Contemporanul » Actualități - Evenimente » Alina Bako: Literatura la dublu feminin

Alina Bako: Literatura la dublu feminin

Ca orice joc, a avut regulile lui, de la început anunţate: aceleaşi poezii au fost citite, pe rând, de Rodica Braga şi Aura Christi, apoi de actori. Exerciţiul a reuşit să dovedească necesitatea existenţei literaturii, umanitatea pe care o transmite manifestarea unui spirit de exhibare a experienţelor intime, smulse din fiinţă

La Sibiu, la biblioteca ASTRA, lansarea cărţilor a îmbrăcat, mai degrabă, hainele unui spectacol (pus în scenă, cu spirit ludic, de Mircea Braga), căci prezentările au fost presărate cu recitaluri de poezie din cărţile autoarelor, susţinute de actorii Lerida Buchholtzer şi Cătălin Neghină. Ca orice joc, a avut regulile lui, de la început anunţate: aceleaşi poezii au fost citite, pe rând, de Rodica Braga şi Aura Christi, apoi de actori. Exerciţiul a reuşit să dovedească necesitatea existenţei literaturii, umanitatea pe care o transmite manifestarea unui spirit de exhibare a experienţelor intime, smulse din fiinţă. Guy Debord observa că societatea contemporană (în La société du spectacle, Folio Essais, 1992) este o „imensă acumulare de spectacole”, fiinţa umană devenind un ochi imens, imobil, static, exterior. Dacă une­ori spectacolul produce o anume alienare a individului de stările existenţiale reale, printr-un prea plin al acumulării de imagini şi, câteodată, contemplarea determină o absenţă a trăirilor, dacă exterioritatea pe care o presupune asistarea la punerile în scenă duce la o îndepărtare a omului de sine, în cazul discuţiei care s-a purtat în jurul literaturii, la Sibiu, cei prezenţi s-au contaminat de sensibilitatea şi emoţiile transmise prin lectură. Trebuie să observăm că această dublă lectură, a autoarelor şi a actorilor, care a produs şi o dublă interpretare, a realizat o augmentare a efortului de decriptare/ decodare a celui care a asistat la spectacol, căci textul a fost secondat de adaosul gestual individual al actorului. E la fel ca imaginea fotoliului analizat de Fellini, care spunea că, într-un text, acesta poate fi simplu „fotoliu”, pe când într-un film (sau, am adăuga noi, chiar într-o lectură-spectacol), trebuie să capete atribute determinante precum fundalul, culoarea stofei, ansamblul obiectelor care îl înconjoară. Aducerea într-un plan al spectacularului mai are şi avantajul că textul promite, incită, apasă zone ale sufletului care pot rezona cu spectatorii. Tipul de lectură adoptat induce astfel un mod de a trăi textul, de a şi-l apropria.

După un tur de forţă, lecturi publice, conferinţe, lansări de carte şi lecturi, făcute pe parcursul unui an în Galaţi, Alba Iulia, Ploieşti, Bucureşti, Iaşi, Slobozia, Chişinău, Torino ş.a., în cadrul proiectului multianual Româniaciteşte.ro menit a promova valorile naţionale româneşti (director: acad. Nicolae Breban; redac-tor şef: Aura Christi), a poposit recent la Mediaş, unde împreună cu Mircea Braga şi Attila Csiki, care au prezentat volumele recente semnate de Rodica Braga şi Aura Christi, s-a discutat (moderator: Ligia Csiki) despre literatură şi poezie, despre Cetate şi nevoia scriitorului român de a reveni în inima Cetăţii. Despre solidaritate şi prietenie. Despre credinţă şi Tabla de valori fondatoare. Despre iubire şi dăruire. Despre suflet şi feminitate vs masculinitate. Volumele lansate în cadrul întâlnirii cu cititorii din oraşul Luminilor dintre Vii: Timp în derivă, poeme, Editura Contemporanul, 2016, şi Vara de sidef, roman, Editura Contemporanul 2017, de Rodica Braga; Geniul inimii, roman în versuri, prefaţă de Mircea Braga, ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Editura Contemporanul & Ideea Europeană, 2017, Elegii nordice · Elegie nordiche, traducere în italiană de Geo Vasile, Editura Aracne, 2017, de Aura Christi.
La Sibiu, scriitoarele împreună cu Silviu Borş, directorul Bibliotecii Judeţene Astra, şi prof. Mircea Braga, au prezentat volumele nou apărute, cu aceleaşi deziderate ca cele de la Mediaş.

Cărţile prezentate marchează, fiecare în parte, o etapă în evoluţia literară a celor două autoare, un moment de pierdere şi regăsire, înregistrat subtil, cu vocile ascunse ale sufletului erodat de acea întâmplare a fiinţei, cum ar fi spus Nichita Stănescu. Aura Christi şi-a început confesiunea prin sublinierea apropierii ei de autori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Rilke, Dostoievski ori filosofi precum Nietzsche, însă textul de referinţă rămâne Biblia – sursă şi resursă inepuizabilă, fundal cultural ce îngemănează ideile şi le circumscrie unui flux literar universal. Geniul inimii, subintitulat roman în versuri, surprinde prin formula estetică adoptată, departe de a fi anacronică, în contextul unei căutări fără speranţă a unei matriţe, necesare turnării prea plinului emoţional. Mircea Braga, cel care a prefaţat cartea, mărturisea mefienţa iniţială în faţa noutăţii unei forme de graniţă, cu evidente filiaţii din literatura rusă (Evgheni Oneghin al lui Puşkin) sau „parabola în proză a lui Nietzsche”. Ceea ce a reuşit Aura Christi, spunea criticul, analizând procesul creaţiei şi definitivarea textului, a fost însă „recreditarea unei paradigme ale cărei resurse păreau epuizate”. Am adăuga şi o anume teatralitate a scrierii, o complexitate scenică ce apropie textul de un teatru poetic, genul nemaifiind o distincţie operabilă în acest caz, ci pretext pentru o creaţie ce recuperează o sensibilitate actuală. Remarcând existenţa unui tipar, acela al „mitului de întemeiere”, profesorul evidenţia scopul parcursului narativ: „Cunoaşterea de sine înseamnă împlinirea de sine”. Călătoria pe care o face autoarea prin cotloanele ascunse ale inimii se supune, însă, raţiunii, o fuziune a femininului şi masculinului, o cale de întregire prin unitate, prin regăsire. Într-o scurtă definiţie a poeziei (publicată pe site-ul Contemporanului), Aura Christi folosea, dacă ar fi să alegem, aşa cum a ales autoarea spre lectură, câteva fragmente pentru cei ce au venit la lansare, cuvinte-ancoră, cuvinte ce plumbuiesc sensul poeticii sale, iar acestea ar putea fi: frig, trezie, miracol. De fapt, discursul său este sintetizat, urmând aceste trei etape: cea de frig, generat de sursa-supapă, întâmplarea din biografie (dezvăluită publicului sibian într-o complice, enigmatică, dureroasă confesiune), urmată de trezie (din starea de vis/ coşmar, cimentată de coperta volumului ce reproduce sugestiv un tablou aparţinându-i suprarealistului René Magritte, din ciclul Memoria), ajungând la miracolul renaşterii din sine însăşi. Starea de urgenţă este rezumată: „Sunt într-o mare întârziere destinală. O secundă”, căci importantă este epifania: „Nu mai întreba. Nu te frământa. Nu fi/ neliniştit. Nu-ţi fie teamă. Din toate/adună-te. Strânge-te şi coboară, urcă,/apoi, din nou, coboară în tine: încet,/ lin, adânc mai adânc. Fii prada inimilor/ tale.” (Din singurătate, părintele Ignatie).

Cartea Rodicăi Braga este scrisă cu o apăsare dureroasă asupra rănii sângerânde a poeziei – taină a sufletului. Timp în derivă, poem în şi din poem, ca şi romanul Vara de sidef, în care Aura Christi remarca stadii ale feminităţii, au o scriitură cu emoţie bulversantă. Dacă la autoarea Geniului inimii regăseam nişte etape ale evoluţiei dense a fiinţei, la Rodica Braga actul de a scrie este, aşa cum mărturisea, o „meditaţie”, „o călătorie” în singurătate, alături de cuvânt şi în absenţa cuvântului, importantă fiind individualitatea. Închiderea, mişcarea domoală, viziunile parcă înmănuşate sunt parte dintr-o absorbţie necesară şi acută de timp şi de spaţiu, contrase şi contorsionate de stări rătăcitoare, asemeni gândurilor: „Starea poeziei – răul de care/ nu te vindeci niciodată,/îl duci cu tine ca pe un stigmat.” Citind fragmentele alese, Rodica Braga a indicat, conştient sau nu, un sens al hermeneuticii receptat astfel, după un tipar mental, de cei prezenţi în sala bibliotecii. Situând totul sub semnul hazardului („e o artă să ştii, să ghiceşti”), autoarea emite sentinţe: „viaţa e o sfoară înnodată,/faci şi desfaci noduri/pe sfoara ta, fiecare după/ pricepere, chestie de inspiraţie.”

Vara de sidef este un roman pe care îl citeşti dintr-o singură respiraţie. Formula circulară, simetriile, suprapunerile de planuri amintesc de realismul magic al lui George Bălăiţă din Lumea în două zilei, provocând cititorul la a se opri asupra pasajelor eseistice şi a le interioriza în singurătate, într-o lectură lentă, menită să exploreze din plin aspectele pudrate, senzitive, năvalnice ale sentimentelor. În romanul Rodicăi Braga, lumea se construieşte, se sfarmă şi se consumă în secunde, cele care rămân până la un alt moment-limită, frontieră – trecerea în Noul An. O reînnoire perpetuă ca o dezbrăcare de pieile existenţei, o senzorialitate exacerbată, un flux intern al amintirii, toate făcând parte dintr-un proces al autocunoaşterii, al regăsirii de sine: sunt trăsături ale naraţiunii desfăşurate într-un ritm vaporos al confesiunii. Proza din Vara de sidef are un schelet dur, format dintr-un amestec de corporalitate, de feminitate, de senzaţii de o veridicitate criantă, îmbrăcat cu o poveste a adolescentei dintotdeauna, despre iubirea care devine, pe rând, „armistiţiu cu toţi duşmanii interiori”, „floare de cireş japonez”, „hohot de râs”, „zbor migrator”, despre moarte şi despre despărţire. Fiind o carte a senzaţiilor în care Despina, personajul feminin face o autoscopie la care lectorul ia parte cu voluptate, este o hartă a întâmplărilor, ce conturează un drum al destinului feminin. Fraze precum „toate spusele lui, alunecate ca o materie grea, densă sub spuma gândurilor, se aşezau în mine cu efectele endorfinei” sau interogaţii dureroase, onirico-reale, precum: „Dacă realitatea se aşternea peste mine ca o hârtie de calc conţinând cu totul şi cu totul alt desen decât cel în care mă pierdusem eu” amprentează textul cu fuziuni lirice şi reflexive. Un pasaj confesiv pare a rezuma atitudinea autoarei şi esenţa poieticii sale: „Minunată capacitatea mea de a absorbi totul, de parcă aş fi fost dincolo de uşurătatea acelei materii aproape impalpabile, o forţă înzestrată cu puterea de a se îmbiba de tot ceea ce i-ar forţa în vreun fel deschiderea.” Fiinţa devine „pe jumătate reală”, cum ar fi spus Milan Kundera în Imposibila uşurătate a fiinţei, existând în acelaşi timp în cele două dimensiuni, într-un spaţiu eliberator şi constrângător în acelaşi timp, la fel ca proza Rodicăi Braga, aflată în interstiţiile poeziei.

Pentru că întregul eveniment s-a desfăşurat sub semnul ludicului, al spectacolului, vă propunem un exerciţiu de imaginaţie: Pierre Bayard publica în 2010 un eseu cu titlul Ce ar fi dacă operele şi-ar schimba autorii? (Et si les oeuvres changeaient d’auteur?), în încercarea de a determina cititorul să vadă dincolo de „ecranul biografic”. Ne putem astfel întreba ce ne-ar spune lectura volumelor prezentate, în plus faţă de ceea ce am aflat de la cele două autoare, dacă Geniul inimii ar fi fost scris de Rodica Braga, iar Timp în derivă sau Vara de sidef de Aura Christi? Pe acest plan, nu putem trece ludicul nici măcar în posibil…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest