Din ultimul număr:
Contemporanul » Ancheta Conte » Ioan-⁠⁠Aurel Pop: George Coşbuc şi Evul Mediu (poetic) românesc

Ioan-⁠⁠Aurel Pop: George Coşbuc şi Evul Mediu (poetic) românesc

Coşbuc s-⁠⁠a născut în anul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, al sosirii principelui Carol I, al adoptării primei constituţii a României, al fondării Academiei Române, al începutului afirmării internaţionale a României moderne

George Coşbuc face parte din generaţia care urmează celei eminesciene, fără ca marile probleme ale societăţii româneşti semnalate de scriitorii anilor 1860-⁠⁠1890 să se fi rezolvat până la el. De aceea, mulţi dintre marii creatori de atunci erau implicaţi şi social-⁠⁠politic şi cultural, fiind conştienţi că pot edifica o lume mai bună, mai dreaptă, mai prosperă. Astfel, pentru cei mai mulţi, fie că erau literaţi, fie artişti plastici, muzicieni sau chiar oameni şi ştiinţele exacte, apelul la trecut devenea esenţial. Trecutul – „vârstă de aur” pentru contemporanii tuturor timpurilor – trebuia reînviat cu varii mijloace, spre a însufleţi cu gloria sa o lume decăzută (cum era văzută societatea din vremea lui Coşbuc, pe care noi o numim, însă, a „clasicilor literaturii române”).

În acest spirit, George Coşbuc a trezit la viaţă tot trecutul românesc, de la daci şi romani până la Războiul de independenţă (1877-⁠⁠1878), la răscoalele din 1888 sau la tumultul ţărănesc din 1907 (evenimente care pentru poet nu erau tocmai trecut, ci erau, cum am zice azi, „istorie trăită” sau „istorie recentă”). În această panoramă, Evul Mediu românesc ocupă un loc special. Evocările medievale încep cu voievodul transilvănean Gelu (Gelou), portretizat dramatic în „Moartea lui Gelu” sau în „Şi-⁠⁠adânc de-⁠⁠acum mormântul”. Vin apoi elogiul făcut Oltului („Cântecul vechi al Oltului”), râul care ne-⁠⁠a apărat de tătari, alt elogiu, făcut Prutului („Prutul”), stavilă în faţa turcilor şi cazacilor, pentru a ne perinda mai departe pe scena istoriei regi trufaşi, precum „Carol Robert”, cel învins de Basarab, sau voievozi români precum Ştefan cel Mare, de dimensiuni mitice („Ştefan-⁠⁠Vodă”, „Mortul de la Putna”, „Voichiţa lui Ştefan”), „Ştefăniţă-⁠⁠Vodă” sau „Vlad-⁠Vodă Călugărul” ori dregători ca pârcălabul Golia („Golia ticălosul”), trădătorul lui Ion Vodă cel Cumplit. Din galerie nu lipseşte nici principele unificator Mihai Viteazul, luptător pentru cauza creştină, un adevărat „munte”, zugrăvit în „Paşa-⁠⁠Hassan”. Cu astfel de versuri, dar mai ales cu poezia sa despre satul românesc – satul românesc dintotdeauna şi de oriunde – a devenit cel mai popular (mai receptat de popor) poet român de până la Primul Război Mondial.

Pentru alcătuirea frescei istorice a Evului Mediu, George Coşbuc s-⁠⁠a informat şi chiar a studiat temeinic izvoarele. De aceea, de exemplu, în poezia „Carol Robert”, imaginaţia autorului este mereu cenzurată de izvorul istoric sau de lectura unor texte ale specialiştilor. Prima strofă reflectă dispreţul regelui Ungariei şi al armatei sale faţă de Basarab şi ţara sa: „Stăpânul ţării feudale/ Râdea de Basarab, pe cale/ Venind cu sutele de-⁠⁠arcaşi/ Turnaţi în zale,/ Ce-⁠⁠i pentru-⁠⁠aceşti viteji ostaşi/ O ţară largă de trei paşi?”. Trufia regelui Carol Robert – proaspăt venit, cu greu, pe tronul Ungariei, dintr-⁠⁠o dinastie vestită a Occidentului, Anjou – era bine cunoscută în Europa vremii. Pe de altă parte, la 1330, într-⁠⁠adevăr, Regatul Ungariei şi celelalte regate şi ţări cuprinse în el aveau cam 350 000 de km pătraţi, pe când Ţara Românească dacă avea vreo 60 000 – 70 000 de km pătraţi. Sigur, în condiţiile relativităţii frontierelor de atunci şi a autorităţii suverane mai mult personale decât teritoriale – conform concepţiei despre putere de atunci – suprafaţa pare să nu fi contat prea mult, dar, în mentalul colectiv, avea importanţa sa. Soldaţii lui Carol Robert erau mulţi, erau îmbrăcaţi în zale şi erau viteji, pe când inamicul era aproape neglijabil, cu „o ţară largă de trei paşi”, adică minusculă. Dispreţul vine şi din calitatea lui Basarab de vechi vasal al regelui ungar. Mai departe, versurile lui George Coşbuc ţin seamă de mărturiile „Cronicii pictate de la Viena”, care, la data scrierii poeziei (1903) cunoştea două ediţii scoase în Ungaria (1867 şi 1883). Tonul de desconsiderare continuă: „Sărmanul vodă, cum îl cheamă,/ O fi-⁠⁠n pământ acum de teamă!/ Ce minte-⁠⁠o să-⁠⁠l învăţ! Să-⁠⁠l fac/ Să ţie seamă/ Că eu sunt eu, şi nu mă-⁠⁠mpac/ C-⁠⁠un biet ca el, cioban sărac!”. În izvorul menţionat, după relatarea conţinutului soliei trimise de Basarab, se spune: „Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-⁠⁠le: Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.” Prin urmare, regele bănuia că voievodul român era ascuns („în pământ”) şi îl numeşte păstor (în poezie „cioban”). Ideea de păstor (cioban) are două înţelesuri aici: sărăcia, fiind­că păzitorii de oi sunt prin natura lor oameni umili şi supunerea, slujirea, adică vasalitatea. Faptul reiese din stofa a treia, care reia pasaje aproape cuvânt cu cuvânt din vechea cronică: „Uitat-⁠⁠a că-⁠⁠i născut să fie/ Păstor de oi şi slugă mie?/ De barbă însă am să-⁠⁠l scot/ Din vizunie./ Ce câini îl apără? Socot/ Să-⁠⁠l spânzur eu cu câini cu tot!”. Definirea vasalului drept „păstor de oi” are, în cazul românilor cuprinşi în Ungaria, un sens special, fiindcă acei români erau singurii din regat care datorau suveranului o taxă specială, numită datul oilor sau „cincizecimea oilor” (quinquagesima ovium) ori chiar „cincizecimea valahilor” (quinquagesima Valachorum). Prin urmare, românii, în frunte cu voievodul lor, erau – în viziunea elitară ungară – „păstori” şi la propriu (ciobani) şi la figurat (supuşi). În ambele înţelesuri, era însă cuprins dispreţul.

În continuare, pe aceeaşi linie de desconsiderare, regele citeşte înaintea oştirii textul soliei valahului: „Mărite crai! Îţi spui prin carte,/ Că vecinic dinspre-⁠⁠a noastră parte/ Vrem binele! Suntem cei foşti/ Şi mai departe/ Şi-⁠⁠acum tu uiţi că ne cunoşti/ Şi-⁠⁠alergi în strângere de oşti!/ Eu sunt mai slab. Zic eu de mine./ V-⁠⁠am dat hăraci, că se cuvine,/ Pe plac eu multe v-⁠⁠am făcut/ Să fie bine.// Voi Severinul l-⁠⁠aţi bătut:/ Vi-⁠⁠l las, măcar eu n-⁠⁠aş fi vrut!// Dar o rugare eu ţi-⁠⁠aş face:/ Să mi te-⁠⁠ntorci în bună pace,/ Să te fereşti, măria ta,/ De drumu-⁠⁠ncoace./ Că mai pe-⁠⁠aproape de veţi da/ Nici unul viu nu veţi scăpa!”. Şi în aceste versuri, fidelitatea faţă de cronică este aproape perfectă: „După ce regele a cuprins Severinul şi cetatea lui, le-⁠⁠a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-⁠⁠se aceas­ta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea, ca să-⁠⁠i spună regelui: Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-⁠⁠aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-⁠⁠l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia.” Expresii precum „regele a cuprins Severinul”, „să vă întoarceţi îndărăt cu pace”, „nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia” etc. par luate direct din cronică şi reproduse aproape identic. În urma lecturii mesajului lui Basarab, izbucneşte râsul dispreţuitor al regelui şi al oştirii sale, încât până şi „calul lui Robert” – spune poetul – „s-⁠⁠a dat cu spaimă-⁠⁠n lături”, nu de vorbele lui Basarab, ci din pricina acelui râs. Ultimele versuri ale acestei strofe ironizează „prostia” voievodului, datorată nu bătrâneţii, ci faptului că era român („Nu-⁠⁠i prost românul că-⁠⁠i bătrân,/ E prost că-⁠⁠i minte de român”). Cu alte cuvinte, românii nu pot fi altminteri decât proşti. În acest moment, regele i se adresează ironic voievodului Toma, care ar fi fost ameninţat să-⁠⁠şi piardă Transilvania („Tomo, fii stăpân/ Că-⁠⁠ţi pierzi Ardealul!”). Este vorba despre voievodul Toma de Szécsény, pomenit în cronică, într-⁠⁠un pasaj care precedă descrierea expediţiei propriu-⁠⁠zise: „…În anul domnului 1330, regele şi-⁠⁠a adunat o mare oaste (…) şi, la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-⁠⁠a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui”. După cum se vede, pomenitul voievod al Transilvaniei a jucat un rol important în declanşarea expediţiei sud-⁠carpatice, visând, din câte se pare, să pună mâna el însuşi şi pe Ţara Românească, vecină, de altfel, cu Transilvania.

Epopeea în versuri continuă: oştile ungurilor „intrară adânc în munţii româneşti” şi nici măcar vulturii care aduceau veşti de oprire nu erau înţeleşi şi ascultaţi de trufaşii invadatori. Începutul bătăliei de la „o posadă” – loc strâmt între munţi, trecătoare îngustă – este relatat de George Coşbuc astfel: „Căci iată, colo, la strâmtoare,/ S-⁠⁠aude-⁠⁠un corn de vânătoare/ Şi multe-⁠⁠apoi chiuituri/ Răsunătoare./ Se umple codru-⁠ntreg de guri/ Şi ies românii din păduri.// Jucându-⁠⁠şi coiful alb pe creste/ Ei vin, şi nu le prinzi de veste,/ Năvalnic cad şi iuţi răsar/ Ca din poveste./ Ei intră-⁠⁠n desetul maghiar/ Şi unde-⁠⁠ajung, îl lasă rar”. În cronică, pasajul corespunzător este următorul: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-⁠⁠se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oştii regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”. Fragmentul din cronică este sintetizat de poet în imagini artistice, dar fără abatere de la textul istoric. Prin termenul „strâmtoare”, Coşbuc redă şi calea aceea îngustă, flancată de râpi înalte, ca o „corabie strâmtă”, dar şi situaţia strâmtorată în care se găseau adversarii românilor. „Mulţimea nenumărată a românilor” este sugerată de versurile „Se umple codru-⁠⁠ntreg de guri/ Şi ies românii din păduri”. Aici, spre a nu fi mai prejos decât invadatorii cei trufaşi, românii sunt înfăţişaţi „cu coiful alb pe creste”, deşi în miniaturile din Cronica pictată sunt prezentaţi cu haine miţoase şi cu căciuli de oaie pe cap, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Tragedia celor „mândri” îşi urmează cursul: „O, bieţi maghiari, striviţi în vale!/ Ce mândri-⁠⁠aţi mai venit pe cale,/ Atâtea sute de arcaşi/ Turnaţi în zale!/ Cum pier acum aceşti ostaşi/ În ţara largă de trei paşi!// Şi fala lor uitând-⁠⁠o toată/ Mureau zdrobiţi, şi ca să poată/ Să-⁠⁠şi scape capul, rupţi şi goi/ Fugeau în gloată./ O, şi la ziua cea de-⁠⁠apoi/ Vor râde-⁠⁠aceste văi de voi!”. În cronică, pasajul sună astfel: „Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili, iar numărul lor nu se poate socoti…”.

Regele complet dezorientat, speriat şi umilit, dă curajul clamat anterior pe o soluţie laşă: „Tu-⁠⁠n gând bolboroseai o rugă/ Şi nu gândeai decât la fugă,/ Şi-⁠⁠n spate, rege, tu ţi-⁠⁠ai pus/ Vest­mânt de slugă./ Un gând nebun mi te-⁠⁠a adus/ Şi-⁠⁠acum te bate Cel-⁠⁠de-⁠⁠sus!”. Izvorul narativ menţionat foloseşte aproape aceleaşi cuvinte: „Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-⁠⁠a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-⁠⁠l românii a fi însuşi regele, l-⁠⁠au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi”. Veşmântul regesc avea pe el stema familiei, a dinastiei, vizibilă de departe şi uşor de recunoscut. Îmbrăcat cu un „vestmânt de slugă”, suveranul apărea umilit pentru vecie. „Schimbarea însemnelor armelor” se referă la simbolurile stemei, numite şi în româneşti, uneori, „armoarii” (în franceză „armoiries”, iar în engleză „coat of arms”). Ironia sorţii a vrut ca regele cel neînţelept să intre în postură de slugă (îmbrăcând haină modestă, de supus), adică să ajungă întocmai ca românii stăpâniţi de o elită care-⁠⁠i numea „neam de slugă”. Versurile finale ilustrează morala întregii întâmplări, semnificaţia etică a „cumplitului dezastru”, a „căderii mulţimii de ostaşi, de principi şi de nobili”: „Venit-⁠⁠a Dumnezeu să certe/ Mândria ta, Carol Roberte!/ De nimeni n-⁠⁠ai voit s-⁠⁠asculţi,/ Cel Sfânt te ierte!/ Din pilda ta cunoaştem mulţi/ Că ştiu şi regii-⁠⁠umbla desculţi!”. Umilinţa supremă pentru un rege, aceea de a umbla desculţ, ca cerşetorii, este pedeapsa meritată, dată de Dumnezeu lui Carol Robert, spune poetul.

George Coşbuc a cunoscut, cu siguranţă, măcar una dintre cele două ediţii (rare), de până atunci, ale Cronicii pictate de la Viena: ediţia din 1867, a lui Francisc Toldy, consilier regesc şi director al Bibliotecii Universităţii din Pesta (oraşul Budapesta s-⁠⁠a născut abia în 1872) şi ediţia din 1883, scoasă de Matei Florian (M. Florianus), în colecţia Historiae Hungaricae Fontes domestici („Izvoarele interne ale istoriei Ungariei”), vol. II. A parcurs, desigur, textul în latineşte, în original, aşa cum a putut avea acces şi la literatura istorică în limba maghiară şi germană despre evenimentele din 1330. Prin urmare, poetul s-⁠⁠a documentat aidoma unui istoric, ca să poată scrie poezia comentată mai sus şi să reflecte, în limbaj artistic, realitatea din urmă cu multe secole aşa cum a fost.

Coşbuc s-⁠⁠a născut în anul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, al sosirii principelui Carol I, al adoptării primei constituţii a României, al fondării Academiei Române, al începutului afirmării internaţionale a României moderne. Pentru el însă, copil fiind în Ardeal, a contat mai mult atunci naşterea, la 1867, a monarhiei bicefale, a imperiului dualist austro-⁠⁠ungar, care a înăsprit mult viaţa minorităţilor naţionale, mai ales în partea răsăriteană (ungară), numită Transleitania. Poetul a cunoscut, prin urmare, umilinţele de copil şi tânăr român transilvan, obligat să trăiască uneori după rânduiala dictată de stăpânii maghiari. A încercat chiar să studieze la Universitatea chezaro-⁠⁠crăiască din Cluj, unde se învăţa numai în limba maghiară (de la o vreme, a fost permisă audierea unor cursuri de limba şi literatura română), dar, mânat de lipsurile materiale şi de presiunile la care a fost supus ca minoritar, a renunţat după un timp. Poetul a trăit în Ardealul natal prologul marii sărbători pe care autorităţile o pregăteau pentru „mileniul maghiar”, adică pentru împlinirea, în 1896, a o mie de ani de la venirea ungurilor în Pannonia. Manifestările în acest sens aveau să conducă la glorificarea pe toate căile a „geniului naţiunii ungare civilizatoare” în „Bazinul Carpatic” şi la umilirea naţionalităţilor, de la impunerea limbii unice maghiare peste tot, până la maghiarizarea sistematică a numelor nemaghiarilor, mai ales ale românilor (care formau peste două treimi din populaţie).

Din 1889, se stabileşte în Vechiul Regat, la Bucureşti. Baza solidă dobândită în liceul năsăudean şi pregătirea sa ca autodidact l-⁠⁠au dus la performanţe intelectuale deosebite: traducerea Divinei comedii de Dante Alighieri (mai întâi din germană, apoi din italiană), la care a lucrat două decenii; traducerea, în 1886-⁠⁠1887, a 480 de poezii din 92 de autori greci; în 1890, traduce „Cântece” din „Cartea cântecelor” a lui Gaius Catullus Vallerius. În 1896, se tipăreşte Eneida lui Vergiliu, în traducerea lui George Coşbuc. Tot atunci, traduce poemul „Mazepa” de Byron. Comedia în cinci acte „Parmeno” de Terentius. În antologia sanscrită scoasă la Craiova, publică traduceri din Rig-⁠⁠Veda, Mahabharata şi Ramayana. La Bucureşti, publică „Sacontala” de Kalidasa. Pentru traducerea Eneidei, primeşte premiul „Năsturel-⁠He­rescu” al Academiei Române. Din 1902 începe traducerea „Odiseei” de Homer. În 1904, văd lumina tiparului „Georgicele” lui Vergiliu, în traducerea poetului. Traduce şi „Bucolicele” aceluiaşi bard roman. În 1910, îi apare traducerea „Don Carlos” de Schiller. Ca recunoaştere a talentului poetic, dar şi a erudiţiei desăvârşite, a serviciilor făcute culturii româneşti în ansamblu, în 1916 este ales membru activ al Academiei Române. Se stinge în mai 1918, frânt de soartă după moartea, cu puţini ani înainte, a unicului fiu, Alexandru. L-⁠⁠au lăudat toţi scriitorii români de marcă, iar profesorul italian Ramiro Ortiz a publicat apoi, în 1925, un studiu intitulat „Dante şi Coşbuc”.

Coşbuc a cântat satul prezent, natura rurală, dar şi viaţa trecută, adică istoria. Ştia bine poetul că poporul are nevoie de încurajări la vremuri grele, când i se decidea soarta fără de el, ca de atâtea ori în istorie. Coşbuc ar fi vrut să-⁠⁠şi vadă naţiunea lui de „sate şi preoţi din Ardeal”, activă şi conştientă, capabilă să-⁠⁠şi ia soarta în propriile mâini şi să şi-⁠⁠o traseze singură. Iar când acest fapt era aproape de înfăptuire, la 1918, s-⁠⁠a stins, îndurerat, obosit şi bolnav, fără să-⁠⁠i vadă apoteoza. Coşbuc nu a fost un scriitor complicat şi criptic, ci simplu şi deschis. Aşa cum a explicat satul şi natura pe înţelesul tuturor, a povestit sfătos şi trecutul. Ţăranii români din toată România au înţeles trecutul românilor mai bine şi mai uşor din versurile lui George Coşbuc decât din tomurile erudite ale istoricilor. Iar Coşbuc – deşi mânat adesea de „zborul gândului”, deşi înflăcărat de pasiuni şi doruri, deşi atras de dialogul ima­ginat etc. – nu a părăsit firul istoriei reale. Între timp, gustul s-⁠⁠a modificat radical, fondul şi formele poeziei s-⁠⁠au schimbat, universul poetic s-⁠⁠a sofisticat, iar creaţia poetului de la Hordou pare unora desuetă şi facilă. Însă Coşbuc, ca şi mulţi alţi creatori de mare valoare, nu trebuie judecaţi, în primul rând, la scara veşniciei, ci, mai întâi, la aceea a timpului lor, cu idealurile şi ideile de-⁠⁠atunci. Din acest punct de vedere, George Coşbuc a fost „inimă-⁠⁠n inima neamului său”, cum se întâmpla la toate naţiunile de-⁠⁠atunci (mai ales la cele din centrul şi sud-⁠⁠estul Europei). Poziţiile conservatoare de atunci privilegiau păstrarea vechilor imperii – iar în partea noastră de Europă erau patru: german, austro-⁠⁠ungar, ţarist şi otoman – pe când ideile progresiste, avansate, în acord cu manifestul revoluţionar „libertate, egalitate, fraternitate”, erau cele care doreau emanciparea naţiunilor şi făurirea statelor naţionale unitare. Coşbuc a luptat pe „baricadele” literaturii şi culturii pentru libertatea poporului său, în mare parte risipit, înstrăinat şi oropsit, trimis să lupte pentru cauze străine, lăsat în incultură şi ignoranţă, pus la munci brute şi umilit. În ciuda acestor motive de tristeţe – ilustrate şi ele, mereu, în creaţia sa – poetul glorifică frumosul din iubire, din natură, din viaţa bucolică, dar şi din istoria medievală. Acest segment din istorie este pentru poet destul de îndepărtat, ca să devină mirific, eroic, glorios, pilduitor, majestuos, fără să pară nerealist sau exclusiv imaculat. În mare măsură, Coşbuc procedează în tratarea lumii medievale aidoma romanticilor: slăveşte castelele şi ruinele, dar mai ales cavalerii, luptătorii, principii, ca să trezească setea de revitalizare a lumii sale nimicnicite, blazate sau ticăloşite.

Prin Evul Mediu coşbucian, lumea românească de la 1880-⁠⁠1920 s-⁠⁠a revigorat într-⁠⁠adevăr şi a lăsat posterităţii „clipa sa astrală”, adică cea mai mare înfăptuire a acestui popor, România unită. „Picurul” numit George Coşbuc, cu „stropii” săi repetaţi, a contribuit din plin la marele „potop” al edificiului cultural naţional, fapt pentru care el merită toată preţuirea noastră.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest