Contemporanul » Ancheta Conte » Ioan-Aurel Pop: Nicolae Noica despre Ateneul Român

Ioan-Aurel Pop: Nicolae Noica despre Ateneul Român

Dincolo de literatură, între 1859 şi 1918 s-⁠a produs modernizarea rapidă a societăţii româneşti, în funcţie de programul Revoluţiei de la 1848-⁠1849, pus în practică tocmai în acele decenii: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea Principatelor, unificarea instituţională, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, reforma justiţiei, adoptarea Constituţiei, crearea Academiei Române, venirea dinastiei de Hohenzollern, adoptarea leului ca monedă naţională, cucerirea şi recunoaşterea independenţei absolute, unirea Dobrogei cu România, crearea Băncii Naţionale, crearea Regatului României, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Marea Unire etc.

Ateneul Român, ridicat în linii mari între 1886 şi 1888, a fost un act energic al naţiunii române, ghidată bine de elita sa de-⁠atunci, formată mai mult din oameni de stat şi intelectuali autentici decât din politicieni şi semidocţi. Cred că acesta este mesajul recentelor cărţi despre soarta monumentalei construcţii, scrise cu atâta dăruire, pasiune, competenţă şi pricepere de profesorul inginer Nateneul-roman-Athenaeum-contemporanulicolae Noica, fost ministru al lucrărilor publice. Cartea despre constructorii edificiului reconstituie pe bază de surse ceea ce a fost, aşa cum se cuvine să procedeze orice istoric, iar profesorul Noica a devenit, de ani buni, un adevărat istoric, depăşind stadiul unui pasionat de istorie. Pasionatul citeşte mult şi ştie mult, comentează şi îşi spune părerea, pe când istoricul (specialistul) cercetează în arhive, compară şi cântăreşte, fiind capabil să stabilească adevărul (relativ, cum este el) şi să reconstituie fresce din viaţa trecută. Opiniile despre trecut ale diletantului se bazează pe impresii, pe când opiniile specialistului izvorăsc din realitatea cunoscută, refăcută, renăscută chiar, cu metodele ştiinţei. Nicolae Noica este un astfel de căutător avizat, obişnuit cu documentul şi cu descifrarea mesajelor sale.

Ateneul a fost o mare provocare adresată de câţiva români bravi propriului popor. „Daţi un leu pentru Ateneu” este o expresie cu valoare proverbială, intrată în istorie. Portretele acestor români – Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, Albert Galeron, Alexandru Orăscu, Dobre Nicolau, Ion Mincu, Constantin Băicoianu, Leonida Negrescu şi alţii, vegheaţi şi lăsaţi să lucreze de guvernanţi înţelepţi, ca Ion C. Brătianu sau de principi/ regi luminaţi, precum Carol I – sunt schiţate sau chiar desenate cu forţă de către autor. Sunt urmărite toate etapele ma­rii întreprinderi, de la momentul fondării Societăţii „Ateneul Român”, în 1865, la ridicarea clădirii centrale între 1886-⁠1888 şi de la lucrările de construcţie pentru completarea şi termina­rea Palatului Ateneului dintre anii 1893-⁠1896 până la întrunirea parlamentului reunit de după Primul Război Mondial. A doua carte, dedicată Marii Fresce şinicolae-noica-inginer-contemporanul maestrului Costin Petrescu, evocă cea din urmă etapă, prin care spaţiul lăsat liber de jur-împrejurul sălii centrale s-⁠a umplut cu tot trecutul românesc, sublimat în cele mai înălţătoare scene ale sale. Această lucrare reproduce albumul pliant al Marii Fresce, publicat în 1938, cu o prefaţă de Gheorghe Adamescu şi cu explicaţia scenelor frescei descrisă de Costin Petrescu. Confesiunea profesorului Nicolae Noica merită cunoscută şi reţinută pentru istorie: „Am avut şansa să găsesc această lucrare remarcabilă în biblioteca tatălui meu. Cu ceva vreme în urmă am fost impresionat găsind şi citind rândurile scrise de Costin Petrescu la 15 octombrie 1950. El spunea: „Astăzi, la vârsta de 78 de ani, privesc liniştit la zădărnicia atâtor ani, ţesuţi de muncă fără răgaz, de iluzii şi atâtea deziluzii, aşteptând resemnat fatalul final şi, cu el, trecerea în completă uitare”. Ce text amar, al unui mare artist! Dar şi cât adevăr! Să ne amintim că regimul comunist, instaurat în 1948, a încercat chiar acoperirea amintirii sale (impozanta frescă de la Ateneul Român) cu o pânză a uitării. Vremelnică încercare, neputincioasă cârpă a ruşinii”. Şi totuşi, Costin Petrescu nu a rămas în uitare!

Amintesc aici – în treacăt – că pictorul Costin Petrescu a executat şi fresca „Prin cultură la libertate”, din sala mare (Auditorium Maximum) a Colegiului Academic al Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj, construcţie ridicată între 1934 şi 1937. Fresca înfăţişează întreaga istorie culturală a românilor transilvăneni, de la venirea romanilor conduşi de împăratul Traian până la Marea Unire. Şi aceasta a avut o soartă tristă: după ocuparea nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, fresca a fost martelată şi acoperită cu tencuială, rămânând aşa în tot timpul regimului comunist.

Construcţia Ateneului Român s-⁠a realizat într-⁠o perioadă foarte dinamică a istoriei noastre, de după unirea din 1859, când se creau cu mare repeziciune instituţii de model occidental, pentru a ieşi din faimoasele „forme fără fond” (ale lui Titu Maiorescu) şi a realiza „sincronizarea” culturii noastre (cum avea să spună Eugen Lovinescu ulterior) cu cea de succes din Europa. Nu toţi contemporanii erau încântaţi şi impresionaţi pozitiv de ceea ce se întâmpla atunci şi nici conştienţi de opera constructivă petrecută sub ochii lor. Să ne amintim numai de Mihai Eminescu şi de Ion Luca Caragiale. Cel dintâi, cum ştim cu toţii, avea să scrie cu amar în Scrisoarea I: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/ I-⁠e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!/ Şi această ciumă-⁠n lume şi aceste creaturi/ Nici ruşine n-⁠au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-⁠a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!” sau „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-⁠i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-⁠a sila sa-⁠i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”. În „Epigonii”, poetul e la fel de necruţător cu sine şi cu generaţia sa: „Iar noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari în patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-⁠un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-⁠i lustru fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”. Despre Caragiale, ce să mai spunem? Ridiculizarea societăţii româneşti de mahala, a clasei politice – formate din gângavi, demagogi, parveniţi, jefuitori şi inculţi – atinge apogeul. Dacă am rămâne doar la aceste lecturi (şi la altele câteva), am putea crede că toţi liderii românilor de-⁠atunci au fost iresponsabili şi că nu s-⁠au făcut decât rele în acei ani.

Or, revenind la judecata istoriei şi ignorând impresiile negative ale unora dintre aceşti contemporani de marcă, observăm cu totul altceva. De exemplu, perioada de atunci este numită în literatură epoca clasicilor – a lui Creangă, Slavici, Eminescu, Alecsandri, Caragiale – adică a marilor modele care au ilustrat direcţii şi curente şi din care s-⁠au desprins direcţii şi curente, prin emulii lor. Dar, dincolo de literatură, între 1859 şi 1918 s-⁠a produs modernizarea rapidă a societăţii româneşti, în funcţie de programul Revoluţiei de la 1848-⁠1849, pus în practică tocmai în acele decenii: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea Principatelor, unificarea instituţională, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, reforma justiţiei, adoptarea Constituţiei, crearea Academiei Române, venirea dinastiei de Hohenzollern, adoptarea leului ca monedă naţională, cucerirea şi recunoaşterea independenţei absolute, unirea Dobrogei cu România, crearea Băncii Naţionale, crearea Regatului României, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Marea Unire etc. Între toate aceste împliniri, formarea Societăţii „Ateneul Român” şi ridicarea Ateneului şi apoi împodobirea lui cu Marea Frescă, prin forţa întregii naţiuni, se situează în prim plan şi reprezintă acte de mare responsabilitate culturală şi civică.

Atunci, ştiind toate acestea, cum pot fi judecăţile de valoare despre epoca şi lumea de-⁠atunci aşa de diferite sau chiar diametral opuse? Cel mai general răspuns este simplu: stă în firea omenească să fie aşa, adică să fie contradictorie şi ciudată! Mai concret, de-⁠a lungul timpului, aproape toţi oamenii şi-⁠au criticat aspru vremea lor, lumea lor, comunitatea lor, viaţa lor. Lăudătorii au fost mai ales conducătorii aflaţi la putere şi cei „stimulaţi” de aceştia s-⁠o facă. În Evul Mediu, au scris bine (pozitiv) mai ales cronicarii plătiţi. În al doilea rând, oamenii nu acordă statut de „vârstă de aur” epocii pe care o trăiesc, ci unor epoci trecute. Astfel, tot ce a fost rău într-⁠un timp se estompează şi se pierde pentru mulţi, în favoarea faptelor strălucitoare, a împlinirilor de seamă. La Eminescu, ca la orice romantic care se respectă, „epoca de aur” este Evul Mediu, sunt voievozii şi rapsozii (în Occident, menestrelii şi trubadurii), cronicarii care scriau „cu pană de gâscă şi minte de aur” (nu „cu pană de aur şi minte de gâscă”, precum unii dintre cei din jurul său). Evident, noi, generaţia noastră, facem la fel: tot ce se întâmplă în timpul nostru, în locurile noastre şi preajma noastră – dacă nu suntem protagonişti a ceea ce se întâmplă – este rău, demn de dispreţ, demn de milă, aducător de neşansă, prevestitor de viitor sumbru etc. Or, deşi se petrec sub ochii noştri multe rele şi chiar cataclisme, lumea noastră nu este chiar o comedie neagră sau o tragedie nemaiîntâlnită. Iar intelectualii – mai ales cei care scriu pentru public – au datoria să nu fie prăpăstioşi, catastrofici, defetişti şi iremediabil pesimişti.

Profesorul şi inginerul Nicolae Noica este – prin ceea ce cercetează şi scrie şi prin felul cum investighează şi publică – un învăţător al neamului, un stimulator al virtuţilor acestui popor. Face acest lucru deplin conştient că „va da seamă de ale sale câte scrie” şi o face urmărind mereu criteriul adevărului. Domnia Sa nu amăgeşte pe nimeni, ci îndeamnă la cunoaşterea vieţii trecute, la scoaterea din uitare a celor care au construit şi nu au distrus, ceea ce nu este puţin lucru! Printre rânduri, ne spune că cei care ponegresc mereu şi relevă numai prevestiri rele – precum Casandra – fac în Cetate o lucrare malefică, deoarece, repetând mereu pilde despre ceea ce este şi a fost rău, ajung să-⁠i convingă pe unii oameni că nu se mai poate face nimic, că ne-⁠am născut perdanţi, că am trăit în stadiu larvar şi că vom muri în letargie, anonimat şi uitare. Concluzia pentru aceştia este clară: nu se mai poate face nimic, fiindcă românii nu au făcut niciodată nimic!

L-⁠am urmărit pe profesorul Noica în anii din urmă şi mi-⁠a plăcut să-⁠l văd implicat şi activ, preocupat de educaţie, de tineret, de idealuri, de viitor, de români şi de România. Domnia sa ne spune mereu să nu uităm că România există prin noi, dar şi prin cei care ne-⁠au precedat, prin constructorii ei, că românii care au fost capabili să facă Ţara au făcut şi clădiri nemuritoare, de piatră şi de zid, de lemn şi de beton, de metal şi sticlă. Poate că vocaţia noastră constructivă nu a fost spectaculară de la început! Ştim sigur că strămoşii mai îndepărtaţi au stat în bordeie, în case de lemn, în case de chirpici, că au flămânzit adesea, că s-⁠au chinuit cu viaţa lor modestă. Dar alţii au stat în curţi domneşti şi în palate, au mers la biserici trainice, ca cele din Ţara Haţegului (datate de prin secolele XII-⁠XIII), au făcut drumuri şi poduri, mori, fabrici şi porturi etc. adică au trăit, au vieţuit, au supravieţuit şi convieţuit. A le spune mereu tinerilor că am fost ultimii oameni, că nu am fost capabili de nimic, că am fost laşi şi trădători, că am trăit rău etc. este fals şi contraproductiv.

Cărţile profesorului şi ministrului Noica sunt un elogiu adus realismului, cumpătării şi adevărului. Ele pledează pentru calea de mijloc care este de aur. Ele arată că au fost şi români responsabili, talentaţi, sincer preocupaţi de neam şi de ţară, parcimonioşi cu banul public, ordonaţi, organizaţi şi disciplinaţi, demni şi sinceri. Nu avem de-⁠a face cu o laudă nejustificată adusă românilor, ci cu restituirea faptelor românilor, ceea ce nu este puţin lucru. Ne luăm cu viaţa, ne criticăm semenii, ne autocriticăm până la autoflagelare, le spunem oaspeţilor numai relele prin care trecem – dar le augmentăm, le exagerăm cu bună ştiinţă – ca şi cum am trăi un timp apocaliptic, într-⁠o ţară fără căpătâi. Acest fel de a ponegri ţara şi realităţile ei, de a exagera răul şi de exalta aspectele negative nu este un atribut general-uman, ci un „dar” tipic românesc, o manieră în care românii nu sunt întrecuţi de nimeni.

Câte un impuls spre echilibru – precum cărţile de faţă – vin ca un balsam, ca o undă de speranţă, ca o reparaţie morală, ca o chemare la realism. Aşa se cuvine să facă învăţătorii neamului, iar autorul invocat aici este un astfel de învăţător pentru poporul român. E drept că are şi sprijin şi susţinători în lume şi, mai ales, în acest templu al stabilităţii noastre, care este Banca Naţională a României. Elogiul nostru se îndreaptă, de aceea, deopotrivă spre intelectualul Nicolae Noica şi spre cei care mai înţeleg astăzi misiunea de mecenat şi de donator, despuind banul de interese şi înnobilându-⁠l cu sentimente înalte.

Cluj-⁠Napoca, 1 iunie 2016

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest