Contemporanul » Ancheta Conte » Cristian Hera: Solul românesc şi lecţiile trecutului, prezentului şi viitorului

Cristian Hera: Solul românesc şi lecţiile trecutului, prezentului şi viitorului

Magnitudinea patrimoniului ştiinţific românesc în domeniul ştiinţei solului, tezaur de aleasă preţuire, impune o privire retrospectivă asupra distinselor personalităţi care au creat tradiţie şi prestigiu

…TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR

Avem datoria să învăţăm din lecţiile trecutului. Marile civilizaţii ca cea asiro-⁠babiloniană, egipteană, chineză ş.a. au apărut şi s-⁠au dezvoltat când potenţialul de producţie al solurilor a fost pus în valoare prin folosirea apei din Tigru, Eufrat, Nil, Yang-⁠tze, Huang-⁠Ho, iar alte civilizaţii ca cele ale Indusului şi Mekongului, sunt cunoscute după numele cursurilor de apă. Acestea au prosperat când au valorificat avantajele cursurilor de apă şi s-⁠au prăbuşit atunci când comunităţile umane nu au mai asigurat funcţionalitatea sistemelor construite. Un exemplu elocvent îl constituie mănoasa câmpie a Mesopotamiei.

Pentru satisfacerea mereu crescândă a necesarului de hrană, creşterea producţiilor pe unitatea de suprafaţă este esenţială; Pământul este limitat ca întindere, suprafeţele de teren agricol se reduc an de an, fertilitatea acestora se degradează substanţial. Reprezintă acesta un semnal de alarmă pentru omenire? Fără îndoială, un mare semnal de alarmă. În astfel de situaţii îşi face apariţia o nouă geopolitică, cea a deficitului de hrană, pentru prevenirea căruia se impune, aşa cum arăta şi Lester Brown, „Mobilizarea Generală”.

Summitul de la Paris de la sfârşitul anului 2015, la care au participat Şefi de Stat şi de Guvern din 198 de ţări, demonstrează că s-⁠a ajuns să se înţeleagă că ne aflam într-⁠un moment de cumpănă, în care se impun măsuri urgente pentru „salvarea omenirii”. Implicarea tuturor naţiunilor la „Mobilizarea Generală” pentru un mediu sănătos, care să contribuie la înlăturarea foametei, a sărăciei, la stabilitate socială, la un viitor sustenabil al generaţiilor care vor urma, devine necesitatea şi prioritatea absolută a zilelor noastre.

PATRIMONIUL ŞTIINŢIFIC ROMÂNESC

Magnitudinea patrimoniului ştiinţific românesc în domeniul ştiinţei solului, tezaur de aleasă preţuire, impune o privire retrospectivă asupra distinselor personalităţi care au creat tradiţie şi prestigiu. În aceasta prezentare voi face foarte scurte referiri la marile personalităţi din secolul XIX şi început de secol XX: Ion Ionescu de la Brad, Petre Sebeşeanu Aurelian şi Gheorghe Munteanu-⁠Murgoci, la magiştri şi mentorii mei, Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Teodor Saidel şi David Davidescu, precum şi la cei cu care am lucrat încă de la începutul activităţii mele de cercetare ştiinţifică, Gheorghe Pavlovschi şi Zenoviu Borlan.

Mari personalităţi

Ion Ionescu de la Brad (1818-⁠1891), membru de onoare al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Franceze de Agricultură, este cel dintâi român care a studiat ştiinţific solurile noastre, din a cărui operă reţinem o idee de mare actualitate şi astăzi: „fertilitatea pământului este avuţia şi puterea lui, adică bunătatea lui, facultatea rodirii sale”. Cunoscând importanţa menţinerii şi sporirii fertilităţii solului, în 1870 scria: „Cei ce nu dau pământului îngrăşare consumă capitalul de bogăţie ce l-⁠au acumulat veacurile şi, consumând necontenit, este vederat că o să ajungă o dată la sfârşit…”, sfătuindu-⁠i pe plugari: „îndoieşte-⁠ţi îngrăşămintele şi-⁠ţi vei îndoi puterea productivă a pământului”.

Petre Sebeşanu Aurelian (1833-⁠1909), este ales în anul 1871 membru titular al Societăţii Academice Române, devenită Academia Română. În anul 1860, la terminarea studiilor ca şef de promoţie la Şcoala Superioară de Agricultură, Grignon, Franţa, P.S. Aurelian primeşte de la Napoleon al III-⁠lea prima medalie acordată renumitei scoli.

Ca urmare a cunoştinţelor sale profunde, a multiplelor activităţi de succes desfăşurate în ţară, dintre care menţionez clasificarea originală a solurilor, stabilind raporturi între tipurile de sol, relief, structuri de plante spontane şi cultivate specific în diferite zone pedo-⁠climatice, a dovedit că este un reputat şi prestigios agronom, economist şi om politic.

În Academia Română a avut o intensă şi bogată activitate, îndeplinind numeroase responsabilităţi: timp de cinci mandate a fost Preşedinte al Secţiei de ştiinţe (în perioada 1884–1907), patru mandate vicepreşedinte (în perioada 1879–1901) şi un mandat Preşedinte al Academiei Române (1901–1904).
A fost Prim-⁠Ministru al Guvernului României, primar al Bucureştiului, Ministru al Învăţământului şi al Lucrărilor Publice.

Gheorghe Munteanu-⁠Murgoci (1872-⁠1925), ales în 1923 membru corespondent al Academiei Romane, este întemeietorul Şcolii româneşti de pedologie. A realizat prima hartă a solurilor româneşti la scara de 1:2 500 000, precum şi hărţi corelative de vegetaţie şi climă. Realizările sale excepţionale obţinute în România în ştiinţa solului, au condus la câştigarea unui mare prestigiu naţional şi internaţional şi la alegerea sa ca Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Cartografie a Solurilor. În anul 1924, la Congresul Mondial de la Roma, este declarat membru fondator şi membru de onoare al Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului, făcând parte din grupul restrâns al întemeietorilor acesteia.

Magiştri – Mentori

Gheorghe Ionescu-⁠Şişeşti (1885-⁠1967), în 1925 este ales membru corespondent şi în 1936 membru titular al Academiei Române. Pentru a cunoaşte personalitatea şi profunzimea concepţiilor sale, îmi îngădui să încep prin a cita din Cuvântul său de recepţie la Academia Română din 24 mai 1937: „…un popor ajunge creator de civilizaţie şi dobândeşte dreptul de a trăi neatârnat atunci când prinde conştiinţă de sine, când îşi cunoaşte zestrea spirituală, moştenirea istorică şi pământul său propriu, cu tainele pe care le închide în sânul său şi cu viaţa care se desfăşoară în toată întinderea lui”. În acelaşi discurs sublinia: „…nu trebuie să lăsăm în părăsire, nici chiar în vremuri grele şi tulburi, grija pentru creaţia ştiinţifică, nici să pălească recunoştinţa noastră pentru creatorii spirituali ai României, nici să uităm datoria de a da urmaşilor de astăzi putinţa de a-⁠şi îndeplini menirea şi a păşi mai departe pe căile deschise de înaintaşii lor”.

Este fondatorul Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR), 1927. Institutul a fost gândit încă de la înfiinţare, ca o federaţie de institute de diferite specialităţi, strâns legate prin scopul lor, propăşirea agriculturii. Gheorghe Ionescu-Şişeşti a fost artizanul unei comunităţi exemplare de muncă, prima comunitate de cercetare din agricultura ţării noastre, formată din competenţe solide, legate printr-⁠o „colegialitate cordială, lucrând împreună şi sprijinindu-⁠se reciproc, aducând fiecare contribuţia specialităţii sale” (iunie, 1937).

Pe baza cercetărilor întreprinse în câmp şi vase de vegetaţie, Gheorghe Ionescu-⁠Şişeşti a contribuit la perfecţionarea „legii acţiunii factorilor de vegetaţie” elaborată de Eilhard Alfred Mitscherlich, despre care în anul 1934 spunea: „este cea mai de seamă descoperire în ştiinţa agricolă din secolul nostru”.

Fiindu-⁠i colaborator apropiat în anii ’60, îmi îngădui să afirm că acad. Gheorghe Ionescu-⁠Şişeşti a fost „personalitatea” care a influenţat decisiv modul meu de conduită şi comportament profesional şi de ce nu, ascensiunea mea profesională. A fost cel care m-⁠a susţinut de la început în amplasarea şi promovarea experienţelor de lungă durată cu îngrăşăminte în reţea geografică şi care a susţinut participarea mea la primele manifestări ştiinţifice internaţionale (vol. 3, anul 1960, 1961, 1966, Jurnal – Gheorghe Ionescu-⁠Şişeşti). Păstrez permanent în memorie profunzimea şi probitatea sa profesională şi umană, bunătatea şi severitatea sugestiilor sale.

Teodor Saidel, a caracterizat sistemul sol-⁠plantă din producţia agricolă cu o gândire care exprima profunzimea şi realismul său în cercetarea complexă a sistemului producător de hrană pentru omenire: „Uzina agricolă este în aparenţă printre cele mai simple… Totul se petrece în taină şi în linişte. Energia îi revine direct de la soare, materia primă este pământul, apa şi sămânţa, aparatura şi produsul uzinei se confundă cu una şi aceiaşi făptură minunată, care este planta. Planta este vasul de reacţie din uzinele chimice, dar -⁠ crescând şi ajungând la maturitate -⁠ ea alcătuieşte în acelaşi timp şi produsul obţinut din substanţele solului şi aerului, combinate între ele cu ajutorul energiei solare”.

Realizarea sa de excepţie o reprezintă elaborarea metodei de determinare a concentraţiei ionilor de hidrogen din soluţia solului (pH sol) pe cale potenţiometrică, metoda prezentată în anul 1914 la Conferinţa Internaţională de Ştiinţa Solului de la München, considerată prioritate absolută pe plan mondial, folosită cu unele modificări şi astăzi.

Teodor Saidel este cel care, la sugestia dr. Pavlovschi, m-⁠a îndemnat în anii ’60 să-⁠mi orientez cercetările viitoare pe utilizarea tehnicilor nucleare, domeniu nou, de perspectivă, mai ales ţinând seama de avantajele oferite de marcarea îngrăşămintelor cu azot şi fosfor cu izotopi stabili şi radioactivi.

David Davidescu, (1916-⁠2004), este agrochimistul care a scris şi publicat cel mai mare număr de lucrări comparativ cu specialiştii de breaslă din întreaga lume; tratate, monografii, articole în reviste naţionale şi internaţionale, cursuri universitare, îndrumări tehnice, însumând 400 de titluri, circa 20 000 pagini, într-⁠un domeniu interdisciplinar, atât de vast şi complex cum este Agrochimia.

Prin scrierile sale, prin participarea în toate etapele de clădire, dezvoltare şi perfecţionare a cunoştinţelor agrochimice, David Davidescu se desprinde drept ctitor al Agrochimiei moderne în România şi promotor incontestabil al acestei frumoase şi complexe ştiinţe, cu implicaţii nebănuite în optimizarea proceselor din sistemul sol-plantă-îngrăşământ.

Datoria noastră este să contribuim la crearea unei lumi a stabilităţii, fără „jefuirea” resurselor naturale, din ce în ce mai neîndestulătoare, pentru a obţine profit cu orice preţ, sub orice formă, neglijând, la nivel local, regional, naţional şi global, fertilitatea solului.

Îmi fac o datorie de onoare să arăt contribuţiile aduse la formarea şi desăvârşirea carierei mele profesionale: la terminarea facultăţii, în anul 1957, profesorul Davidescu a dispus să fiu repartizat la ICAR, unde conducea laboratorul de îngrăşăminte; în anul 1960 am fost selectat şi numit secretar ştiinţific al Comisiei „Fertilitatea solului şi nutriţia plantelor” la cel de al VIII-⁠lea Congres Mondial de Ştiinţa Solului care a avut loc în 1964 la Bucureşti, comisie al cărei Vicepreşedinte era; la câştigarea, în anul 1965 a unei burse FAO, profesorul Davidescu a considerat că este util să efectuez stagiul de bursă în SUA. A obţinut aprobarea de la profesorul Nile C. Brady, Secretar de Stat adjunct la Departamentul pentru Agricultură al SUA, participant în 1964 la Congresul de la Bucureşti, să efectuez aceasta bursă de specializare, timp de şase luni în SUA. Pentru cele menţionate şi pentru alte contribuţii, îi păstrez o permanentă recunoştinţă.

Cercetători de excepţie

Gheorghe Pavlovschi (1885-⁠1967), colaborator apropiat al prof. Saidel şi participant la programul Mitscherlich, a fost primul meu îndrumător şi mentor cu care am lucrat timp de cinci ani la ICAR. Pentru mine a fost un exemplu de dăruire, perseverenţă şi probitate profesională, un adevărat cercetător de elită. Este „omul” pe care îl păstrez în memorie şi îi port totală gratitudine, atât pentru ţinuta şi devotamentul exemplar faţă de ştiinţă şi colaboratori, cât şi pentru corectitudinea de la care nu a făcut rabat niciodată în întreaga sa carieră.

Zenoviu Borlan (1933–2003) coleg, colaborator şi prieten, excepţional cercetător, a adus contribuţii remarcabile în perfecţionarea metodelor analitice de laborator, la depistarea fenomenelor de carenţă în nutriţia plantelor în diferite zone ale ţării, multe dintre acestea finalizându-⁠se prin lucrări publicate în ţară şi străinătate şi cu brevetarea a numeroase invenţii.

În momentele de încărcătură majoră din activitatea mea de conducere ca director ştiinţific şi mai ales ca director general al Institutului de la Fundulea, m-⁠a ţinut permanent activ şi implicat în cercetarea ştiinţifică. Îl păstrez veşnic în memorie, cu respect, duioşie şi recunoştinţă.

Privilegiu-⁠şansă

Calea parcursă în viaţă de fiecare om este presărată cu evenimente, de multe ori imprevizibile şi independente de propriile dorinţe, privilegiul, şansa sau neşansa făcând parte din mersul vieţii fiecăruia dintre noi.

În ce mă priveşte, pot afirma că am avut privilegiul de a avea părinţi de excepţie, învăţători în comuna Brazi, satul Băteşti, judeţul Prahova, respectaţi de cei doi copii proprii, de întreaga comunitate sătească, comunală şi nu numai. Bunici paterni, cu dragoste neţărmurită faţă de glie, dragoste pe care mi-⁠au sădit-⁠o adânc, o familie – soţie, copii, nepoţi – care de-⁠a lungul celor 50 de ani de căsnicie, au reprezentat siguranţa şi liniştea prezentului şi viitorului.

La Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti şi în facultate, am avut profesori de înaltă ţinută profesională şi morală.

În instituţiile în care am lucrat şi desfăşurat activitatea profesională, Institutul de Cercetări Agronomice al României, Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice, Fundulea, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Viena, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-⁠Şişeşti” şi Academia Română, am avut un mediu sănătos pentru munca de zi cu zi şi pentru cea privind cercetarea ştiinţifică. Faptul că am fost ales membru al unor prestigioase organisme ştiinţifice internaţionale, la care predecesorii mei au fost membrii fondatori, a fost extrem de onorant dar şi extrem de dificil, mai ales ţinând seama de prestigiul câştigat de distinşii mei mentori din domeniul ştiinţei solului.

Cu conştiinţa împăcată pot afirma că am depus întreaga forţă şi energie pentru a nu umbri prestigiul înaintaşilor. Mărturisesc că m-⁠am străduit, fără rezervă, neprecupeţind nici un efort, să-⁠mi îndeplinesc misiunile. Am sentimentul datoriei împlinit.

Să salvăm pământul, acesta este apelul pe care îl fac către toţi românii, către toţi locuitorii Planetei PĂMÂNT. Salvarea pământului nu este numai o virtute, „este o datorie supremă”.

În pledoaria privind grija faţă de sol, apelez la un aliat cu prestigiu incontestabil, Gheorghe Ionescu-⁠Şişeşti, care susţine că „Pământul este bogăţia principală a României. Dar…nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-⁠l păstrăm şi să-⁠l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viaţă şi mijlocul de existenţă al poporului român”

Se multiplică ameninţările schimbărilor climatice globale asupra pământului românesc. Pe lângă „pulverizarea” proprietăţii, putem să adăugăm fără rezervă secătuirea continuă în elemente nutritive, cultivarea neraţională, distrugerea proprietăţilor fizico-⁠chimice, biologice, diminuarea biodiversităţii, eroziunea, amplificată de distrugerea masivă a pădurilor….

Acum ia amploare o nouă ameninţare – ÎNSTRĂINAREA PĂMÂNTULUI. Participăm la un imens experiment geopolitic; au loc achiziţii masive de terenuri pentru obţinerea hranei pentru alte naţiuni, mascându-⁠se dezechilibrele provocate în regimul elementelor nutritive şi al apei din sol, cu efecte negative greu de evaluat pentru viitorul României cât şi al ţărilor care devin victimă acestui proces. Pământul nu este o marfă, este o bogăţie inestimabilă, un patrimoniu. Avem datoria să îl muncim, să îl protejăm şi să îi păstrăm integritatea.

Diminuarea suprafeţelor de pământ, concomitent cu diminuarea fertilităţii acestuia, corelată cu intensificarea schimbărilor climatice şi încălzirea globală, intensificarea degradării mediului, diminuarea resurselor de apă, extinderea deşertificării, creşterea continuă a populaţiei Terrei, reprezintă din punctul meu de vedere, cel mai mare pericol pentru viitorul Planetei Pământ.

Cu toţii avem datoria profesională şi morală să contribuim la protejarea viitorului Terrei.

Îmi îngădui să fac apel la puterea legislativă şi executivă a României şi nu numai, luându-⁠l din nou ca aliat pe marele savant Gheorghe Ionescu-Şişeşti, lipsit de orice conotaţie politică, citându-⁠l: „grija pentru generaţiile de mâine trebuie să o aibă oamenii de ştiinţă de astăzi, dar mai ales oamenii de Stat, care ar trebui să personifice conştiinţa perenităţii românilor pe pământul pe care s-⁠au născut, l-⁠au muncit şi l-⁠au aparat de veacuri”.

Purtătorii conştiinţei istorice au datoria să stabilească şi să impună păstrarea şi apărarea Pământului strămoşesc, ca izvor de existenţă a generaţiilor de astăzi şi a celor care vin.

Îmi îngădui ca în final să citez câteva dintre reflecţiile făcute de-⁠a lungul timpului de mari personalităţi la care îmi permit să mă ataşez în totalitate în Pledoaria pentru SOL:

„O naţiune care îşi distruge pământul se distruge pe ea însăşi”. (Franklin D. Roosevelt, 1930)

„Indiferent cui aparţine, pământul are o funcţie socială. Pământul este veşnic. Dacă dispare pământul, dispare veşnicia”. (Gheorghe Ionescu-⁠Sişeşti, 1937)

„Pământul nu l-⁠am moştenit de la părinţi, ci îl avem împrumutat de la copiii noştri”. (Alvin Toffler, 1970)

„În templul naturii solul este vitraliu revelator pentru peisajul actual, fereastra clară pentru trecut şi făgaş de lumină spre viitor”. (Nicolae Florea, 2007)

„Pământul este noul aur, hrana, noul petrol”. (Lester Brown, 2012)

La acestea adaug crezul meu de viaţă, pe care l-⁠am exprimat în anul 2006: Suntem datori să păstrăm, să respectăm şi să protejăm pământul pe care trăim, bogăţia şi zestrea cea mai valoroasă, care, preţuită, cunoscută şi recunoscută, asigură existenţa vieţii şi un mediu sănătos, garantează viitorul, consolidează durabilitatea securităţii şi siguranţei alimentare, atât de necesară pentru liniştea „cea de toate zilele”.
Datoria noastră este să contribuim la crearea unei lumi a stabilităţii, fără „jefuirea” resurselor naturale, din ce în ce mai neîndestulătoare, pentru a obţine profit cu orice preţ, sub orice formă, neglijând, la nivel local, regional, naţional şi global, fertilitatea solului, cea care pune la dispoziţia plantelor pentru creşterea şi dezvoltarea lor, simultan şi continuu, elementele nutritive şi apa, asigurân­du-⁠ne astfel „pâinea noastră cea de toate zilele”, atât de necesară pentru liniştea socială a viitorului şi durabilitatea existenţei vieţii pe Planeta Pământ.

În memoria sângelui vărsat şi a iubirii de glie a Bunilor şi Străbunilor Străbunilor noştri, să ne asumăm responsabilitatea de a păstra şi consolida integritatea tezaurului naţional, bogăţia cea mai de preţ – Pământul.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest