Contemporanul » Actualități - Evenimente » Avanpremieră editorială: Jidi Majia, În numele pământului şi al vieţii

Avanpremieră editorială: Jidi Majia, În numele pământului şi al vieţii

Avanpremieră editorială:

Jidi Majia
În numele pământului şi al vieţii

Jidi Majia, de naţionalitate yi, nuosu, este poet, scriitor chinez. S-⁠a născut în anul 1961, în Munţii Marele Tupan-Jidi-MajiaLiang, provincia Sichuan. În 1982 a absolvit Secţia de limbă chineză din cadrul Institutului Naţionalităţilor din Sud-⁠Vest. A fost secretar al Secretariatului Asociaţiei Scriitorilor din China, viceguvernator al Provinciei Qinghai. În prezent este membru al Comitetului Permanent al Comitetului Provinciei Qinghai, Şeful Departamentului de propagandă, Preşedintele Asociaţiei scriitorilor minorităţilor naţionale, Consilier al Asociaţiei de poezie a Chinei. Din anul 2007, organizează Festivalul internaţional de poezie Lacul Qinghai, fiind preşedintele Comitetului de organizare a festivalului, şi totodată preşedintele Comitetului de organizare şi preşedintele Comitetului de acordare a premiilor Festivalului internaţional de poezie Anvelopa Tibetană de Aur. A primit numeroase premii pentru poezie în China şi în străinătate. Opera sa a fost tradusă in engleză, franceză, germană, spaniolă, polonă, cehă, sârbă, coreeană şi a fost publicată în mai bine de o duzină de ţări.

Sugestii pentru tinerii poeţi
şi prozatori autohtoni

Prezenţa mea astăzi, aici, printre dumneavoastră, e deopotrivă prilej de mândrie şi nostalgie. Gândurile mele zboară dintr-⁠o dată către fiecare pârâiaş domol şi pisc neîmblânzit din munţii stâncoşi ai Daliangshanului, unde locuieşte ancestralul meu trib. Veniţi, vă rog, alături de mine, pentru a saluta căminul meu de suflet, Daliangshanul, sau Dealurile Quantockului. Iubesc fiecare crâng tăcut, fiecare Jidi-Majia-In-numele-Pamantului-si-al-vietiiarbore milostiv, femeile tribului meu Nuosa care şed în grupuri mici în faţa casei ţesând la războaiele ancorate la brâu. La vremea aceasta e iarnă şi un ger de crapă pietrele prin unele locuri. Această bruscă lunecare în memorie e dovada puternicei mele legături sufleteşti cu un pământ numit Guhongmudi în limba Yi, care îmi e sursă de inspiraţie. Plăcuta mea prezenţă aici, în mijlocul unei noi generaţii de scriitori şi poeţi aboriginari dă inimii motiv de jubilaţie în perspectiva unor promiţătoare izbucniri a gloriei literare în China. Oricine am fi, aspirăm la viaţa spiritului, iar, în frăţia noastră, figurile şamanice, sfetnicii Bimos caută un tărâm de dincolo, difuz şi pieziş faţă de al nostru. Ei caută să dezlege ghicitoarea Numărul Unu a umanităţii, copleşitoarea întrebare: „De ce suntem aici?”

O asemenea ghicitoare reflectă năzuinţa noastră de a comunica în mod autentic cu Mama Natură. Din motive lesne de ghicit, încercarea ne aruncă cel mai adesea într-⁠o muţenie desăvârşită. Mă îndrept către poezie căutând leac pentru muţenia mea. Trebuie să spunem că, atunci când sunt exprimate în mod firesc, toate emoţiile puternice sunt propice poeziei. Ca fiu de trib care am trăit departe de luminile oraşului, am o capacitate înnăscută pentru explorarea emoţiilor vii şi simple, astfel încât acestea să nu răspundă doar năzuinţelor mele lăuntrice, ci şi ale altora. Doresc să le transmit oamenilor că dorinţa mea de comuniune e universală, e o legătură de loialitate şi de ataşament, nu de ostilitate. În poemele mele, Mama Natură e tratată ca scop în sine. Cum ele articulează, în primul rând, emoţiile şi sentimentele compatrioţilor mei Yi, am devenit poetul naţionalităţii Yi.

A venit rândul să mărturisesc că atunci, în anii copilăriei, s-⁠a născut în mine sentimentul că am o misiune, că trebuie să vorbesc şi să stihuiesc în numele oamenilor din Nuosa. Recunosc fără ezitare vanitatea credinţei că ataşamentul unui poet faţă de satul său natal îl face sensibil la un potenţial poetic peste care altminteri ar trece fără să-⁠l observe. Privitor la această comuniune, mă simt tentat să citez clasica noastră cultură Yi pentru a dovedi vechimea originii noastre. Operele ei canonice, împreună cu alte artefacte, precum sistemului calendaristic al anului împărţit în zece luni conform anului solar Yi ce a premers cu câteva milenii calendarului maiaş, replica sa mezoamericană, sunt mărci distinctive ale vechii noastre civilizaţii. Acestea sunt bunurile testamentare ale strămoşilor, dar valoarea lor nu se limitează la a fi oglinda curajului şi voinţei anticilor Yi de a fructifica resursele mediului, de a explora misterele vieţii şi de a se adapta lumii în care au fost aruncaţi cu milenii în urmă. O întreagă pletoră de societăţi tradiţionale s-⁠a altoit pe tipul lor de cultură, iar nouă ne revine, în calitate de reprezentanţi ai fiecărui grup etnic, datoria să fim purtătorii de cuvânt ai poporului nostru. Poeţii care s-⁠au rupt de rădăcini, după cum se ştie din experienţă, rareori au ajuns departe, fie în literatură, fie în societate.

Suntem munteni care deplângem erodarea tradiţiilor. Anumite elemente trebuie, într-adevăr, să dispară, dar altele se cuvine să rămână intacte. Chiar şi în această epocă a digitalizării, e în interesul omenirii să îmbine modernitatea şi tradiţia. Trebuie să admitem că, în contextul asaltului tot mai agresiv al modernizării, impactul progresului se repercutează mai ales asupra aborigenilor, acei oameni care, până nu demult, au vieţuit pasivi în propriile lor hotare, aflate, de obicei, la periferia civilizaţiei. Ei se trezesc deodată atuncaţi în vârtejul maniacei preocupări pentru Venitul Naţional Global. Schimbări atât de radicale, precum cele înregistrate în China într-⁠un răstimp atât de scurt, nu au cum să nu producă o profundă dislocare psihică. Nu e vorba de o suferinţă personală, ci de indispensabilul rit al trecerii care să ne maturizeze în epoca globalizării. Ea e expresia unei anxietăţi generale încercate de toată lumea şi care poate primi o rafinată expresie artistică

Noi, poeţii cu profunde rărăcini etnice, suntem reduşi la propriile resurse, în care sălăşluiesc durerile şi munca rasei noastre. Suntem împinşi în prima linie, luptându-⁠ne cu „problemele inimii în conflict cu ea însăşi”, singura temă ce promite o literatură de valoare. E de la sine înţeles că oricare alt subiect nu ne duce nicăieri. Delimitându-⁠se de societăţile metropolitane şi mercan­tile, diversele culturi autohtone risipite pretutindeni în China (şi în lume) împărtăşesc un număr de trăsături, de la moduri de producţie la modele de evoluţie. Fireşte că ele perpetuează şi anumite obiceiuri, cunoscând procese mentale şi percepţii estetice îndeajuns de diferite în grad, dacă nu şi de natură. Această concepţie curioasă, chiar catolică, despre cultură este o chestiune de credinţă care ţine de însăşi esenţa literaturii. Numai printr-⁠o cunoaştere profundă a propriilor noastre culturi şi prin împlântarea rădăcinilor noastre în pământul satelor natale vom putea crea cântece despre natură vibrând de emoţii nepieritoare. Nu trebuie să ne lăsăm conduşi pe drumul arătat de altcineva şi nici să ascultăm de alt glas decât acela dinlăuntrul nostru, ţintind cu privirea viaţa de toate zilele, mustind de probleme care cer răspuns şi remediu.

Dintre toate cuvintele-⁠cheie referitoare la scriitorii autohtoni în devenire, tradiţia e fără îndoială o sabie cu două tăişuri. Într-⁠adevăr, una dintre cele mai sigure chei ale succesului e o abordare corectă şi echilibrată a noţiunii de tradiţie. Preluarea necritică iese însă din discuţie, întrucât va dăuna mai curând decât sluji înfloririi impulsului nostru poetic, dar cred că trebuie să ne însuşim, printre altele, lecţia modelelor de creaţie (cele cu specific autohton, în special) care prezintă similitudini cu trăsăturile psihologice şi procesele noastre mentale. Mintea unui Yi, de exemplu, e prin tradiţie înzestrată cu un patos firesc ce a colorat aproape toate scrierile anterioare, atât cele epice, cât şi poeme mai lungi. Cu greu poţi da de o pagină scrisă de vreunul dintre barzii noştri tradiţionalişti care să nu conţină acest amestec de zâmbete şi lacrimi. Strămoşii noştri şi-⁠au imaginat zeităţile ca fiind „maiestuoase, dar luminoase”, crezând în ele. Pentru ei, natura posedă un imens simbolism spiritual, adăpostind spiriduşi, zâne şi demoni, care se uitau la ei cu prietenie sau duşmănie prin ochii florilor şi stelelor, şi copacilor, şi rocilor. Toate fiinţele simţitoare au avut suflete ca şi noi şi şi-⁠au îngropat morţii între cer şi pământ.

N-⁠am putut prezice unde mă vor purta poeziile atunci când am pornit pe drumul meu de poet. Desigur, nici o clipă nu m-⁠am gândit că într-⁠o zi voi păşi pe această scenă ca să vă vorbesc. Ca descendent al ramurii Jidi a tribului Guhou, din munţii Daliangshanuluiu, am studiat izvoare scrise şi am refăcut călătoria de rămas bun a sufletului (prezentă în ceremoniile funerare).

Am învăţat că nativii tribului Yi au fost fermieri cu mii de ani înainte de înfiinţarea RPC (Republicii Populare Chineze) şi că, în vremuri pre-⁠RPC, iobăgia prevala în destul de izolatele societăţi Yi, unde populaţia se ridica la un milion de l2-Jidi-Majia-si-Zolani-Mkivaocuitori. O adevărată enclavă patriarhală, Daliangshanul dispunea de o economie agrară de tipul „seceră-⁠şi-⁠arde”, care, din vechime, nu fusese niciodată sustenabilă. Majoritatea membrilor tribului meu erau agricultori destoinici, săraci, cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu, care trudeau din zori până în noapte pentru a smulge pământului neprielnic cele trebuincioase familiilor lor. Trăiam şi eu printre confraţii mei ţărani, a căror expresie apăsată de griji şi hăituită a aprins primul licăr al inspiraţiei mele poetice. Iar din tradiţiile orale, transmise generaţiilor din gură în gură, şi din cântecele de jale ale barzilor Yi pe care le învăţam pe de rost, am deprins recitativul melodiilor care îmi înflăcărau inima tânără. Datorez recunoştinţă modurilor tradiţiei Yi, de la care am învăţat mult, atât în privinţa formelor prozodice, cât şi a cadenţei interioare.

Când am împlinit 21 de ani, ca student la secţia de chineză a Colegiului de Sud-⁠Vest pentru Minorităţi Naţionale, am atras atenţia establishmentului literar publicând prima mea poezie într-⁠o revistă literară intitulată Stele. Acest triumf neaşteptat a însemnat mult pentru mine, deoarece m-⁠a catapultat aproape imediat pe orbita unei pasiuni literare de o viaţă, pentru care le sunt profund îndatorat editorilor acelei reviste. Dragostea de poezie a rodit mai apoi şi alte fructe, prima mea carte fiind publicată de Editura pentru Minorităţi Naţionale, Sichuan. Într-⁠adevăr, pe căile anevoioase pe care le-⁠am parcurs în devenirea eului meu liric, am avut o mulţime de spirite tutelare, adică poeţi din vechime, confraţi literari, colegi de breaslă, critici, cărora le mulţumesc pentru cordialitate şi pentru micile dovezi de curtoazie care îmi fac călătoria mai uşoară şi mai plăcută.

Sunt un fiu al Munţilor Daliangshanului, Quantockul meu spiritual, unde mă întorc în vis. Ataşamentul meu profund faţă de centrele ceremoniale ancestrale sunt tema mea de căpătâi. În oricare etapă a vieţii m-⁠aş afla, indiferent de ce mă mai aşteaptă încă, voi rămâne fidel vocaţiei mele literare până în ziua din urmă.

Pluralismul culturii contemporane
şi umanismul scriitorului

Mă simt foarte măgulit să mă aflu astăzi în prezenţa unor scriitori la început de drum, dintre care unii îmi sunt vechi prieteni, iar cu alţii am schimbat doar saluturi. Mă reconfortează constatarea că întregul spectru al minorităţilor naţionale din China este reprezentat aici – dintre care, 55 de minorităţi, în număr surprinzător de mare! De aceea am acceptat fără ezitare propunerea Decanului dumneavoastră de a ţine o prelegere. Suntem cu toţii minoritari şi vorbim aceeaşi limbă literară, ceea ce, cred eu, s-⁠ar cuveni să faciliteze schimbul de opinii şi de cunoştinţe plăcut tuturor celor prezenţi. Am ales să vorbesc despre Pluralismul culturii contemporane şi umanismul scriitorului.

După cum se ştie, trăim într-⁠o perioadă de mari transformări social-⁠politice, cunoscută îndeobşte drept globalizare; un subiect discutat pe scară largă şi cercetat pretutindeni în lume. În acest context, se interferează factori multipli, care modifică radical lumea, sfârşind prin a o face de nerecunoscut. Omenirea se confruntă cu un val de probleme care necesită soluţii comune.

Înfloritoarea industrie cibernetică a inaugurat o nouă eră a internetului şi digitalizării în aşa fel încât distanţele mari sunt traversate în câteva ore şi putem avea o percepţie instantanee a evenimentelor globale, oriunde s-⁠ar întâmpla acestea, fie în Beijing, fie undeva foarte departe de Beijing. Schimbarea este într-⁠adevăr exponenţială, pentru că ne putem conecta rapid prin internet şi TV, metafora „aplatizării pământului”, folosită de scriitorul american Freeman pentru a descrie lumea noastră intrând în limbajul curent.

Cu câştiguri sau cu pierderi, trăim astăzi, fără îndoială, într-⁠o realitate extrem de mobilă. Printre scriitorii lumii, a devenit evidentă tendinţa abandonării tematicii metafizice pentru a se dedica unor probleme concrete, cum sunt calitatea vieţii sau posibilităţile existenţei umane.

Unii oameni de cultură sunt cuprinşi de panică atunci când se confruntă cu fenomenul globalizării şi neprevăzutul ce ne aşteaptă. Nu e misiunea mea să formulez astăzi o judecată de valoare. Cu toate acestea, e nevoie ca generaţia care suferă drasticele răsturnări şi frământări cauzate de globalizare să se ridice la înălţimea provocării prin formularea unor puncte de vedere, indiferent că ele ţin de filosofia occidentală sau orientală. Se cuvine să oferim atât un diagnostic cât şi o prognoză, ajutându-⁠i pe oamenii noştri să realizeze ce a devenit lumea noastră şi încotro se îndreaptă.

Când istoricii privesc în urmă la ceea ce s-⁠a întâmplat în secolului trecut, nu au nevoie de multă documentare pentru a trage învăţăminte atât morale, cât şi politice. A fost un secol de crime monstruoase comise de-⁠a lungul a două războaie mondiale. Decenii de conflicte sângeroase, de supra-⁠stimulare a dorinţelor consumeriste, de exacerbare a plăcerilor senzuale şi de alte atrocităţi şi acte iraţionale care au generat o dinamică a problemelor scăpate de sub control. Ne confruntăm acum cu intensificarea conflictelor religioase, cu o masivă degringoladă geopolitică, cu epuizarea resurselor naturale, cu dezechilibrul ecosistemelor şi dispariţia diversităţii culturale şi biologice, ca să nu mai spunem că şansele de dezvoltare sunt în mare parte compromise. Asta înseamnă că trăim într-⁠o epocă de „schimbări incontrolabile la nivel mondial”. Nu cred să existe sarcină mai dificilă decTupan-Templul-poeziei,-ctitorit-de-Jidi-Majiaât aceea de a calcula tributul plătit pentru aproape un secol de lăcomie şi prostie omenească, ale căror consecinţe sunt uşor de prevăzut. Trebuie să ne asumăm însă formidabila datorie de a realiza o sinteză istorică. Ne ispiteşte să spunem că fiinţele umane par a fi o rasă foarte ciudată, care nu au învăţat niciodată din istorie şi au perseverat în erorile tragice comise anterior, ceea ce s-⁠a schimbat fiind doar locul şi timpul.
Nici acest început de veac, de exemplu, nu a produs o îmbunătăţire decisivă.

E o ironie a istoriei faptul că, după încheierea Războiului Rece, ostilităţile, mai ales cele regionale, sunt în creştere şi că se poartă războaie sub acoperirea unor vechi pretexte de dragul resurselor, doctrinei, religiei, culturii şi valorilor. Într-⁠un sens, acest secol chiar a început prost, dacă nu e chiar de mai rău augur decât precedentul, întrucât indică o drastică disproporţie între abundenţa materială şi vidul spiritual. Uriaşul progres ştiinţific a revoluţionat dimensiunile exterioare şi interioare ale vieţii într-⁠o măsură aproape capabilă să inducă o fundamentală remodelare a gândirii şi caracterului omenesc. În orice caz, frontierele ştiinţei au fost împinse la limită, aşa cum reiese din lista de uimitoare descoperiri tehnologice din diverse domenii: am văzut aterizarea cu echipaj uman pe Lună, inginerie genetică şi mari progrese în industria aerospaţială. Trebuie să recunoaştem că, în ceea ce priveşte viteza de creştere economică, ceea ce a realizat omul într-⁠o singur secol depăşeşte suma totală a realizărilor într-⁠un interval de, să spunem, câteva sute de ani sau în milenii.

Ca reacţie la provocările ştiinţei, a apărut o tendinţă critică profund sceptică cu privire la progresele realizate prin exploatarea la maximum a resurselor naturale în detrimentul echilibrului organic dintre om şi natură. Din asemenea preocupări se naşte în mod firesc un consens asupra necesităţii de a redefini progresul.

Se pare că omenirea tocmai s-⁠a trezit pentru a observa adevărata falie produsă în condiţia umană. Această ruptură e cauzată de efectul masiv al crizei mediului, al dinamicii demografice şi epuizării resurselor naturale. Nu e de mirare, căci abia după ce trece o vreme se escaladează la proporţii alarmante condiţiile în care se instalează criza, şi, în plus, chestiunea a fost prea mult timp neglijată.

În calitate de scriitori minoritari, suntem intens conştienţi de consecinţele imprevizibile ale industrializării iresponsabile întreprinse în regiunile locuite de aboriginari. Suntem dovada vie a vitregirii culturilor mici, absorbite inexorabil de cele mari, spaţiul lor de viaţă, patrimoniul cultural şi identitatea rasială fiindu-⁠le în mod constant diminuate. Lansarea unei asemenea dezbateri printre cei prezenţi aici nu poate decât să le acutizeze conştiinţa. Avem responsabilitatea morală şi civică de a asigura continuitatea culturii minoritare.

Trebuie să subliniem, desigur, că prin continuitate culturală se înţelege un principiu filosofic complex. Ce parte a patrimoniului etnic merită conservată şi care poate fi abandonată nu e o opţiune unilaterală.
O minte luminată se va angaja într-⁠un dialog fertil, examinând cu discernământ argumente pro şi contra ale evoluţiei ştiinţifice înainte de orice angajament sau opţiune.

Pe de altă parte, nu trebuie să şovăim când e vorba de studierea chestiunilor vitale ale etnicităţii noastre. În felul acesta vom preveni rupturile care pot duce în ultimă instanţă la extincţia tradiţiilor noastre culturale. Realitatea diversităţii etnice e de primă importanţă pentru oricare cetăţean al planetei, indiferent de rasă, origine sau religie. Avem obligaţia să ducem în viitor toate culturile de pe Pământ.

După cum e probabil evident pentru toată lumea, acest Pământ e prins într-⁠un vârtej al globalizării care, indiferent de intenţiile şi scopurile fiecăruia, de apartenenţă rasială sau religioasă, ne aduce pe toţi la o răscruce de drumuri.

În urmă, avem o istorie, în viitor, e alta în germene. Paşaportul ideal pentru viitorime sunt tradiţiile şi patrimoniul cultural al fiecărui pieton. Continuitatea culturală presupune cu necesitate o minte deschisă ce ne îngăduie să îmbrăţişăm oricare altă civilizaţie pentru a o îmbogăţi şi revitaliza pe a noastră. Toate moştenirile culturale transmise de alte rase decât ale noastre sunt daruri divine, valoroase prin ele însele. Nu se poate nega acest lucru, şi dacă aceste aspecte nu sunt tratate cu pricepere, ne putem aştepta la un dezastru. Pe fondul unei lumi globalizate, preeminenţa culturilor mari poate duce la efecte nefaste asupra celor mici. Acestea vor slăbi şi mai mult, deoarece omogenizarea culturală conduce la pierderea caracterului lor special. Cum schimburile culturale sunt premisa obţinerii cetăţeniei în satul global, se cuvine să lansăm un avertisment contra omogenizării – plaga globalizării – deoarece specificul etnic şi efectul cumulativ al diversităţii sunt esenţiale pentru civilizaţia umană.

Convenţia Diversităţii Biologice (Convention on Biological Diversity – CBD) e un tratat internaţional cu forţă de lege având trei scopuri principale: conservarea biodiversităţiii, exploatarea de durată a biodiversităţiii şi repartizarea echitabilă a beneficiilor ce rezultă din întrebuinţarea resurselor genetice. Obiectivul general e acela de a încuraja acţiunile cu efect pe termen lung.

Omenirea este, de asemenea, unică între creaturile pământului prin aceea că lanţul său biologic e constituit atât individual, cât şi colectiv. Cercetătorii au demonstrat de mult timp faptul că absenţa anumitor verigi poate duce la disfuncţionalitatea întregului lanţ, ceea ce înseamnă că, la moartea unei specii, bate clopotul pentru toate celelalte. Prin urmare, contează fiecare creatură sau specie, sau, cum specifică CBD, „componentele biodiversităţii sunt toate formele de viaţă de pe pământ, incluzând ecosistemele, animalele, plantele, ciupercile, microorganismele şi zestrea genetică”. Savana Serengeti e renumită pentru că găzduieşte cel mai mare număr de lei. Dar cum gazelele şi antilopele albastre se reproduc prea repede, leii sunt cei care restabilesc echilibrul. Ce gândeşte Dumnezeu în privinţa aceasta e greu de ghicit, dar fenomenul pare să ţină de Providenţă. Câţiva dintre membrii acestui auditoriu provin din ţinuturi cu pajişti. Ei ştiu că menţinerea ecosistemului depinde de practici înţelepte, precum culturile de intensitate scăzută şi vânătoarea. Aici există multe specii de plante şi animale sălbatice. Şi ei observă că există o piramidă dominată de cel mai mare prădător: şoimul. Dacă i-⁠ai împuşca pe toţi, şoarecii ar profita şi ar împânzi păşunea, ceea ce ar conduce la dispariţia ierbii, din care cauză ar dispărea oile şi bovinele, iar ciobanii ar muri. Ce învăţătură trageţi din această parabolă ecologică de bun-simţ?

Aflu că în fiecare zi moare o limbă sau două. Ce poate fi mai rău prevestitor de-⁠atât? Unele comunităţi etnice sunt mici, chiar prea mici pentru a fi luate în seamă, dar vorbesc o limbă care codifică precum ADN-⁠ul moştenirea lor culturală, stilurile de viaţă şi sistemul de valori. Unul dintre cei mai respectaţi antropologi ai Americii ne atrage atenţia asupra legăturii intrinseci dintre limbă şi gândire. Noi, oamenii, pierdem cu toţii când nu se mai aude că dispare vreuna dintre limbile existente.

Cele de mai sus sunt implicit şi un apel către societatea modernă de a se reorienteza pentru ca fiecare şi toţi laolaltă să se pătrundă de importanţa dimensiunii spirituale a vieţii şi a salvării civilizaţiei noastre. Putem face faţă acestor probleme apăsătoare şi chiar sufocante filtrându-⁠le prin rame teoretice relevante şi semnificative etic. Fiind scriitori minoritari, fiecare reprezentând un anume tip de moştenire culturală, trebuie să ne dezvoltăm o viziune cosmopolită şi universalistă, reverenţioasă faţă de toate culturile umanităţii, fie ele mari sau mici, aşa cum fac toţi scriitorii înzestraţi cu conştiinţă. Să ne arătăm umili de dragul edificării spirituale a omului şi să ne pronunţăm pentru oSAM_4002 orientare etică a schimbării istoriei. Trebuie să-⁠i convingem pe toţi oamenii că pluralismul cultural – exprimat în diverse religii, rase, traiectorii istorice ale culturilor – e ceea ce ne dă viaţă pe Pământ, ceea ce face lumea atât de incitantă şi fermecătoare. Mai mult, trebuie să revizuim falsele criterii predominante în acest moment care acordă prioritate economiei în vreme ce ignoră cultura şi continuitatea tradiţiilor (e, mai ales, cazul minorităţilor). Ele nu pot nicicum defini societatea ideală. Trebuie să fie respectată suveranitatea culturală a fiecărui grup etnic, astfel încât membrii lui să poată decide ei înşişi în chestiunile care privesc sănătatea lor spirituală. Se cuvine ca ei să decidă ce model de evoluţie li se potriveşte mai bine. După cum pot remarca unii, toate acestea sunt de natură să aducă în prim plan o ches­tiune fundamentală, anume aceea că logica intrinsecă a globalizării e uniformizarea crescândă, nu diversitatea. Aceasta deoarece toate deciziile socio-⁠economice, din care derivă performanţa economică de bază, ţin de intensa cooperare internaţională. Sigur că acest raţionament e corect. Unii scriitori au publicat eseuri în care cer cu vehemenţă intensificarea acţiunilor comune de rezolvare a problemelor presante cu care ne con­fruntăm cu toţii. Alţii, dimpotrivă, aduc contra-⁠ar­gumente, care mută accentul pe soarta individului în societate şi pe criza existenţială sau des­tinul istoric al unei rase anume. Eu unul nu văd o deosebire fundamentală între cele două.

Fiind scriitori minoritari, suntem răspunzători de asigurarea continuităţii moştenirii noastre culturale. În calitate de cetăţeni ai lumii, avem în egală măsură obligaţia de a ne preocupa de chipurile pe care le ia epoca noastră. Ne-⁠am născut cu toţii în sânul unei anume etnii, am fost crescuţi şi hrăniţi de tradiţiile şi istoria ei, în care e codificat ADN-⁠ul întregului popor. Consider că e o datorie sacră să protejez şi să păstrez sănătatea şi puritatea limbii noastre materne.

Pe de altă parte, oricare va fi fiind originea noastră etnică, aceasta nu e o pură abstracţiune. Trăim pe acelaşi Pământ, laolaltă cu mai bine de şase miliarde de oameni, care se poate să nu ne împărtăşească limba, religia sau moştenirea culturală. În concluzie, misiunea noastră ca scriitori minoritari presupune armonizarea a două seturi de obligaţii aparent contradictorii: unele colective, altele personale.

În China trăiesc peste 55 de minorităţi recunoscute oficial, contribuind fiecare într-⁠o anume măsură la patrimoniul civilizaţiei chineze. Guvernul de la centru a acordat întotdeauna importanţa cuvenită păstrării valorilor culturale şi a stilurilor de viaţă caracteristice fiecărui grup aborigen. Proiectul special privind identificarea unor scriitori potenţiali, membri ai celor 55 de grupuri etnice găzduiţi de Institutul pentru Literatură Lu Xun – vestita pepinieră de oameni de litere – dovedeşte hotărârea şi buna credinţă a guvernului în păstrarea diversităţii culturale. Astfel răsfăţaţi, e cazul să ne străduim ca această rară ocazie de formare să fie cu adevărat fertilă, astfel încât, la sfârşitul programului, să plecăm de aici mai buni şi mai înţelepţi. Toţi dorim să reuşim în viaţă. Sigur că un important rol joacă norocul. În ultimă instanţă însă succesul ţine de cunoaştere, de modul cum percepem cultura şi cum ne folosim de educaţie în această lume extrem de complicată.

Globalizarea merge înainte, fără să ţină cont de noi. Ceea ce contează acum sunt voinţa şi abilitatea noastră de a ne regăsi în traducere autenticitatea, atât a realităţilor Chinei cât şi a vieţii din triburile noastre. Personal cred că, în epoca digitalizării, discuţia despre conservarea moştenirii culturale în beneficiul grupurilor etnice nu se rezumă la a turna vin vechi în sticle noi. „Certitudinile dogmatice ale epocii moderne trebuie să facă loc acceptării incertitudinii condiţiei umane.”

Orice explozie de genialitate se produce prin fuziunea a doi factori: fidelitatea portretizării minţii şi sufletului propriului popor şi inspiraţia venită dintr-⁠o tradiţie cu rădăcini adânci în sufletul etnic. Capodoperele sunt în mod invariabil creaţii ingenioase care tratează alegoric şi metaforic unele dintre cele mai preocupante – şi prin aceasta universale – teme, aceasta fiind datoria de căpătâi a scriitorilor de oriunde şi indiferent de circumstanţe.

O sută de ani de singurătate, considerată de mulţi a fi capodopera lui Marquez şi unul dintre cele mai mari romane ale secolului al XX-⁠lea, descrie naşterea şi moartea oraşului mitic Macondo, care are însă numeroase corespondenţe în realitate, precum şi mărirea şi decăderea minunatei familii Buendìa. Traiectul epic realizează un strălucit portret spiritual al amerindienilor, precum şi o cronică a vieţii hispanicilor la cinci secole de la colonizarea de către Spania (cu constantele sale manifestări de violenţă, represiune şi exploatare). O sută de ani de singurătate e adesea citat ca exemplu de ceea ce se numeşte „realism magic”, un stil care naturalizează supranaturalul şi transfigurează realul, dându-⁠i un aer straniu, nefiresc. García Márquez realizează un amestec realist-⁠magic prin magistrala orchestrare a mitului şi legendelor, în care străbat viziunile despre lume, suflet şi moarte ale aborigenilor. În roman există trei elemente mitice: povestiri clasice despre origini şi întemeiere, personaje asemănătoare eroilor mitici şi elemente supranaturale. Scris în spaniolă, romanul introduce ideea despre timp a indienilor americani care diferă de aceea a occidentalilor ca progresie lineară (de exemplu, metafora istoriei ca fenomen circular, tema atemporalităţii sau eternităţii gândite în ramele existenţei muritoare).

Toate acestea dădeau povestirii lui fantastice un aer realist, chiar dacă e vorba de o reali­t­ate disproporţionată şi deformată. Realismul magic a dat o lovitură romanelor tradiţionale bazate pe naraţiuni lineare, personaje bine conturate şi intrigi ingenioase, adică scrise în stilul secolului al XIX-⁠lea.
În turul de forţă ce a produs acest roman se mai simte influenţa lui Franz Kafka, Ernest Hemingway şi William Faulkner.

O sută de ani de singurătate s-⁠a bucurat de recunoaştere universală. Această modă critică favorabilă conţine o morală pentru noi, scriitorii minoritari care ne situăm în afara tradiţiiilor literare hegemonice. Iată că dorinţa de inovaţie şi originalitate nu e doar un vis zadarnic, ci ar trebui să devină în totalitate o aspiraţie de occidentalizare. García Márquez, cel adânc înrădăcinat în pământul său natal, unde coexistă o dezordine la superlativ, înapoiere şi pericole de tot soiul, reuşeşte să se impună ca un maestru. Prin el, literatura hispano-⁠americană s-⁠a ridicat calitativ la nivelul literaturii indo-⁠europene, devenind moştenirea comună a tuturor naţiunilor.

Noi, cei care scriem în dialect, ar trebui să fim instrumentul voinţei de expresie literară a poporului nostru, a cărei calitate depinde de intensitatea preocupărilor pentru teme majore, cum sunt supravieţuirea, controversele religioase şi rasiale curente, reflecţia asupra atitudinii omului faţă de viaţă şi moarte. Orientarea socială şi politică a timpului şi condiţia noastră ca popor sunt două faţete ale curiozităţii noastre intelectuale. Pe deplin conştienţi de criza globală prin care trece spiritul uman, de complexitatea condiţiei uma1-a-Republica-Poetilorne, noi putem alege ca, în loc să fim spectatori pasivi, să vorbim lumii şi să o influenţăm. Numai familiarizându-⁠ne cu cele mai valoroase scrieri ale timpului nostru şi din toate timpurile – fără să ne limităm la literatură – vom putea găsi răspunsurile potrivite la probleme existenţiale contemporane. Căci literatura cristalizează cu mare forţă edificatoare şi de persuasiune felul în care noi şi alţii ca noi privim moştenirea culturală. Literatura aruncă lumină asupra naturii curentelor istorice contemporane. Suntem fii şi fiicele civilizaţiei umane. Vom creşte şi ne vom îmbogăţi din cele mai valoroase scrieri aflate în posesia noastră. Cititul e pentru propriul nostru folos, iar, uneori, o opţiune mai presus de voinţa noastră. Cum putem crea artă dacă nu prin angajare etică? Nu reuşim decât alcătuind tabloul metaforic şi simbolic al autenticei noastre fiinţe etnice. Explorând de asemenea cataclismele istorice care au zguduit lumea noastră. Fără pregătire intelectuală şi competenţă culturală suntem pierduţi fără speranţă în vârtejul istoriei, irosim esenţa patrimoniului primit şi nu suntem capabili să interpretăm corect realitatea, ajungând să nu mai avem nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă omenirea.

Mă voi opri acum la chestiuni ceva mai senine. E vorba de noutăţi de pe scena literară, un loc plin de surprize de genul Cenuşăresei. Unii dintre dumneavoastră vor fi auzit poate deja că pe 10 august Comitetul Nobel a făcut cunoscut numele laureatei acestui an în persoana unei românce numită Herta Müller. Ea este în toate privinţele o necunoscută, într-⁠o asemenea măsură, încât atunci când s-⁠au dat cărţile pe faţă, multe agenţii de ştiri şi instituţii de profil au fost luate pe nepregătite. Şi asta nu numai în China, ci şi în ţări din rândul marilor puteri. Nimeni nu ştia cine este această doamnă şi care sunt operele care i-⁠au adus atâta credit. Un critic german a recunoscut că a fost atât de surprins, încât a căzut de pe scaun!

Reporterii din China s-⁠au descurcat ceva mai bine decât confraţii de prin alte părţi. Institutul de Studii Literare afiliat Academiei de Ştiinţe Sociale a fost asaltat de telefoane de la diverse persoane care cereau informaţii. S-⁠a întâmplat ca un grupaj de proză scurtă scrisă de laureată să fi apărut într-⁠un număr anterior al revistei Journal of World Literature, împreună cu o prezentare sumară a autoarei. Doamna Müller, se spunea, e o scriitoare puţin cunoscută, ale cărei povestiri fuseseră adunate, traduse şi tipărite în volum de un editor taiwanez. Mai aud şi astăzi că nu are priză la marele public, dar e admirată de cercuri selecte de scriitori şi critici. Operele ei tratează subiecte din viaţa unui grup minoritar din România. Româncă de naţionalitate germană, ea şi-⁠a petrecut cea mai mare parte a vieţii în acea ţară până la căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, după care a emigrat în Germania. Acum publică în germană, limba ei maternă, majoritatea operelor apărând în ţara de adopţiune.

Ce concluzie tragem de aici? Iată ce cred eu. Voi începe prin a vă atrage atenţia asupra existenţei unui nou curent în literatură. În ultimii ani, mari instituţii publicistice scormonesc după talente printre scriitorii care nu sunt bine cunoscuţi de către cititori de rând, dar ale căror lucrări au atras atenţia cercurilor profesioniste dedicate studiilor literare formate din universitari şi critici. Opt octombrie rămâne marea zi în care cineva care nu era mai nimeni a câştigat faimă peste noapte.

S-⁠ar mai putea observa, de asemenea, că, în ultimii douăzeci de ani, Comitetul Premiului Nobel sau Prix Goncourt au depus mult efort pentru a identifica talente care aparţin anumitor grupuri etnice, concentrându-⁠se asupra contribuţiei respectivului scriitor la cultura unei anumite regiuni. Sigur că, oricâtă pondere ar avea specificul local în scrierile cuiva, acesta trebuie să fie ancorat într-⁠o tematică universală. Nu poate fi vorba de a descrie în mod reductiv o anumită rasă sau cultură. Ceea ce se caută şi se preţuieşte e capacitatea de a înregistra mişcările complexului univers spiritual. Se apreciază de asemenea eroismul personajelor aruncate în împrejurări dramatice care se ridică la înălţimea situaţiei.

După cum am mai spus, mulţi dintre laureaţii Nobel au atins cel mult o reputaţie locală, fiind necunoscuţi restului lumii. Acest nou curent ne spune ceva despre cum sunt văzute lucrurile acum. NSAM_3660u trebuie să ne lăsăm înşelaţi: accentul pus pe identitate culturală şi specific local nu înseamnă o relaxare a exigenţei criteriilor de selecţie. Mai curând putem spune că laureaţii marilor premii nu ajung pe scenă fără o motivaţie foarte serioasă. În afara inovaţiilor tehnice, rafinamentul lingvistic şi profunzimii tematicii, opera lor trebuie să exceleze sub aspectul expresivităţii. Îi este confirmată valoarea intrinsecă. Trebuie să constituie oglinda spiritului unei anumite comunităţi şi să aibă mai multe nivele semantice. Povestirile sunt obiecte de artă ce pot fi relevante în plan sociologic şi antropologic. Nu se confundă cu bestseller-⁠urile şi se poate chiar să nu fie accesibile unui public foarte larg.

Revin asupra faptului că scriitorii mai puţin cunoscuţi sunt acum la modă şi se bucură de favoarea juriilor literare. Făcând abstracţie de consistenţa operei lor, trebuie să mai semnalăm un fenomen interesant. Există câteva nume, într-⁠a­devăr mari, care apar an de an pe lista prezumptivilor câştigători ai Premiului Nobel, fiind însă excluşi în ultima clipă. Îi putem menţiona aici pe Milan Kundera, care a imigrat în Franţa din Republica Cehă, sau pe scriitorii americani Philip Roth şi Joyce Oates. Ca să fiu sincer, eu mă bucur când sunt elogiate numele unor scriitori pentru reprezentările unei culturi periclitate.

Un scriitor francez care a primit premiul cu câţiva ani în urmă a vizitat China. El se situează la periferia literaturii franceze, scriind mai ales scene de viaţă situate în Africa sau în lumea hispanică, întrebuinţând material etichetat drept „subcultură”. Doris Lessing, scriitoare britanică distinsă cu Premiul Nobel în 2007, a primit elogii pentru capodopera sa The Grass is Singing (Cântă iarba, 1950), în care predomină tematica africană.

În concluzie, într-⁠un context de diversitate culturală, importante distincţii revin scriitorilor cu specific naţional, celor care tratează subiecte naţionale sau care fac cunoscută lumii experienţa unui anumit grup etnic. Această nouă politică în rândul juriilor de elită poate fi considerată excepţional de importantă, ea aplicându-⁠se unei liste întregi de laureaţi Nobel din ultimul deceniu.

Scriitoarea germană de care vorbesc e un caz elocvent. Cu două zile în urmă am citit într-⁠un ziar că, la un târg de carte din Germania, câţiva participanţi au fost interpelaţi de reporteri cu întrebarea ce ştiu despre ea, iar cei mai mulţi păreau pierduţi în ceaţă; ştiau foarte puţine lucruri, atât despre opera cât şi despre viaţa ei. Nu e o celebritate, dar asta nu înseamnă că romanele ei nu sunt bine scrise. De fapt, sunt superbe, atât în ceea ce priveşte valoarea literară cât şi măiestria tehnică. Ceea ce vreau să spun prin aceasta e că, într-⁠o epocă a comercialismului de masă, cultura înaltă e înăbuşită, ca să nu mai spun că Müller se ocupă de un subiect atât de marginal cum e viaţa unui mic grup etnic din România.

Un alt caz e autorul kenian Ngũgĩ wa Thiong’o, al cărui Nu plânge, copile a fost primul roman publicat de un est-⁠african în engleză. Se zvoneşte că s-⁠ar afla pe lista primilor nominalizaţi la Premiul Nobel. Pe lista de candidaţi se mai află nigerianul Chinua Achebe, care s-⁠a remarcat cu trilogia sa africană devenită celebră în toată lumea. Prietenul său, Wole Soyinka, laureatul din 2001, îl situează pe Achebe mai presus de sine, numindu-⁠l „tată al literaturii negre din Africa”. Achebe e bine reprezentat în China. Sunt disponibile câteva traduceri din opera sa.

Un alt caz este Mohamed Dib, probabil cel mai prolific şi binecunoscut scriitor algerian din lumea francofonă. Romanul de debut, La grande maison, a fost primul dintr-⁠o trilogie despre o mare familie algeriană. Intriga acoperă întreaga istorie a Algeriei din secolul al XX-⁠lea, cu accent pe lupta pentru independenţă. Chiar şi o ţară mică, precum Albania, se mândreşte cu un scriitor de reputaţie internaţională cum este Ismail Kadare, cunoscut pentru romanul său, Generalul armatei moarte, care a câştigat Premiul Booker (British Man Booker Award). Din anii ’60 el este o figură literară de prim plan a ţării sale asupra căreia a atras atenţia lumii întregi.

Un alt gigant literar provenit dintr-⁠o ţară mică – Kirghizia din centrul Asiei – e şi Cinghiz Aitmatov. Deşi reprezentant al unei minorităţi etnice, Aitmatov e în vârful ierarhiei după toate standardele internaţionale. Aproape toate operele sale sunt traduse în chineză.

Muhtar Avezov din Kazahstan a scris Drumul lui Abai, o carte aşezată de unii critici alături de romanul Pe Donul liniştit de Mihail Şolokhov, una dintre cele mai frumoase cărţi ale fostei Uniuni Sovietice.

Toţi aceşti scriitori au ceva în comun: capacitatea de a atinge resorturile profunde ale sufletului omenesc. Am spus undeva că scriitorii vor eşua iremediabil, dacă nu vor simţi locul unde bat inimile lor, deoarece acesta e locul cel mai delicat şi sursa oricărui sentiment liric autentic. Dacă nu posedă o cultură umanistă şi nu are o viziune umanistă a lucrurilor, poetul nu poate pătrunde până în miezul istoriei şi spiritualităţii. Abia atunci poate crea acele opere care sunt expresia tangibilă a geniului unei naţiuni. Scriitorii minoritari trebuie să se bucure atunci când sunt înconjuraţi de un mediu al diversităţii culturale, fiind convinşi că succesul depinde de efervescenţa cunoaşterii şi de capacitatea de a învăţa din ce s-⁠a scris vreodată mai valoros, fie de către predecesori, fie de confraţii contemporani.

Prelegere adresată unui grup de scriitori minoritari la Institutul de Literatură, Lu Xun

23 noiembrie 2009
Traducere de Maria-⁠Ana Tupan
Fragment din vol. În numele Pământului şi al Vieţii, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest