrela politrucului G. Ivaşcu, amic şi protejat al lui Gh. Dej şi Maurer, N. Manolescu a demonstrat, într-⁠adevăr, spirit critic şi adeseori îndrăzneală pertinentă în judecăţile sale de valoare. E drept că s-⁠a bucurat, ca nici un alt critic din generaţia sa, de rubrici fixe, timp de decenii, la cele două mari reviste culturale ale comuniştilor, Contemporanul şi România literară, în consecinţă se afla în nomenclatorul comitetului central, chiar dacă, cum se mândreşte, nu a fost membru de partid. Dar în acei ani confuji şi sterili de după Revoluţie – şandramaua comunistă românească a căzut, cel mai spectaculos şi mai barbar faţă de suratele sale de soartă politică din nord! – nu un ins lipsit de rutină politică şi de exerciţiu cinic minimal în relaţiile sau în manipularea umană cum era Manolescu, dar chiar şi cineva cu experienţă specifică şi cu relaţiile necesare acelui moment nu avea şanse la o reală carieră în zonă. Cu atât mai puţin cineva care pretinde să devină preşedintele ţării, fără să facă temenele de rigoare corifeilor opoziţiei de atunci, dnii Raţiu şi Coposu, asistaţi activ de dna Blandiana, care l-⁠au preferat, după cum se ştie, pe un coleg al dânsului de la Universitate, cu mult mai puţin fudul şi mai maleabil ca personalitate. După zece ani, Manolescu se întoarce „scârbit” în lumea literelor, dar, ciudat, n-⁠o mai recunoaşte. Nu cumva pentru simplul fapt că el însuşi îi aplică o falsă oglindă, o aparent infimă, dar insistentă eroare de perspectivă? Vrând să răstoarne arta noastră poetică, a generaţiei şaizeci în sânul căreia s-⁠a format şi d-⁠sa, bazată mai ales pe un fel de autonomie estetică cu care am luptat, cu o anume eficienţă, contra molozului realist socialist şi chiar şi contra arogantului militantism sartrian, şi încercând, cu un aplomb şi vehemenţă fără de măsură să aplice aşa-⁠zisul post-⁠modernism de factură autohtonă. Fapt de care au uzat şi abuzat cohorte de tineri sau mai puţin tineri, cu talent sau fără, de-⁠a valma, într-⁠un iureş al răsturnării şi ridiculizării tuturor normelor aproape ale creaţiei în proză şi poezie, creând astfel o zonă tumultuoasă, vagă şi falsă, a lumii literare, aer şi lume în care se rătăcesc şi se pierd nu numai lectorii numeroşi ai literelor române, dar şi mulţi debutanţi „cinstiţi”, inşi care sunt dispuşi să-⁠şi asume destinul aspru şi aproape legendar al unui artist sau scriitor.

De la o vreme, simpaticul, finul, deschisul şi comprehensivul N. Manolescu de altă dată, contagiindu-⁠se probabil de la noii săi prieteni, cu osebire antrenat de fiorosul de mucava, excelentul librar ce a devenit G.Liiceanu, uitând de modelul calm şi blând, înţelept, al lui Lovinescu sau de candoarea rară, briliantă uneori a lui G. Călinescu, se erijează el însuşi într-⁠un fel de instanţă morală cu mult „deasupra literelor” şi îndrăzneşte să „tragă de urechi” şi să condamne, pur şi simplu, creatori care îi întrec cu mult măsura, precum Constantin Noica sau Adrian Marino. Nu, noi nu-⁠l judecăm aici pe cel care a fost un redutabil critic şi istoric literar, deşi d-⁠sa are aroganţa s-⁠o facă în ce ne priveşte. Ba, la un text mai aspru semnat de mine, după ce am auzit că vehiculează prin şedinţe tot felul de mai mici sau mai mari zvonuri calomnioase în ce ne priveşte, a îndrăznit să tipărească negru pe alb, în revista pe care o conduce, că eu aş fi însemnat de un fel de „infirmitate morală”. Acuza că aş fi bolnav moral e un lucru extrem de grav şi înalt păgubitor pentru creditul şi prestigiul unui romancier care, în vremuri dificile nu numai pentru cultura, dar şi pentru naţia sa, s-⁠a încărcat cu o operă ce viza modernizarea radicală a romanului românesc. Ca şi redeşteptarea speranţei în valorile acestei naţiuni, în unitatea spiritului ei şi în legitimitatea, dincolo de politică şi de vremuri, a geniului naţional. (N. Breban, Oportuniştii culturali (I, II, II), fragment, în Contemporanul, nr. 5, 6, 7/ 2013)

Theodor Codreanu
Revizionismul ca impostură culturală

Orice impostură îşi are momentul ei de grandoare, altfel ar trece neobservată pe lângă noi şi lipsită, fireşte, de orice glorie. Mai mult de atât: impostura se arată de fiecare dată sub masca adevărului, „demască” miturile inventând moda „demitizărilor”, când ea însăşi e întruchiparea mistificărilor, cădere în mitologie şi în „semibarbarie”, cum ar spune Eminescu, cel supus, de aceiaşi impostori, „demitizării”. Poate că sintagma oportunişti culturali ar fi mai potrivită. A folosit-⁠o, în ultima vreme, Nicolae Breban în legătură cu un eveniment cărturăresc de la Paris (dar nu numai), derulat sub auspiciile Institutului Cultural Român. Din păcate, fenomenul ascunde un vast hăţiTheodor-Codreanu-pozaş labirintic al istoriei româneşti din ultimii şaptezeci de ani, decelabil cu ochiul de laser al geniului romanesc (vezi Singura cale, romanul lui Nicolae Breban), dar şi cu spiritul critic al cercetării oneste, capabile a nu se lăsa prinsă în jocurile ideologice ale puterii. Ceva din acest spirit se găseşte în recenta carte a doamnei Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, apărută în Colecţia „Aula magna” a Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.

Se cunoaşte teoria lovinesciană a „mutaţiei valorilor estetice”, care atrage după sine necesitatea relecturii şi a revizuirilor critice din perspectiva a ceea ce s-⁠a numit saeculum, dar strâns legat de criteriul estetic, fără ingerinţe etice, ideologice şi politice. După cotitura istorică din 1989, s-⁠a declanşat a cincea revizuire postlovinesciană, conform inventarului identificat de Mircea Iorgulescu, într-⁠un articol luat ca argument de Nicoleta Sălcudeanu. Marea surpriză e că tocmai în primii ani de libertate postcomunistă criteriul estetic al revizuirilor este brutal ocultat în favoarea unor criterii extraestetice. E ceea ce Mircea Iorgulescu numeşte „a cincea revizuire postlovinesciană”, cea mai ciudată dintre toate şi cea mai antilovinesciană, încât „există o paradoxală similitudine-⁠similaritate între atitudinea revizionistă postcomunistă cu cea realist socialistă. Ceea ce au în comun este radicalismul politic şi iacobinismul etic.” În 1990, au reapărut procurorii vehement justiţiari, cerând, ca în anii 1947-⁠1964, epurări, excluderi, interdicţii etc. Tocmai când ne aşteptam la un „triumf al lovinescianismului”, s-⁠a produs o deturnare regretabilă de la estetic, revizuirile devenind revizionism, „folosit pe scară largă în accepţia primitivă de revizuire a literaturii după criterii politice şi etice, de către justiţiari autoproclamaţi” (Mircea Iorgulescu). Paul Goma i-⁠a numit, în Jurnale, „disidenţi autocronici”, campioni, peste noapte, ai „anticomunismului”, după ce decenii bune au „rezistat prin cultură”, tăcând mâlc şi beneficiind de avantajele oferite de regim. Singurul element lovinescian supravieţuitor în ethosul revizioniştilor a fost mimetismul. Contaminarea mimetică însă nu a venit prin raportare la marea cultură occidentală, ci la „grupul din Paris” întruchipat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. Astfel, marea surpriză e că trădarea lovinescianismului a venit tocmai de la fiica lui E. Lovinescu! Criteriul etic realist socialist a fost reintrodus sub formula est-⁠etică, preluată şi aceasta, tot prin contaminare mimetică, de la Timothy Garton Ash. Mă îndoiesc însă că o simplă expunere obiectivă a faptelor poate avea darul de a lămuri enigma care se ascunde dincolo de fenomenul revizionist postdecembrist.” (fragment, v. Contemporanul, nr. 10, 11, 12/ 2013; nr. 1/ 2014)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest