Contemporanul » Actualități - Evenimente » Gelu Negrea: Celălalt Caragiale

Gelu Negrea: Celălalt Caragiale

Este prea puţin a spune că Poveste se îndepărtează substanţial de patternul folcloric tradiţional. De fapt, avem de-⁠a face cu o veritabilă saga de familie, care urmăreşte, în paralel, destinul câtorva generaţii de urmaşi ai împăraţilor Crin şi Bujor

Altă nuvelă neterminată (dar nu din acest motiv ignorată de critică), Poetul Vlahuţă, apare tot în „Epoca literară” şi cam în aceeaşi perioadă cu Scrisorile unui egoist: numerele din 27 mai şi 3 iunie 1896. Este una editura-academieidintre bucăţile literare cele mai stranii din câte a scris vreodată I.L. Caragiale. Un critic din generaţia tânără nu ezită s-⁠o proclame „capodoperă ignorată” şi nu cred că greşeşte.

Acţiunea este plasată în imaginarul orăşel ardelenesc Opidul Nou, unde poposeşte un impostor care se dă drept poetul Alexandru Vlahuţă, stârnind fierbere grozavă în familia protopopului cercual Ion Mantu ca, de altfel, în toată micuţa urbe provincială. (Apropierea de Revizorul lui Gogol se impune). Falsul poet răvăşeşte inima domnişoarei Veturia, fiica părintelui Mantu, căreia îi dedică un poem, dar o sensibilizează corespunzător şi pe bucătăreasa Marta cu care împarte nocturne voluptăţi de alcov la locul de muncă al focoasei unguroaice. Serata literară unde distinsul oaspete conferenţiază despre limba naţională şi la care participă elita locală, plus grupul de prietene intelectuale ale Veturiei, este încununată de succes. În noaptea premergătoare plecării din Opidul Nou a pseudo-⁠poetului Vlahuţă, preotul patriot, aflat „în ajunul operei sale culminante – o filipică din amvon”, – tulburat, aşadar, sub presiunea emoţională a predicii de a doua zi, are un vis despre care, la trezire, cuvântă astfel:
„– A! zice părintele în extaz, ce vis, Veturio! ce vis mândru şi frumos!”.

(Colegul său de breaslă ecleziastică, pastorul american Martin Luther King, intrat şi el în fibrilaţie onirică, va exclama peste câteva decenii la fel de pătruns emoţional: I have a dream!). Ceea ce visează însă patrioticul protopop cercual este de-⁠a dreptul înmărmuritor.

Cu peste două decenii înaintea producerii evenimentului, el are viziunea primului război mondial care a zguduit Europa. În Poetul Vlahuţă se vorbeşte limpede, cu subiect şi predicat, despre ravagiile „unei vaste conflagraţii ce ameninţa să năruiască un continent întreg”. Dar proiecţia onirico-⁠premonitorie a părintelui Mantu nu se opreşte aici. La finele bătăliei, ţara redobândeşte o parte a teritoriului strămoşesc ce agoniza sub „trufia apăsătorului secular”. Istoricii vor numi ulterior acest moment istoric războiul de întregire, iar pe eroul său, făuritorul statului naţional român, Ferdinand Întregitorul. În vis, momentul triumfului este marcat de o ceremonie impresionantă, care se desfăşoară într-⁠un oraş-⁠cetate care se numeşte… ei da, întocmai: Alba Iulia. Adică, exact aşa cum se va întâmpla, peste ani, în realitatea istorică! Pasajul este uimitor, prefigurând până la detaliu derularea ceremoniei de la Alba Iulia, din 1920, şi anticipând modul în care este ea descrisă de Cezar Petrescu în volumul Cei trei regi. Numai că acesta va apărea în 1935!

Tabloul din visul părintelui Mantu pare relatarea de la faţa locului a unui reporter prodigios. Similitudini ale textului caragialian cu întâmplarea istorică de peste un sfert de veac sunt depistabile atât la nivel de atmosferă, cât şi în spiritul, tonalitatea festivă, în ideile din discursul suveranului şi chiar în unele dintre formulările sale:
„«Dumnezeu al românilor! zice Regele cu glas puternic – mulţumescu-⁠ţi pentru întregul meu popor şi pentru mine, că m-⁠ai învrednicit să calc pe urmele lui Mihai Viteazul. Priveşte, Doamne, din înaltul cerului, şi de acum înainte pe poporul tău, aşa de crud încercat de veacuri, şi ajută-⁠l să stăpânească de-⁠acum în pace moşia, pe care şi-⁠a recăpătat-⁠o cu atâtea jertfe, după voia ta!»”.

Desigur, Caragiale nu este Nostradamus. Sau nu este pe de-⁠a întregul. Regele din visul preotului nu este Ferdinand, ci Carol I, şi nici Regina nu este Maria, ci Elisabeta (Carmen Silva, „augusta poetă”). Dincolo, însă, de această inadvertenţă (scuzabilă), rămâne fascinanta premoniţie a unor evenimente care îşi vor găsi întruparea în fapte de istorie dintr-⁠un viitor situat la câţiva ani după moartea scriitorului.

Poetul Vlahuţă impresionează şi prin schizofrenia genială cu care Caragiale accesează două registre stilistice net diferite. Prima parte a nuvelei, consacrată istoriei burleşti a vizitei la Opidul Nou a farsorului, este scăldată într-⁠un fluviu de ironie casantă, parodierea lirismului indigest al literaturii sentimentale a epocii şi a stereotipiilor grandilocvente ale discursului patriotard care făceau agenda la zi a actualităţii fiind vizibilă. Jumătatea a doua, însă, care cuprinde cvasi-⁠exclusiv visul părintelui Mantu, are, pe toată desfăşurarea, o tonalitate gravă, solemnă, fără nici o inflexiune ludică. Găsim aici pagini dintre cele mai sobre, mai expresive şi mai înalt vaticinare din literatura noastră. Ele infirmă cu putere alegaţia lui Alexandru George după care I.L. Caragiale ar fi fost pe tot parcursul activităţii sale literare robul stilului gazetăresc „pentru că nu avea altul”. Ba, uite că avea! Şi încă unul pur şi admirabil literar!„Neterminata, dar foarte frumoasa Poveste”, conform judicioasei aprecieri a lui N. Davidescu, este ultimul text literar la care, pare-⁠se, a lucrat Ion Luca Caragiale. Publicat postum de fiul său, Luky, în volumul Abu Hassan (1915), promitea să fie, judecând după planul de continuare aflat pe ultima filă a manuscrisului, cea mai amplă bucată în proză din întreaga carieră a scriitorului.

Este prea puţin a spune că Poveste se îndepărtează substanţial de patternul folcloric tradiţional. De fapt, avem de-⁠a face cu o veritabilă saga de familie, care urmăreşte, în paralel, destinul câtorva generaţii de urmaşi ai împăraţilor Crin şi Bujor. Trebuie menţionat că doar identitatea de provenienţă augustă a personajelor (împăraţi, împărătese, voievozi, crai, crăiese…) şi onomastica consacrată în folclorul de gen (Roşu şi Verde-⁠mpărat, Negru-⁠voievod, Floarea Doamna…) conferă naraţiunii o cromatică apropiată de aceea cunoscută din basme. În rest, ne aflăm în faţa unui text de factură pronunţat realistă – respectiv, a unei istorii domestice, expurgată de orice conotaţii fantastice sau supranaturale, din care lipsesc şi miraculosul, şi toată recuzita canonică: animale vorbitoare, apariţii divine sau diabolice, fiinţe înzestrate cu haruri sau puteri extraordinare, metamorfoze sau travestiuri fabuloase, tărâmuri imaginare etc. Tot ce se întâmplă în Poveste pare desprins dintr-⁠un roman burghez, pigmentat cu episoade comice şi vag senzaţionaliste, cu qui pro quo-⁠uri, lovituri de teatru şi încurcături epistolare sau amoroase de toată ziua, departe de epica standard şi de limbajul ritualizat al basmului – fie el poporan sau cult. Dialogurile abundente fracturează adesea ritmul acţiunii teatralizate după reţeta caragialiană ştiută, iar figuraţia personajelor se circumscrie cotidianului secular.

Poveste, concepută ca o naraţiune de proporţii, arborescentă şi încărcată de suspans, se anunţa drept una dintre lucrările cele mai promiţătoare din bibliografia lui I.L. Caragiale. Reţine atenţia vigoarea excepţională a unui personaj feminin malefic, Doamna Floarea, amestec fioros de Lady Macbeth şi Doamna Chiajna: sângeroasă, fără scrupule, capabilă de uneltiri grozave, care, pentru a-⁠şi atinge scopurile, nu ezită să-⁠şi asasineze propriul frate şi pe unul dintre fii. În egală măsură însă, versatilă şi duplicitară, afectând iubirea maternă şi fraternă când împrejurările şi interesele o cer, cu o retorică suplă şi convingătoare în relaţia cu Bujor Împărat, pe care-⁠l domină şi îl subordonează atât în perimetrul casnic, cât şi în câmpul deciziilor politice. Aşa cum se profilează în cele circa douăzeci de pagini tipo încheiate, Floarea Doamna figurează unul dintre cele mai puternice şi mai complexe personaje din întreaga proză caragialiană. Dimensiunea onirică a tribulaţiilor sale epice o face şi mai interesantă în graniţele unui ezoterism horror.

Pentru prima oară figurează într-⁠o antologie Caragiale schiţa Crăcănel, apărută în revista „Bobârnacul” din ianuarie 1879. Omonimia onomastică şi câteva minore detalii biografice comune personajului titular şi mult mai cunoscutului Mache Razachescu din D’ale carnavalului, par a justifica situarea lor în relaţie de paternitate/descendenţă literară. Ceva de genul Gogoşii din Claponul ce va primi titlul Cetăţeanul Ghiţă Calup, în care recunoaştem prototipul lui Jupân Dumitrache şi desenul coordonatelor majore ale acţiunii comediei O noapte furtunoasă. Avem de-⁠a face aici cu un crochiu care, prin îmbogăţire şi nuanţare, dobândeşte ulterior forma, consistenţa şi valoarea tabloului desăvârşit. Or, aproape nimic din toate acestea nu se întâmplă în cazul lui Crăcănel, un produs literar finisat, rotund, închiotorat la toţi nasturii estetici şi, după părerea mea, demn să stea alături de titluri reputate din volumul-⁠capodoperă al autorului, Momente.

Crăcănel este, asemenea lui Cănuţă, om sucit, un roman minimalist, extrem de concentrat, care urmăreşte viaţa protagonistului din copilărie până la moarte printr-⁠o succesiune de decupaje succinte, focalizând momente semnificative dintr-⁠o existenţă consumată sub semnul damnării tragice. Pentru că oricât se străduieşte autorul să-⁠şi deprecieze personajul, laminând oximoronic un material de viaţă grav, dramatic într-⁠un malaxor scriptural ironic, vecin cu sarcasmul, nu reuşeşte, în final, decât să fie cinic fără măsură şi crud fără motiv. Spre deosebire de multiplul încornorat Mache Razachescu, Crăcănel este omul unei singure pasiuni amoroase. Părăsit de femeie, cuprins de o „adâncă blazare şi de nemărginit dezgust de ale lumii” el „s-⁠a desperat atât de grozav şi a mers cu dispreţul vieţii până-⁠ntr-⁠atât, încât (…) s-⁠a dus de s-⁠a înscris volintir în garda naţională”. Curajul şi detaşarea celui care nu mai are nimic de pierdut împing personajul către acte de bravură care, în doar trei săptămâni, îi aduc trei decoraţii şi îl propulsează la gradul de căpitan. Formidabila ascensiune în „cariera armelor” este întreruptă brusc de moartea prematură provocată de o depresie puternică, pe fondul unei probabile indigestii cu „iahnie de caracatiţă, mâncarea lui favorită”: „atât de mult s-⁠a gândit la trădătoarea Liza, încât a doua zi l-⁠au găsit ţeapăn în patul lui”. Mourir d’amour, într-⁠adevăr, şi încă la modul cel mai propriu cu putinţă! Dezolaţii săi amici sunt perfect îndreptăţiţi să sape pe mormântul lui „în litere de aur” celebrul epitaf încheiat cu o parafrază biblică: „Aici zace Crăcănel, Căpitan în Garda Civică, victimă a amorului şi a bravurii sale. I se va ierta mult, căci a iubit mult!”.

Din prefaţa antologiei Best of I.L. Caragiale,
Editura Academiei Române

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest